Tema dominantă a rămas aceeași și luna asta – diverși monștri care atacă sau apără orașul, unul mai dinozaur ca altul (= cu unul sau mai multe capete), între care s-au inserat și personajele din Eroi în pijama. Selecția e la un pic peste jumătate. Unele au și autograf 😀
Pentru mine, așa cum mă știu de-o viață, e mindblowing, neașteptat, ???, da’ de ce? Orice post care începe cu “Radio România” însemna mereu skip în secunda următoare – o repulsie venită din copilărie, când în casa bunicilor se asculta doar Radio România Actualități. Anii ’90, gen… nu știu cum o mai fi acum și nici nu vreau să știu, dar pentru mine, atunci, era ceva de nedigerat. Nu că ar fi păsat cuiva ce ar putea prefera să asculte un copil, în vremea aia. Nu în cercurile mele, în orice caz…
Au fost ani în care ascultam mult radio acasă, la ai mei. Aveam câte o perioadă lungă un post preferat, pe care ajungeam să-l schimb(ăm) din varii motive. Era o situație de conjunctură. Acum nu mai pot să mă dau drept ascultător de radio, nici pe departe. Sunt un consumator de ocazie, două zile pe săptămână, într-un interval de o oră în care plimb copilul de la terapie la grădi. Am posturi câte butoane mi-a dat computerul mașinii și sar între ele când nu-mi place vreo piesă, sau când încep să vorbească (rar îi ascult și rămân acolo). În decembrie anul trecut, când ne-a explodat tot haurul în față, mai lăsam și pe știri, că deh… În decurs de câteva zile, știrile de la Gold FM au ajuns de neascultat (pentru mine). În trafic fiind, mi-am zis că ăstora nu mai vreau să le cresc audiența prea curând și că trebuie să găsesc repede un înlocuitor pe buton. Am apăsat >> pe frecvență până a găsit ceva care se-auzea decent. Era Radio România Muzical… m-a umflat râsul și mi-am zis – OK, orice e mai bine decât Haur FM!
Pentru o scurtă vreme ajungeam să apăs butonul ăla doar când le epuizam pe restul. Muzică clasică am mai ascultat în ultimii ani, dar opera e ceva cu care urechea mea e mai puțin obișnuită. Și totuși am rămas acolo, în ideea să experimentez ceva nou. Apoi, mai aveam zile în care realizam că poate sunt tensionată și aș face bine să mă relaxez, să nu mă mai entuziasmez sau enervez pe vreo piesă de radio mainstream. Așa că-mi începeam călătoria direct pe RRM. Am descoperit nu doar că nu mă deranjează, dar pe alocuri chiar îmi place. Intervențiile prezentatorilor sunt întotdeauna la obiect și documentate – nu întotdeauna scurte, dar rare -, cu materiale despre artiști și compozitori de demult sau din zilele noastre. O altă lume decât cea care ni se etalează cu forța în fiecare zi. O bulă, ce-i drept, dar e o bulă reală, care pare chiar frumoasă și cu o viață aflată în strânsă legătură cu propriul patrimoniu. Nu știu ce să zic despre alte bule foarte specializate, dacă se ridică măcar la genunchiul broaștei.
Las aici o piesă care m-a făcut alaltăieri să pierd multe minute căutând-o pe Youtube – și trebuie să recunosc că am eșuat. În final, mi-am făcut hatârul de a o reasculta în arhiva RRM… care pare să fie o mină de aur: emisiunea Arpeggio, 11 martie 2025, min. 24:45 – Tchaikovsky, Op. 66, The Sleeping Beauty (1889), aranjament la pian pentru 4 mâini de Rachmaninoff, interpretat de surorile Labèque. Am găsit apoi pe Youtube alte interpretări, dar eu o voiam pe aia… Cel mai mult îmi place ultima parte (min. 38:27), care a fost preluată în piesa mai recentă, Once upon a dream – aici, în interpretarea interesantă a Lanei del Rey pentru Disney & Maleficent. În total, vreo 17 minute de pian la patru mâini…
Secundar, toată fascinația vine și din faptul că a început să mă atragă jucăria cu pianul. După ce-am făcut cursul pe Duolingo, mi-am promis să-mi aduc acasă orga electronică pe care i-am cumpărat-o Sofiei – ceea ce am făcut. Apoi mi-am cumpărