Ieri am mai încasat o săpuneală din sfera (așa-zis) profesională. Am jelit un pic, apoi am zâmbit un pic, privindu-mi plodul de grădiniță înainte de culcare; în loc să-l expediez, cum aș fi făcut alteori, am reușit să mă hrănesc un pic din inocența lui, precum făcea Mama Gothel cu părul de aur al prințesei Rapunzel (în film, că povestea parcă-i altfel). Apoi iar am jelit, întrebându-mă, la rândul meu, a suta-mia oară: “Eu, încotro?”
Azi m-am trezit cu forțe proaspete, hotărâtă să fac un pic mai mult decât doar să-mi plâng de milă și să-mi găsesc scuze. Mi-am găsit curajul să mai trimit un mail, în speranța unei potențiale colaborări, către specialiști care, cel mai probabil, fie nu vor răspunde, fie vor răspunde british. Fac asta odată la câteva luni, în momente de criză, când simt că nu mai am nimic de pierdut – deși știu bine că am. Unii se plâng că sunt nevoiți să aplice mereu la fonduri – și îi cred că este super-greu. Mie nu-mi este super-greu, dar cealaltă fațetă este că perspectivele-mi sunt absolut modeste, dacă nu chiar jenibile (cel puțin pentru mine și aspirațiile mele inițiale, sau de parcurs; fiecare vede altfel și e firesc să fie așa). Însă, spre deosebire de ei, nu îmi permit luxul să aplic! Pentru că în aproape orice formulă de fellowship/scholarship ar trebui să plec (blocaj dublu, cu jobul ăla care mă ține în zona călduță, dar și cu familia), pentru că ar trebui să am un CV corespunzător și nu-l am (pentru că vezi mai sus) ș.a.m.d. Bun venit în cercul vicios al cercetării în Românica. Dar nu despre asta voiam să scriu; sau poate că da…
Asta e chestia pentru care am apăsat aici New Post: am făcut primul pas într-o direcție la care cumpănesc de niște ani buni. Să schimb tot pe fila profesională… Nu știu încă dacă o voi face până la capăt, dar azi am făcut primul pas real. E un pas de bebeluș, dar este. Până acum m-am smiorcăit, m-am lamentat, l-am pus pe-al meu să-ntrebe în stânga și-n dreapta și-apoi am lăsat în aer. Pentru că ar fi de luat totul de la zero. “Uite, ar cam trebui să începi cu lista asta de cursuri…” – și-mi trimite un desfășurător pe trei pagini cu multe link-uri. WTF, no shit… Stai să respir. Asta era acum câteva luni sau vreun an. Azi, ca efect al valului de ieri, am respirat adânc, am deschis primul link din listă și am făcut primul modul. Și a fost foarte fun, mi-am luat notițe, așa cum știu eu, și metanotițe, tot cum știu eu, pentru că în timp ce parcurgeam cursul lor îmi fugea mintea la cum ar putea să arate un curs/ghid de-al nostru pentru studenți din anii 2020+, versus ce se mai vehiculează încă prin facultate – și nu îndrăznesc să pun cifre aici. Când mintea zboară, poate să lege teme care par să nu aibă nici o legătură, dar de fapt acolo, (aparent) departe, sunt toate legăturile din lume. Ce-am aflat azi și pot să spun c-am aplicat pentru prima dată? Când o iei în freză, învață ceva nou! Nu ai cum să ieși prost din ecuația asta!
Esența a ceea ce am învățat azi în primul modul de Azure este că, citez: “you don’t have to worry about getting the resource needs just right” – ceea ce pentru mine este o altă cireșică bună de pus pe rană: niciodată nu mi-a plăcut să estimez, într-un proiect de orice fel, când, ce și cât. (Înțeleg rolul estimărilor, dar numai până la un punct.) Cu alte cuvinte, când alegi un sistem de tip cloud poți fii cu capul în nori 🙂 Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!
E una dintre puținele destinații de cazare turistică în care chiar am revenit – nu doar că ne-am simțit bine și ne-ar plăcea să revenim cândva, cum am zis de multe ori. Pentru bucureșteni, ploieșteni, buzoieni și tot ce e în apropiere de Urlați e, cum se spune, la o aruncătură de băț (ce vorbă depășită, nu-i așa?…) Vezi aici Conacul Nucu pe Google Maps. Noi am făcut o oră și jumătate pe ceas, traversând centrul Bucureștiului, iar cam jumătate din drum am mers pe A3; asta înseamnă șanse mari de deplasare fără trafic, ceea ce este super-lux în contrast cu peisajul punctelor fierbinți înșiruite pe DN1.
Mărturisesc că prima dată, în 2023, am ajuns acolo din pură greșeală. Vizitaserăm în urmă doi ani zona pentru un potențial obiectiv de Ambulanță – despre care merită să scriu cândva, chiar dacă direcția aia s-a șters pentru mine. În fine, ne-am cazat la o pensiune oarecare, unde se putea plăti cu cardul de vacanță – deh, bugetar + voluntariat = love Edenred. Camera a fost decentă, mâncarea foarte ieftină și ok (adică nici-nici, dacă spun “bună” se poate înțelege greșit), dar nu era un loc de revenit decât la nevoie – nici măcar pentru spart banii de vacanță în ultima clipă (pentru acest scop prefer mereu un loc nou, pentru testare). Eventual, era loc bun de cazat voluntari la Ambulanță, pentru că la vremea aia încă mai cântăream și tema asta între alte o sută. Ei, gard în gard cu pensiunea asta oarecare e un conac tare frumușel (autentic, nu făcătură ca cel de la Bran – poate o să revin la el în vreo pasă de hater pe calea mântuirii). Atunci era încă amenajat semi-sălbatic și se vedea că se lucrează la clădirea istorică, ceea ce m-a bucurat foarte mult. De fapt, la cum arată lucrurile din satelit, pensiunea la care eram noi cazați a crescut, probabil, din sau pe lângă vreo anexă de intrare a frumosului conac. Ne-am învârtit un pic și pe-acolo, inclusiv prin curte, cu gândul hotărât că revenim pentru cazare cu altă ocazie.
Zis și nefăcut. Doi ani mai târziu am prins din timp puntea de 1 iunie și-am apucat să rezervăm ceva înainte să fie totul luat – ca de cele mai multe ori, când mă trezesc că weekend-ul care urmează e cu punte și nu ne rămâne decât să ne învârtim în jurul cozii sau în jurul casei o zi-două în plus decât într-un weekend obișnuit. Nu mai știu cum am făcut rezervarea la Conacul Nucu, dar retrospectiv am identificat două scenarii: fie am căutat pe Booking ceva în Urlați (pentru că nu mai știam cum se numește conacul și mi-a fost lene să-l caut pe Google Maps), apoi am derulat până am văzut ceva care seamănă; fie l-am văzut pe profilul lui Mircea, care era deja în lista de prieteni pe Facebook (cumva, tot prin Ambulanță), și-am crezut că e cel pe care-l văzuserăm noi cu doi ani înainte. N-am mai gândit, nici studiat mult, am făcut rezervarea și mi-am văzut de treabă; pe vremea aia chiar n-aveam timp nici să mor, pregăteam intervenția de la Butoiu. Când am ajuns la destinație, ghici cine bombănea: “Mircea!!! [al meu] Iar ai greșit drumul! Ți-am zis de-atâtea ori să verifici traseul și locul în care trebuie să ajungi înainte să mergi ca orbetele după GPS!!!” / “Da’ am ajuns în punctul pe care mi l-ai trimis, ce vrei de la mine?!” Verific repede, nerăbdătoare să servesc replica tăioasă. La naiba, chiar eram unde i-am trimis. Dar ce-am trimis??? Unde suntem? Ce-am făcut?
Am greșit, ce să fac… Conacul la care visam eu era, într-o poziție oarecum similară, pe sprânceana unui delușor, dar o vale mai la est. Cazarea era deja plătită, de ajuns am ajuns, așa că am înghițit în sec și-am pornit în recunoaștere. OK, hai să vedem cât de tare am greșit! Vă las pe voi să evaluați…
Nouă ne-a plăcut foarte mult. Gazda ne-a primit, ne-a făcut un tur generos al casei și al curții, și-apoi a plecat. Pentru aproape o zi am avut tot conacul și curtea doar pentru noi – restul oaspeților nu ajunseseră încă, sau erau pe traseele din zonă. Am mers cu trei copii, pe care am reușit să-i ținem afară o după-amiază întreagă fără să le facem program special – fiecare ce-a avut chef. Eu am citit pe-o buturugă despre București (deja lucram la PUG și încă mai speram să fac nu știu ce studiu pe chestii istorico-arheologice); Mircea probabil s-a jucat pe telefon (sau a citit și el?), fetele-au bârfit cu telefoanele lipite de mâini, tolănite-n hamac, iar Zeno s-a ocupat cu bruiaje pe toate fronturile – de la hăituit buburuze pe scoarța copacilor, până la băi cu iarbă aruncată pe fete, o maaare distracție! Toți ne-am bucurat de aer curat, de verde (măcar în fundal), de umbra copacilor, de hamace, de gâze și de plimbări pe cărări cu bălării. Până spre seară s-au ocupat toate camerele și-am servit toți, împreună cu gazda, o cină copioasă în jurul unei mese de pomină (o vedeți în calupul de foto de mai jos). Mâncare pregătită de oameni din sat, cu ingrediente locale, degustare de vin și o atmosferă deschisă și prietenoasă din partea tuturor, deși mulți nu ne cunoșteam. Totul a picat… uns! În plus, eu m-am bucurat foarte mult să văd o casă istorică pe mâini bune, chiar și fără implicarea unor specialiști de profil. Dorința de a păstra, de recondiționa dacă e cazul, atenția la detalii și materiale adecvate se văd la fiecare colț al casei, înăuntru sau afară. Nu e ireproșabil, perfect nu există și nici nu vreau să deschid vreo listuță de exemple cu ce “nu e bine”; în ansamblu, este foarte bine!
Am vizitat, înainte de plecarea înapoi spre București, și conacul la care am avut intenția să ne cazăm. M-am bucurat foarte mult că am greșit. Între timp, devenise o destinație un pic prea fancy pentru gustul meu. Foarte frumos, de mers acolo cu străini – no problem; dar, pentru sufletul meu, Conacul Nucu e fix ce trebuie.
***
A doua vizită a fost iarna. Nu-i ca vara, mai ales fără zăpadă, dar tot e frumos.
După câteva Revelioane la rând în care-am parazitat niște prieteni dragi care au o pensiune foarte cozy la Măgura (da, promit să revin!), a venit momentul să ne mai vedem și de treaba noastră… So, am avut tema grea de a găsi o altă gazdă pentru o bună parte din gașcă. Tema a fost chiar lejeră până la urmă, pentru că ne-am oprit repejor la varianta Conacul Nucu din Urlați. Ce-a fost acolo rămâne acolo, mai adaug doar că am avut tot conacul doar pentru noi vreo patru zile și trei nopți, cu prelungire la cerere. Distribuția funcțională ideală pentru un astfel de eveniment: zonă de party în demisol/cramă/loc de luat masa, zonă de nani/filme la parter, cu porticul spre panoramă și podul destinat adolescenților. Mâncare pe săturate, de băutură nu se discută, jocuri, karaoke (o altă premieră bifată!) și liber la deranj, că nu deranjam pe nimeni. Ne-a plăcut foarte mult de Rev la Conacul Nucu! Din respect pentru gașcă am lăsat deoparte toate pozele cu oameni, dar se poate citi ușor printre poze 🙂 N-au lipsit nici dinozaurii, firește!
Vă invit să-i vizitați și să-i urmăriți, pentru că ce fac ei e un pic mai mult decât doar cazare și cred că merită încurajați: Conacul Nucu pe Facebook | Conacul Nucu pentru non-Facebook 🙂 Găsiți în link-uri cu ce se mai ocupă, ca să închei și eu odată postarea asta… Să tot avem așa turism în România ❤
De la o vreme îl ascult frecvent pe Simon Sinek, printre alții. E genul de vorbitor [am scris inițial speaker, apoi am șters] care devine contagios după ce prinzi o secvență argumentativă cu care rezonezi, iar apoi e mereu tentant să-ți verifici propriile perspective cu ale lui; cel puțin, așa funcționează la mine. Habar n-am ce formare are, nu l-am studiat deloc, știu doar că e un tip de succes (dar mulți au succes în lumea noastră). Îl ascult pentru că tot ce spune, de la mărunțișuri până la chestii profunde și foarte serioase este, pentru mine, de foarte mult bun simț. Iar de bun simț avem toți nevoie, mai mult decât pare. Și probabil pentru că sunt într-o perioadă în care simt nevoia să învăț și din experiența de viață a altora – cât mai mulți, din lumea cât mai largă și din domenii cât mai diverse; am multe de recuperat, iar asta vine cu multă sete.
Până acum am mai postat pe Facebook câte un discurs care m-a dat pe spate – de-al lui, sau de-al altora. Ăsta vreau să rămână ceva mai mult, ceva mai accesibil decât sacul fără fund care se adâncește la nesfârșit pe Fb, din care ocazional îți mai amintește câte o postare aniversară. Eu uit multe, foarte multe chestii care-mi trec prin fața ochilor, indiferent că mă impresionează sau nu. Pe unele chiar vreau să le țin aproape, iar asta e una dintre ele; pentru mine, e cam de talia experienței pe care am avut-o anul trecut la audierea Conferinței ABA, doar că e mult mai scurtă și, într-un fel, mai concentrată. Deloc întâmplător, nucleul ideilor transmise nu e semnificativ diverit: empatie, înțelegere, parenting, flexibilitate, modelare etc.
Ce zice Simon aici este esențial în toate rolurile pe care le am: în primul rând pentru mine, în conturarea unui sine stabil (da, atât de târziu…; se zice că mai bine mai târziu decât niciodată), apoi ca părinte a doi copii cu nevoi diferite, ca angajat sau membru în diferite echipe de lucru, și nu în ultimul rând în rolul de cadru didactic. Mă gândesc că mulți dintre noi bifăm măcar una sau două căsuțe din enumerarea asta, de unde îmi rezultă că ar fi de interes general.
Eu am rămas cu două fire roșii din acest discurs, pe care vă invit să-l ascultați cap-coadă. Primul, că leadership-uleste doar o altă formă de parenting; nicidecum nu e o idee nouă pentru mine, însă această argumentație a fost una dintre cele mai bine țintite pe echivalență, cu paralele foarte elocvente. (Nu intră acum în discuție ce înțelege fiecare prin parenting, sau mai bine zis ce linie adoptă.) Pornind de la această echivalență, el ridică o problemă destul de spinoasă: dacă la copil nu putem renunța, odată ce-l avem, indiferent ce provocări ne aduce, de ce ne permitem să renunțăm la un angajat, sau la un elev/student? (Doar pentru că e major, în cazul adulților? Mulți s-ar prevala de acest argument.)
Al doilea fir m-a prins pentru că desființează o generalizare – anume că toți milenialiisunt defecți (m-a pierdut un pic aici, pentru că dacă se referă la generația 1981-1996, noi n-am crescut cu social media…, dar bănuiesc că se referă totuși la următorii – nu că noi n-am fi defecți! Indiferent cum îi numim, în definiția lui sunt generațiile care au crescut cu o combinație nesănătoasă de parenting permisiv prost înțeles și social media; eu n-am prins nici una, nici alta, dar am prins altele care mi-au slăbit piulițele.) Simon zice o chestie simplă, de cele mai multe ori valabilă, care se aplică și aici: dacă toți (sau mulți) au aceeași problemă, atunci problema nu e de la ei – ci de la noi, indiferent că vorbim despre leadership, parenting și, aș adăuga aici, educație. Poate că nu este efectul nostru în mod direct, însă în rolul de lider, părinte, sau profesor pe care-l jucăm în viața lor, avem responsabilitatea de a ne ajusta perspectiva până când ajungem într-un punct în care să-i putem înțelege. Ca să-i putem ajuta, trebuie să-i putem înțelege. Cu alte cuvinte, noi trebuie să gravităm în jurul lor, nu vice versa… Într-o anumită privință, nu la modul absolut, sunt niște nuanțe foarte-foarte fine.
Ascultați-l pe Simon, o să vă placă! Și dacă devine un pic incofortabil, înseamnă că e cazul să-l ascultați chiar un pic mai mult 😉
Atenție, postarea asta este un elogiu închinat stării de bine. Dacă aveți intoleranță la chestii pozitive și motivaționale, mai bine închideți pagina.
E sezon de An Nou / zi de naștere, așa că-mi permit să scriu despre un an (aproape) încheiat. Anul în care am avut 40 de ani a fost, până acum, cel mai bun din viața mea. Chestia asta mă bucură enorm, pentru că am câștigat un reper valoros – un reper care-mi lipsea cu desăvârșire.
Mai pot identifica un singur an pe care l-am resimțit ca fiind pozitiv și lipsit de griji – ca la 20 de ani, la propriu. A fost primul an de facultate, când de fapt n-aveam încă 20 de ani și viața se schimbase subit în multe privințe. Începusem prima (și, până în prezent, ultima) relație sănătoasă și de lungă durată, învățam cât și cum aveam chef, pierdeam nopți (cu petreceri, nu cu predări), băgam maratoane de jocuri de cărți în atelierul de la ultimul etaj din turn și-aveam o mulțime de prieteni/amici/colegi cu care se legau toate. N-aveam o singură gașcă, erau cel puțin două găști și multe bisericuțe. Atunci am simțit o primă formă de libertate și bucurie de-a trăi. Însă ar fi mult spus că eram bine cu mine, de fapt nu prea știam pe ce lume sunt și nici nu lipseau semnalele că pe ici și pe colo scârțâie șandramaua. Primul semn prost a fost că nu m-am putut mulțumi cu locul la taxă pe care-l prinsesem și-am ținut morțiș să mai dau încă o dată examen. A fost primul viraj periculos, care mi-a schimbat cursul în mod semnificativ, pe aproape toate planurile. Aș fi tentată să spun că a fost o greșeală monumentală, dar cum minus cu minus uneori fac plus… e foarte greu de zis. Asta a fost și, în mare parte, a fost pe mâna mea. Dar asta e altă poveste.
E puțin probabil să sufăr vreodată de melancolie pentru decadele anterioare. N-am regretat niciodată anii copilăriei (cum i-am auzit pe mulţi), adolescenței, sau studenției. Și sigur n-o să regret perioada când aveam 30+. A fost poate cea mai urâtă, pentru că am început să realizez că nu-mi e bine, în sensul că nu sunt bine cu mine. Pe la 31 îmi dădeam duhul cu teza, la 33 am intrat în picaj, la 38 am atins abisul și de-atunci mă tot refac. Anul ăsta a fost primul în care pot spune, fără să ezit, că am fost bine cu mine și întâmplarea face că a fost cel cu numărul 40. În ansamblu, e reconfortant să știu că nu-mi voi regreta niciodată tinerețea. Prefer să văd această parte a paharului, decât pe cealaltă – anume că n-am știut să mă bucur de viață în tinerețe, deși sunt foarte conștientă și de partea asta. În apărarea mea, n-am avut de unde să învăț bucuria autentică (de aproape orice), sau a fost taxată sistematic, până la suprimare; mai târziu, când aș fi avut de unde, n-am înțeles limba asta stranie, venită de pe altă planetă. Unul dintre efectele acestei resemnări este că am început să percep altfel oamenii care (par că) nu se bucură de viață sau, chiar mai rău, îi intoxică pe alții; nu e vreo afurisenie, sau e doar primul strat care ascunde o incapacitate dezarmantă. Un handicap. Nu de alta, dar am fost unul dintre ei și încă mai am zile în care bifez în căsuța greșită; și știu că o să le am toată viața, pe ici-pe colo. Evident, nu pot să spun că la 40 a fost chiar cu totul bine, n-avea cum să fie. Însă am învățat cum să abordez variatele situații în care nu-mi e bine, așa încât frustrarea s-a redus simțitor. Am înțeles că stările proaste sunt ceva normal pentru toată lumea și că e mult mai uman să le tratăm cu autocompasiune decât cu (auto)respingere. Oamenii sănătoși emoțional fac asta natural, nici nu realizează procesul. Mi-ar fi plăcut să fiu așa, dar mă mulțumesc și cu varianta în cârje 🙂
La 40 de ani am început să alerg, din proprie inițiativă, deși detestam ideea și mai ales activitatea în sine; mereu am simțit un disconfort în tot corpul, la orice probă de alergare din școală sau din viață. 10 august de-acum câțiva ani a fost proba de foc și m-a bântuit după ce am realizat că aș fi victimă sigură în caz de ceva. După câteva luni de mers la sală și învățat câteva chestii de bază, am ales varianta cea mai economică și eficientă pentru mine, astfel încât să reușesc să urc o stradă în pantă sau trei etaje fără să-mi bubuie pulsul. Acum, orice ieșire la alergat e un prilej de bucurie; e bucuria că pot. Știu că efectele vin în timp, cumulat, și am răbdarea să pot, oricât de puțin pot. Am *ales* să am mai multă grijă de mine, fizic și psihic, fără să-mi mai fie jenă de vocile interioare care obișnuiau să urle că prioritizez prostii în loc de… muncă. Dacă le mai aud spontan, ca pe niște drăcușori, zâmbesc și le răspund sec: “Pentru că merit!” Apoi, în ciuda unei aparente stagnări profesionale, am avut experiențe care mi-au demonstrat (din nou) că pot avea încredere în mine și am decis că nu voi mai face greșeala să mă îndoiesc de capacitatea mea. Când totuși fac asta, îmi spun că e doar o pasă proastă pe care nu merită s-o bag în seamă, sau, dimpotrivă, e o ocazie să-mi mai descopăr vreun automatism nociv și prioritizez revenirea la starea de bine. La pachet a venit și decizia de a renunța la cai verzi pe pereți (= idei despre salvat orice, case, idei, animale, oameni etc., care de regulă se încheiau în gard și cu depresii, pentru că în primul rând trebuia să mă salvez pe mine). Mă străduiesc să mă limitez la ceea ce pot face în mod realist, cu un entuziasm pe care-l moderez constant (da, lecția cu limita era bună, dar venea dintr-o direcție fundamental greșită, așa ca era necesară o schimbare drastică de perspectivă ca s-o pot procesa sănătos). Anul ăsta am descoperit că-mi place enorm să cânt la pian, fie și cu clape de touchscreen. Nu sunt chiar așa de cizmă cum ziceau ai mei (cel puțin, Duo mă încurajează!), așa că sunt hotărâtă să exersez curând cu un pian cât mai adevărat. Tot cu Duo am extins și cunoștințele de limbi străine, așa că rutina mea zilnică include, obligatoriu, ceva germană, italiană, latină, portugheză, sau ce mi se cășunează pe moment. Investesc cel mai mult în mine, ca să pot investi cu plăcere și în alții sau altele – fără să simt că mi se scurge acolo, în afara mea, toată energia vitală; sau cel puțin ăsta e planul, chiar dacă uneori mai calc pe lângă. Am reușit să mai câștig un pic și în fața cântarului, recunoscând că lupta e tot cu mine și identificând mai bine mecanismele de autosabotare. Nu în ultimul rând, după vreo două luni de căutări intense (care m-au consumat, recunosc, mai mult decât era cazul), am găsit ceea ce cred că este locuința visurilor noastre – bine, recunosc, puternic influențate de visurile mele. Sau de pierderile mele.
Poate cea mai importantă revelație a venit tot acum, la 40 de ani, după nenumărate lecturi și podcasturi corelate cu propria experiență, când am descoperit (!) noțiunea de maturitate emoțională și-am realizat că, în ceea ce mă privește, abia acum am început să ating acest prag. Deși conștientizarea asta a venit cu un nod mare, amar și tare greu de înghițit, am ales să nu las nici o umbră de jenă sau rușine, constatând că în jurul meu sunt considerabil de mulți adulți care ar mai avea mult de lucru pe direcția asta (doar că cel mai probabil nu vor realiza niciodată că au o asemenea nevoie) și, poate cel mai important, înțelegând că nimeni nu alege calea asta conștient. Toți nefericiții ăștia suntem victime ale unei educații minate cu idei preconcepute, automatisme nocive, dar întotdeauna bine intenționate. Nimeni nu ne învață (sau nu ne-a învățat la timp) despre emoții și acceptarea lor; dimpotrivă, emoțiile au fost și mai sunt considerate o prostie siropoasă, un non-subiect. Nici măcar nu e rezonabil să căutăm vinovați în această speță, pentru că e o problemă transmisă din generație în generație, din negura timpului. Dar e loc sub Soare pentru toată lumea; de când am schimbat culoarul, am descoperit mulți oameni care gândesc ca mine, sau eu ca ei, ceea ce îmi dă speranța că măcar copiii noștri vor fi mai alfabetizați emoțional și că, în timp, ar putea fi loc de mai multă stare de bine, mult mai devreme decât am prins eu – dacă nu chiar din prima zi de viață. Sunt bucuroasă că am ocazia să le transmit copiilor mei, fie și cu un decalaj regretabil, ceea ce cred acum că este absolut esențial pentru o viață pe care să o putem resimți ca fiind împlinită în orice moment: starea de bine autentică, internă, care nu depinde de stimulente externe.
YouTube mi-a făcut un rezumat excelent pentru 2024. Procentele nu sunt absolute. Uneori e o probă doar să pot asculta ceva trist sau dramatic, chiar dacă eu nu sunt în acea stare. Pentru mine e o probă de stabilitate emoțională. Dar și dac-ar fi procente absolute, cred că o viață divers colorată și echilibrată poate să arate și așa:
Tot ce pot să-mi doresc de-acum înainte este să-mi fie cel puțin la fel de bine ca la 40 de ani 🙂 Acum am reperul, am fixat ținta, știu că se poate. Starea de bine este o alegere.
Adio şi mulțumesc, 2024! Bun venit, 2025! La mulți ani!
Am văzut trailer-ul pe Netflix în ultimii ani de m-am plictisit și tot nu mă trăgea ața, chiar dacă era britanic. Iubesc filmele britanice, dar dacă e cu fotbal (pentru mine) e neinteresant. Dar s-a făcut friguț afară, clar s-a dus sezonul de zăcut seara prin balcon sau prin parc, așa că i-a venit rândul. Până la urmă, e un film foarte mișto și e mult mai puțin despre fotbal decât pare – e doar inspirat de o feliuță din istoria fotbalului.
E o poveste cu mai multe fire care se încurcă pe măsură ce se derulează filmul și cu personaje foarte fain conturate. Chiar dacă nu are acuratețea unui documentar (conform Wiki), pare să ilustreze destul de bine contrastele specifice epocii de final de secol 19 și schimbările de mentalitate care o caracterizau. Filmul lucrează atât cu contextul mai larg, cât și cu detaliile din viețile personajelor principale – ceea ce-l face actual pentru orice epocă. Care sunt prioritățile noastre și de ce? Ce mai înseamnă o prietenie de-o viață într-un moment de criză (fie și doar de imagine/orgoliu)? Ce valoare au relațiile de rudenie, ce putem și ce nu putem face pentru ai noștri?
Pe scurt: imagine mișto, actori buni și o poveste frumoasă!
Aveam un draft de vreo 4 pagini, dar l-am băgat în rezerve (pentru că nu pot să șterg nimic, defel); m-am întins prea mult și n-am de susținut vreo teză Coldplay, de fapt. În plus, mi se imprimase din inerție înverșunarea împotriva căreia simt nevoia să mă exprim și nu reușisem să schimb macazul doar cu intervenții locale, era necesar să reiau pe “foaia” albă. De-aia nici nu reușeam să finalizez textul, pentru că mă frâna subversiv ideea că m-a cuprins și pe mine aversiunea, deci n-are cum să fie bine.
Esența postării mele este despre oameni și sper să nimeresc cât mai bine nuanța pe care mi-o doresc; cred că este foarte bine asortată cu felul în care gândesc băieții de la Coldplay – așa cum îi înțeleg eu în prezent. Nu mă aștept să citească cineva textul ăsta și să rezoneze perfect, nu prea are cum.
Oamenii rezonează între ei variabil în timp – dacă rezonează vreodată. E valabil atât pentru cei care interacționează direct, cât și pentru cei care nu se cunosc niciodată și poate știu doar unul de altul, nu și vice versa. Pot rezona și anacronic, prin intermediari – scris/cărți, filme, muzică, whatever. Într-o anumită (și consistentă) măsură, rezonanța asta depinde de compatibilitate, puncte comune, punți, deci chestii care leagă. Într-adevăr, însă, e și o chestiune de timing, care (doar) de la un punct încolo scapă din controlul nostru, al tuturor; putem arunca liniștiți creditele spre Univers.
La începutul anului 2022 am urmărit un film documentar despre Coldplay. Între altele, l-am apreciat pentru că reda și vulnerabilitățile lui Chris (vocalistul, front-man-ul trupei) și problemele lui de viață, nu doar părțile care dau bine la public. Făceam deja terapie de câteva luni, așa că am recunoscut ușor unele bube, dar nicidecum pe toate – eram încă la început și mai aveam multe de procesat. Îmi amintesc acum că se punea mult accentul pe faptul că este un perfecționist încăpățânat și încă mi se părea cool – mulți dintre oamenii pe care (încă)-i admiram erau așa și, de ce să mă ascund, perfecționismul mă lucra și pe mine din greu. Firește că perfecționismul e bun în multe domenii și nu era nicidecum prezentat ca un mega-defect, dimpotrivă; problema este doar că perfecționismul ascunde traume. Întotdeauna, invariabil; o zic psihologii, nu o zic eu; și e un numitor comun, nu o teorie aflată într-o infinită dezbatere.
După ce-am văzut documentarul am înțeles și mai bine conexiunea pe care o aveam cu muzica lor. Notam atunci, la cald, ceea ce mă impresionase cel mai mult: “Trupa asta e legată de o frumoasă și lungă prietenie între membrii ei, care au dezvoltat împreună un spirit de echipă fantastic. Am fost teribil de invidioasă. Câți dintre noi se bucură de apartenența la o echipă adevărată? Vise, multe vise.” Încă mai sunt invidioasă, pentru că n-am avut parte până la 40 de ani nici de o echipă adevărată, nici de prietenii similare (cu o singură excepție, semnificativ diferită). Tot ce pot să fac e să transform invidia într-o acceptare a faptului că nici eu n-am avut cea mai bună stofă, chiar dacă, mergând înapoi pe fir, există o cauză “obiectivă” și pentru asta (adică una care n-a depins de mine, sau nu într-un mod conștient).
Acolo a început rezonanța mea reală cu trupa Coldplay. Nu este o rezonanță perfectă, nu îmi plac toate piesele lor și multe dintre discursurile lor mi se par poate prea politically correct – dar cea din urmă poate fi doar o rezultantă a faptului că ei par să fi lucrat mult la fațeta asta, ajungând undeva la nivel de master, pe când eu sunt abia la grădiniță. În plus, ei sunt persoane publice, ceea ce impune o anumită etichetă; eu n-am astfel de griji. Însă din acel filon de rezonanță psihologică am identificat ca fiind verosimilă înclinația lor spre diversitate, incluziune, toleranță, bla-bla; nu ca fiind o însușire înnăscută, ci în mod evident una educată. Și nu mă refer la educația formală (deși în sistemul lor british mă aștept să existe), ci la auto-educația lor de life long learning. Cine n-a călcat în viața lui în camera unui psiholog (fie și virtuală), și-a dat reject oricărui mesaj venit din zona asta, o să spună by default că e doar mult rahat. Poate fi, nimic nu e exclus pe lumea asta, dar a porni de la premisa că sunt niște țepari frizează un pic cu aripa de teorie conspiraționistă. Eu am preferat să le acord prezumția de nevinovăție și i-am “citit” doar ca pe niște oameni care au învățat să lucreze cu ei înșiși în direcția de a fi, cu fiecare zi în plus pe care o trăiesc, oameni mai buni – mai înțelegători, mai deschiși, mai toleranți, mai înțelepți. Cu alte cuvinte, să nu îmbătrânească degeaba. Impresia asta mi-a fost întărită de fiecare interviu pe care l-am urmărit cu ei – și-am văzut câteva în ultimile luni. OK, poate sunt eu credulă; n-ar fi nici prima, nici ultima dată.
Episodul manele & Coldplay a fost, din perspectiva mea, o piatră dură pentru ei. Cum ar spune unii, un episod dificil. Noi am prins bilete abia în a doua zi. Am avut emoții, în sensul că așteptam cu nerăbdare să văd și să simt cum va gestiona trupa chestiunea sensibilă; știam dinainte că sunt câteva variante în care m-ar putea dezamăgi, mai ales că citisem toate prostiile care se turnaseră pe Facebook – inclusiv pronosticuri și variante la variante. Indiferent ce-ar fi ales, de fapt, ar fi dezamăgit într-o direcție sau alta și o făcuseră deja lată în prima seară. Cel mai mult m-ar fi dezamăgit dacă n-ar fi menționat nimic despre episodul sensibil, dacă l-ar fi minimizat prin ignorare.
Cineva a greșit, nici nu contează cine; ăsta e un punct pe care aș vrea să-l reținem. Cineva a greșit și a deschis cutia Pandorei. Și-a venit potopul. (Inclusiv la propriu, a fost o ploaie torențială, cu grindină, imediat după al doilea concert.) Pe mine nu m-au dezamăgit, dimpotrivă, consider că au mers pe cel mai bun compromis pe care-l puteau alege. Au aplicat politica părintelui suficient de bun*, care s-a trezit în mijlocul unui conflict cu copiii lor cum nu se poate mai dezbinați – fie și doar într-o chestiune de moment; și-au spus ceva de genul (o torn din amintiri, pentru că am sorbit fiecare cuvânt și cred c-am reținut binișor ideea):
Înțelegem că am făcut ceva greșit; nu ne este încă foarte clar ce anume, dar este evident că undeva am greșit. Nu a fost intenția noastră să greșim [dăăă, cine ar vrea să greșească?!?]. Intenția noastră a fost să vă transmitem că vă iubim indiferent ce religie sau culoare a pielii aveți, sau ce muzică ascultați. N-am vrut să jignim pe nimeni. // Ne-a afectat foarte mult episodul de ieri, așa că azi-noapte, în loc să ne odihnim [cum ar fi fost uman] ne-am tot răsucit cum să facem ca s-o dregem, pentru că nu știam cum e mai bine. Eram furioși, ne-a încărcat negativ reacția publicului de ieri. Apoi, ne-am dat seama că ne depărtăm tocmai de miezul credinței noastre; [vrem să = este o alegere] vă iubim pe toți, indiferent că ne-ați huiduit sau nu. Noi dorim, totuși, să ne asumăm alegerea pe care am făcut-o, tocmai pentru că e în spiritul a ceea ce credem. Și înțelegem foarte bine dacă nu vă place, dar vă rugăm să ne oferiți acest moment sau să luați o pauză de cinci minute dacă nu doriți să ne fiți alături [=să abordați o reacție civilizată]. Uite, haideți să huiduim acum împreună, ca să ne detensionăm!
Mărturisesc că eu am plâns de bucurie. Am plâns pentru că am înțeles situația ingrată în care s-au trezit (de lucru manual, capitalist sau altfel) și pentru că, de-acolo de unde stăteam eu, pe-un anumit spectru psihologic, s-a văzut drept cea mai bună reacție cu putință. Pentru mine, au trecut examenul. Au demonstrat că și-au citit cărțile, și-au procest ședințele de terapie, emoțiile, stările, reacțiile și că sunt niște adulți responsabili și calzi, maturi emoțional, care-și asumă greșelile și ne invită să-i iubim în ciuda faptului că greșesc. Pentru mine asta înseamnă Coldplay și îi iubesc și mai mult de la episodul cu manele, chiar dacă manele n-am să ascult decât în acele împrejurări pe care nu le pot controla, sau pe care aleg să le las să fie, tocmai pentru că ar trebui să avem toți loc sub Soare și nu s-a născut nimeni cu vreo stea în frunte.
Las mai jos un interviu din care rezultă destul de limpede nu doar că *le pasă* de toate cârcotelile care li se vâjâie – pentru că e uman să-ți pese și e cinstit să recunoști o asemenea evidență -, dar și că știu să le trateze cu umor. Pentru mine, Coldplay e mai mult decât o trupă rock, sau pop, sau comercială, sau ce vreți voi. Coldplay este o echipă de oameni mișto, autentici, generoși și empatici, care-și trăiesc viața din plin, la potențialul lor maxim. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!
Ah, era să uit: a greși este uman. Toți greșim, absolut toți. Foarte puțini, însă, sunt capabili să vadă greșelile proprii înaintea greșelilor altora; e una dintre cele mai grele încercări umane, psihologic vorbind. Dar e ceva ce se învață și, în mod paradoxal, a-ți recunoaște greșeala este una dintre experiențele care aduc cele mai mari satisfacții emoționale.
* Nu am apelat la o expresie întâmplătoare; conceptul părintelui suficient de bun este unul binecunoscut în psihologie.
Recomandare pro sau contra, ia fiecare ce vrea din titlul ăsta.
Noi clar nu mai călcăm acolo, cu sau fără all inclusive. Pentru cei care vor fi, totuși, tentați să încerce (dacă n-au făcut-o deja și vor chiar să revină!), las și câteva indicii suplimentare. Mă gândesc c-or mai fi și alții ca noi, în urma trendului. Firește c-am auzit de mult de Nisipurile de Aur, dar nah… nu ne-am înghesuit să bifăm. Nici la Therme n-am fost, deși am locuit câțiva ani buni în proximitate.
Revenind. Primul semn prost, dar foarte prost, a fost cu parcarea. Un criteriu care mă încântă e o destinație în care putem merge cu mașina; asta ca să pot căra, ca nehalita, orice am eu chef, să pot pleca într-o fereastră de câteva ore (nu minute) dintr-o parte-n alta, să pot opri oriunde am chef etc. Dar să ajung la hotel, să mă tragă pe dreapta în stradă, cu avariile pornite, să mă pună să dau repede jos bagajele ca să mutăm repede-repede mașina într-o parcare-nu-se-știe-care, mno… e o cădere abruptă din norișorul meu de confort. Și dac-ar fi doar atât, aș înghiți în sec, dar nu asta m-a zgâriat cel mai tare. Pe moment n-am realizat, dar apoi, tot urcând scara pe deasupra intrării în hotel, am observat… Băieții au, chiar în dreptul străzii unde te pun să tragi pe dreapta, un peron acoperit cu două fire de circulație – care, ghici ce?!? A fost gândit fix pentru asta: să oprești mașina acolo, în fața hotelului, fără să încurci circulația din stradă. La plecare am adus eu mașina din parcarea-de-la-mama-naibii și nu m-am putut abține să nu-l întreb pe băiețașul care ocupa cu un scaun un loc de parcare în dreptul intrării spre peron: Baby, dar tu știi la ce folosește spațiul ăla acoperit, din fața intrăriiîn hotel? Zice: Da, acolo oprește șefu’! Într-adevăr, era lăbărțat acolo un SUV Audi argintiu, ca de boss. Mno, ce să zic mi-a luat piuitul (omul avea dreptatea lui), dar baba din mine tot i-a mai zis: Yes, baby, te cred, da’ să știi că bossu’ tău habar n-are cum se folosește clădirea și se cam kk în capul clienților. Locul ăla e gândit tocmai ca să nu ne țineți cu avariile în stradă! OK… până și pe-asta am putea s-o punem pe seama unei carențe de educație, n-o fi vina lor. Dar mai e. Nenea care ne trage pe dreapta la sosire și ne zice să ne mișcăm repede (!), ne indică mai mult prin semne și câteva parcări din zonă. Parcări multicele, locuri de parcare – yok. Totul plin. De bine ce-am ajuns, unul căuta parcări prin stațiune, celălalt păzea bagaje și copii la recepție (Franz, dacă vii singur cu un copil mic, sau poate doi, ce naiba faci? Lași copiii să păzească bagajele?). Întreb la recepție, poate totuși au vreo recomandare mai elegantă… ne roagă frumos să vorbim cu “colegii” de-afară – adică cei care ne-au tras pe dreapta. Să ne înțelegem, “colegii” de-afară erau bișnițari ca ai noștri, nu aveau vreo uniformă de hotel, de primărie, sau vreo firmă, ceva… După ce primesc a treia oară același răspuns (se cam făceau că nu pricep), le spun tăios că stimații “colegi” n-au fost prea amabili și că am dori o recomandare de la ei, din partea hotelului. N-au știut decât să se ducă tot la “colegi”, să-i întrebe pe limba lor unde am putea parca. Nu mai spun cât de greu am obținut o localizare pe Google Maps, tot insistau să-mi povestească prin semne un loc pe care nu-l cunoșteam. După vreo oră de învârtit în jurul hotelului, unul dintre recepționeri ne-a direcționat spre o parcare de vis… urât. Ceea ce părea un teren viran (dar era, de fapt, piațeta sufocată a unor clădiri publice, între care și o depășită poștă – clădiri pe care efectiv nu le mai vedeai) era ocupat cu mașini pe două sau trei rânduri de jur împrejur, cum aveai noroc: pe rândul unu, doi, sau trei. Dacă stăteai un pic mai mult, ca noi, te așezau frumos în spate – că doar n-ai nevoie să mai ieși până pleci, așa-i? Uite-așa, n-a văzut nici Varna… am preferat să renunț, decât să mă mai otrăvesc cu parcările lor. Era oricum totul plătit în avans, cash, fără bon fiscal… Da, ăsta a fost aranjamentul recomandat cu insistență de personalul de la hotel. După chipul și asemănarea boss-ului. Mno, atât s-a putut, ne-am zis; bieții de ei, n-au altfel de parcări, sunt încă în stadiul ăla în care eram și noi acum doar câțiva ani în București… fie, treacă de la noi!
Apoi a fost înghesuiala, pe care n-o putem pune decât în contul proiectanților. Hotel la mare, deci cu ocupare intensivă pe timp de vară, cu peste două sute de camere, are în mod evident un restaurant subdimensionat, atât la interior, cât și la exterior. Indiferent la ce oră mergeai în intervalele de mic-dejun, prânz sau cină, abia prindeai loc la o masă în interior și niciodată pe terasă – erau două terase mici, ca de cartier, cu câte (poate) zece, hai 15 mese fiecare. Ventilație în interior? Saună, Franz! dar asta măcar era inclusă în prețul de all inclusiveplus (!?), spre deosebire de aia care costa extra. Ah, iar toaletele din zona de recepție-restaurant erau probabil rezervate tot pentru boss, întrucât e greu de crezut că proiectanților și verificatorilor le puteau scăpa tocmai budele; bref, singurele bude disponibile din zona publică erau la piscină, în exterior – și zău c-aminteau de budele de la ștrand din anii ’90, da’ cu hârtie; nu lipseau nici tănticile de pe banca de-afară, atât că nu-ți cereau bani la intrare. Așteptau și ele la umbră, lângă o stivă de șezlonguri de plastic rupte și prăfuite, să vină următoarea tură de dat cu mopu’.
Al doilea semn prost, tot în prima zi, au fost la pachet show-ul, muzica și mise-en-scène-ul de seară. În fața balconului-terasă (nesimțit, e drept…) al camerei noastre era, un etaj mai jos, terasa de lângă piscină (se numea așa doar pentru că se vedea piscina de-acolo; altminteri, funcțional vorbind, era terasa de lângă păcănele; or, nu puteau să-i spună chiar Terasa Păcănele…). După sauna de la cină am mers să ne răcorim acolo, fiind singura terasă liberă la ora mesei. În scurt timp s-a umplut și-acolo; urma spectacolul, doar că noi nu știam – eram încă neinițiați. A început OK-ish, cu un număr oarecum simpatic pentru copii (deși n-ar trebui să gustăm toți, avem-n-avem, show-uri de copii… zic), apoi continua promițător cu diverse șlagăre din culturile învecinate, după o piramidă care reflecta naționalitățile clientelei. Cei mai mulți fiind români (Ups!, am uitat să precizez… acesta a fost, de fapt, al doilea semn foarte-și mai prost, deși nu cred că e o surpriză pentru nimeni), erau cam de toate – de la lăutărească, Pupăza din tei (zău c-a ajuns să-mi placă!) și nelipsitele… știți voi, alea care se-ascultă cu Coldplay (mi-e și jenă să le mai zic pe nume, simt c-aș comite un act de rasism). Totul, într-o splendoare de decor cu balcoane înșirate pe vreo 10 etaje, la care se-aprindea la unison lumina într-o apăsare de buton, pe la 9 seara și se stingea, așișderea, pe la 11. Așadar, dac-ai fi vrut să te retragi în briza și intimitatea propriului balcon cu vedere la mare, alegeai să fii parte din decor… și ne-am bucurat de privilegiul de-a ne situa în prima linie :))) Mno, aia e. De-acolo, din lojă, am putut admira în prima seară (fiind deja captivi și fără un plan be) probe de dans și (diverse, nu știu ce, c-am stat mai mult în cameră), răsplătite cu – țineți-vă bine – bere și hârtie de budă! No sh*t! Am văzut cu coada ochiului și un sutien învârtit, în timp ce mai făceam o dat’ stânga-mprejur spre cameră. Dac-ar fi fost doar până la 11, hai, dar programul de fun continua și după ce se stingeau complet luminile (nu doar la balcoanele-decor, dar și pe terasă); lumea continua relaxată programul muzical de pe propriile telefoane. Mai venea și câte-o gașcă de flăcăi veseli pe la 4 noaptea să bea o bere la o bârfă… Știți, n-am nimic cu oamenii care vor să se simtă bine în vacanță. Tot la proiectanți și verificatori mă întorc, pentru că proximitatea aia jenantă dintre balcoanele camerelor și terasă deranjează la orice oră, nu doar seara, sub lumina proiectoarelor pe care nu le poți controla, sau noaptea, în sunete de zaruri, table și hăhăieli… Dar hei, în bulele unora chestia asta e probabil foarte sexi. Dimineața aveam parte de un peisaj contrastant și sugestiv, când personalul strângea stive de pahare și gunoaie aruncate și reașezau scaunele la mese. Era bine doar de la prânz încolo, spre seară, când terasa era aranjată și… goală. Vorba aia românească (în sensul că se potrivește frecvent pe meleagurile noastre) se aplică și acolo: “Ce țară frumoasă, păcat că e locuită!” Și nu doar pentru că-s mulți turiști români – nici bulgarii nu-s mai buni.
Am respirat adââânc și ne-am propus să ne simțim bine, în ciuda contextului nefavorabil (nouă). Nu de alta, dar eram prizonieri locului, cu mașina blocată, pentru următoarele patru zile pline, și mai și plătiserăm distracția. În seara următoare ne-am planficat o plimbare la ora show-ului; copiii au rămas la TV. (Apropo de TV, meniul era în bulgărește și după o raită scurtă căutând vreo engleză, sau ceva recognoscibil, am renunțat; noroc cu laptoul meu și hotspotu’ de pe telefon, că wifi-ul hotelului era complet nefuncțional pe toate rețelele). Am dat o tură prin juma’ de stațiune – ar fi mers și cealaltă jumătate, dacă nu ne-am fi lămurit că realmente nu e nimic de văzut. Doar hoteluri, parcări improvizate, muuulte tarabe cu marfă chinezească care căptușeau toate străzile și aleile și câteva magazine. ATÂT. O stațiune apărută în mod evident pentru valorificarea plajei foarte frumoase și dezvoltată haotic doar pe criterii de exploatare comercială. Singura chestie care merită semnalată este o parcare foarte elegantă, cu barieră, același tarif ca la negru și aparate de plată cu cardul, în capătul sudic al stațiunii. Era aproape goală, deși distanța de la hotelul nostru era echivalentă cu cea până la parcarea improvizată de bișnițari în piațeta Poștei. Bieții de ei, recepționerii și “colegii” lor, cu tot cu boss-ul lor, pesemne că nici nu știau de ea. Bișnița de Balcani la ea acasă, vizitați Mamaia Bulgariei!
După ce-am epuizat și varianta plimbării de seară, am ajuns la programul tipic de iarnă – seară de film, cu ușile de la balcon închise (să aplatizăm show-ul), aerul condiționat pornit și wifi-ul din hotspot.
Deși hotelul se numea ceva cu Beach, serviciile all inclusive plus nu includeau și ceva locuri pe plajă, care era a altor bișnițari cu care probabil boss-ul nu e în relații prea bune. Plaja era, într-adevăr, frumoasă, iar apa – cel puțin aparent – era curată. Dar era plin de lume și puteai să uiți în orice clipă că te afli într-o țară străină. Că erai în Vamă, la Mamaia, în Eforie sau la Nisipurile de Aur – tot aia vedeai și auzeai. Om lângă om în apă, umbrelă lângă umbrelă pe plajă și română lângă română în ureche.
Mâncarea… stai, interesează pe cineva mâncarea? Nfine, mâncarea a fost de la decentă spre bună. În principiu acoperă toată plaja de nevoi culinare. Cu băuturile se zgârcesc destul de grav, dar cum noi n-avem standarde prea înalte am trecut ușor peste și-am mai compensat de la supermarket. Absolut grețos, în schimb, peisajul meselor lăsate cu farfurii umplute mâncare, probabil ultima șarjă care n-a mai încăput nici în stomace, nici în pachetele pregătite pentru plajă. O risipă de-aia… all inclusive. Iar asta clar nu mai e în contul hotelului, ci doar al clienților – majoritatea ro… da, am spus deja!
Ză iend!
P.S. 1 Vom reveni în Varna, cu o cazare prin centru și o umbreluță pe plaja publică. Drumul e mai scurt decât până la Sibiu – pân’ s-o face autostrada -, iar orașul mă aștept să merite vizitat măcar o dată.
P.S. 2 Iertați slaba documentare foto, am fost atât de dezumflată de peisaj încât nici telefonul nu mi-a venit să-l folosesc; pe Sony mi l-am cărat aproape degeaba, că pe plajă n-am avut curaj să-l iau (oricât de mic și discret e), iar în singura seară în care am umblat pe străzi nu m-a inspirat chiar nimic. Noroc cu veselia copiilor în ochi, muzica din Downloads în căști și cărțile de psihoterapie în minte 🙂
Am tras cu ochiu’ la ce-au vecinii de pe Facebook care le au cu fotografiatul, mi-am notat, iar când a venit i-a venit rândul am știut ce să cer. Întâmplarea face că era și la ofertă, iar băiatul de la F64 mi-a zis că pentru ce am eu nevoie vs. buget e cea mai bună variantă. Am profitat și de cardul de carieră didactică – foarte binevenit!
Încă n-am avut teme serioase cu el, dar până atunci ne familiarizăm cu setările și cu ce poate. Mie-mi place tare ce poate. I-aș mai pune doar un vizor dacă s-o putea; după aproape 20j de ani cu DSLR mi-e tare ciudat să vizez pe un ecran, iar în anumite condiții de lumină sau mișcare e foarte nepractic.
Sony Alpha ZV-E10, varianta de kit. Cică e de vlogging, dar merge și fără 🙂
Ideea cu Mocănița a venit doar din pasiunea lui Zeno pentru trenuri, tramvaie și alte asemenea; altfel, nu prea ne-ar fi atras pe noi o plimbare lentă cu trenul, am cam prins la vremea noastră destulă mocăneală 🙂 Anul trecut am petrecut câteva ore în gara din Cornățelu și prin jur, în tentativa de a prinde locuri cu Mocănița. N-a mers, am plecat de-acolo dezamăgiți – mai ales Zeno. Anul ăsta ne-am făcut temele din timp și-am cumpărat biletele online, dar nici asta nu merge chiar oricând, ci doar cu câteva zile înainte. Și nici așa n-am prins loc la plecare în vagonul deschis, ci doar în cele închise, iar la întoarcere ne-am țigănit un pic ca să stăm și noi la mai mult aer. Organizatorii ne-au spus că lumea vine cu peste o oră înainte ca să prindă locurile alea… mno, chiar să stăm la “coadă” cu orele, având biletele cumpărate, parcă e prea mult.
Traseul e destul de anost, sunt doar câteva zone cu perspective mai frumoase către satele din jur. Clădirile din lungul căii ferate sunt majoritatea ruinate sau în stare foarte proastă. Doar punctele terminus ale traseului sunt un pic mai colorate – ceea ce asigură niște repere pentru călători. Am însă încredere că, în timp, banii strânși de la turiști se vor reflecta și în aspectul de ansamblu al traseului.
Pentru noi a fost (și) un prilej de joacă, drăgăleală și ședință foto. Iar Mocănița pare să fie un pretext foarte bun și pentru explorat alte zone din țară.
Când Zeno avea vreo doi ani locuiam încă la casă, într-un cartier rezidențial. Într-o seară am ieșit amândoi cu el la plimbare, cu căruciorul. Îmi amintesc că a fost una dintre puținele ocazii când chiar a stat în cărucior; altminteri, de când a învățat să meargă pe picioare (destul de repede, mult sub un an) a preferat să și le folosească la orice ieșire, alergând în toate părțile. Cele mai multe încercări de a-l ține în cărucior (ca să ne plimbăm și noi liniștiți…) se terminau cu el zvârcolindu-se până se atârna de centuri, mai mult în afara căruțului decât înăuntru. În seara aia eram victorioși, ne plimbam liniștiți și ne minunam de bebe al nostru care crescuse și devenise mai liniștit.
În dreptul unei case de pe străzile învecinate era un băiat ceva mai mare, avea poate 4 sau 5 ani. S-a “lipit” de noi de cum ne-a văzut – mai precis, de Zeno. Deși nu ne cunoșteam și nici nu ne-am oprit să încurajăm vreo interacțiune, a pornit cu noi la drum. Iar mama lui, care era lângă el, odată cu noi. Ni s-a părut bizar, fără să putem schimba vreo opinie până când ne-am îndepărtat de ei, ceva mai târziu. Nu mai țin minte cât timp ne-au mers alături; nouă ni s-a părut foarte mult, dar poate a fost ceva între un sfert și o jumătate de oră. Băiatul tot încerca să-i atragă atenția lui Zeno – care-n mare îl ignora -, iar mama lui îl ruga să se întoarcă acasă, pretextând diverse. Au reușit să-l desprindă aducând tatăl mașina în dreptul nostru, la câteva străzi distanță de casa lor, pretextând o plecare (sau poate chiar plecau). Cât timp a durat interacțiunea, am avut o singură certitudine – anume că băiatul avea o problemă. Alte două chestiuni mă nedumereau însă destul de tare: mama avea o abordare liniară, repetitivă și o răbdare infinită, pe care nu puteam să le cuprind cu mintea și firea mea, ceea ce mă făcea să cred că poate avea și ea o problemă. A doua chestiune, nu-mi era clar dacă mama realizează că băiatul ei are o problemă. Nimic din comportamentul ei nu ne-a lăsat de înțeles că știe și că ne confirmă bizareria situației și eventualele suspiciuni. Și mai era încă o problemă, în momentul respectiv era mare de tot: nu știam cum să reacționez. Clar, nici Mircea. Zeno era, în schimb, foarte cool și răbdător, cum putea el să fie de când era bebeluș, impresionând în stânga și-n dreapta. Am fost foarte mândri de el… Și foarte ușurați, la gândul că, spre deosebire de părinții acelui copil, am fost norocoși să avem un (al doilea) copil normal. Poate un pic cam dificil uneori, dar totuși normal.
“Oare mama realizează că are un copil cu probleme?” – m-a bântuit întrebarea asta mult timp, când îmi aminteam scena. Iar când ieșeam la plimbare ocoleam zona casei lor, sau ne uitam de la depărtare să vedem dacă e cineva pe-acolo. De ce? Din simplul motiv că nu știam cum să ne comportăm. Nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de situații, n-am fost vreodată nici măcar pregătiți teoretic, așa că pentru noi a fost cel mai ușor să evităm. Îmi închipui că sunt mulți alții care reacționează la fel ca noi, conștient sau nu. Nu-mi venise în minte “autist”, pentru că era un termen pe care-l asociam doar cu sensul vulgarizat și nu cunoșteam nici măcar un simptom tipic. Am înțeles doar că avea dificultăți de înțelegere a ceea ce i se comunică și/sau de a se conforma cerințelor care i se comunică.
După o vreme, când Zeno era deja diagnosticat cu autism, iar noi ne mutaserăm înapoi în București, post-pandemie, am aflat și despre băiatul cu pricina. Acolo era “lumea mică”, iar cei mai conectați la comunitate știau unii despre alții – nu era cazul meu, știam doar ce ajungea la mine din întâmplare, dacă nu uitam în secunda următoare. Am aflat, așadar, prin apropiații noștri de-acolo, că băiatul era de mult diagnosticat cu autism și că între timp plecaseră în altă țară, special pentru (alt) tratament (poate am reținut greșit acest detaliu). În aceeași tranșă de “știri” am mai aflat, cu stupoare, și că băiețelul cu care Zeno se juca cel mai mult la grădiniță – în sensul că se târau împreună pe jos, deși amândoi puteau alerga – fusese la rândul lui diagnosticat cu autism. Îl văzusem de câteva ori, mi se păruse normal… dar da, comportamentul lui se potrivea mult cu al lui Zeno, deci efectul de “surprinzător” s-a anulat destul de repede.
Deci, mama știa foarte bine, prea bine, că avea un copil cu probleme. Am înțeles, retrospectiv, că trebuie să fi fost foarte antrenată să aibă răbdare, înțelegând că nu se poate altfel. (Am avut și eu acel aha, chiar și înainte să-l ducem la vreun medic; doar că atunci încă mă mai lăsam influențată de mediu, în care unii îmi sugerau, mai mult sau mai puțin discret, că poate răsfăț copilul cu prea multă indulgență. Iar eu am avut nevoie să trec de mai multe praguri de aha pentru răbdare…) Procesând vestea și comparând-o cu aminitirile despre plimbarea noastră comună, am realizat, cu multă umilință, cu câtă ușurare și ușurință ne-am considerat copilul normal. E drept că doar atunci, de la doi ani încolo, treptat, prin experiențe repetate și neobișnuite pentru mine (având în vedere că mai crescusem un copil; dar deh, fată…, deci nu aveam experiență cu un băiat), am început să bănuiesc că ceva, totuși, nu e chiar normal. Dar asta nu schimbă cu nimic realitatea că, deși nu aveam încă nici o urmă de suspiciune, copilul nostru era deja, într-un fel, în aceeași barcă cu acel băiat.
Trei copii într-un cartier de 300 de case, doar cei despre care știam eu – și am explicat deja că nu știam mai nimic. Statisticile oficiale vă pot ajuta să vă faceți o idee. La nivel mondial, 1/100; în SUA, cele mai recente cifre sunt în jur de 1/40. În România nu avem o statistică oficială, dar asta nu va surprinde pe nimeni. Iar statistica ar fi prea puțin relevantă, pentru că foarte mulți copii nu sunt diagnosticați, în ciuda unor comportamente evidente; sunt, însă, evidente numai pentru aceia dintre noi alfabetizați minimal cu ce înseamnă autismul. Cei care nu au luat contact cu aceste informații (cum eram și noi, înainte să suspectez că avem ceva probleme) pot să considere foarte ușor că au un copil cu personalitate, apropiații să creadă că e doar foarte râzgâiat, sau, cum multora le place să spună: “E băiat, așa fac băieții.” Plauzibil, doar că tot băieții au și scoruri mai mari la statistică.
La grădinița unde este acum (deși o vom schimba foarte curând), am identificat cel puțin un copil pentru care aș putea paria că e diagnosticabil. Face doar logopedie, pentru dificultățile de comunicare; dar, în mod evident pentru mine, nu doar de comunicare. Are acum probabil 6 ani și nu face contact vizual, nu se angajează în activități și evită interacțiunea. Mai este o fetiță cu care Zeno se înțelege de minune, dar care mi se pare suspectă prin comportamente repetitive, foarte puțin variate și foarte sărace în semnificație – alergat, sărit, țopăit, urcat în copaci și s-a terminat lista. Vorbim despre un grup de maximum 15 copii. Iar în ultimii doi ani, pentru că nu m-am ferit să expun situația lui Zeno, am aflat despre o mulțime de cazuri de la cei cu care am ajuns la acest subiect. Desigur, a și fost o temă pentru care interesul meu a crescut. Inclusiv fiica verișoarei mele din Spania, acum majoră, a fost încadrată în spectru, după foarte multe bâlbe de diagnosticare.
Ce vreau, de fapt, să transmit cu acest text, este o încurajare pentru părinții de copii mici (sau chiar mai mari, mai bine mai târziu decât prea târziu), cu care întâmpină dificultăți repetate de orice fel, să reflecteze cu toată seriozitatea la clișeul “Mie (sau copilului meu) nu (m)i se poate întâmpla așa ceva”, și să se informeze. Nu invit pe nimeni la panică, ci doar la o minimă alfabetizare pentru o condiție care, din punct de vedere statistic, face ca normal să-și piardă semnificația cu care ne-am obișnuit în spectrul comportamental al copiilor. Iar exercițiul de a-ți privi copilul, din când în când, cât mai obiectiv cu putință nu poate decât să fie benefic pentru toate părțile. Orice i se poate întâmpla oricui! Iar copii mici, mai ales cei cu simptome discutabile, au șanse mari de recuperare; lipsa intervenției, însă, poate costa mult pe termen lung. Până la urmă, ne-am considerat norocoși să trăim într-un oraș mare, cu multe opțiuni în privința terapiei, respectiv într-o epocă în care cunoașterea în domeniu a progresat și terapia are rezultate. Cei care au copii mari, adulți, n-au avut șansa noastră. După umilință, am ajuns la recunoștință.
alexandrateodor 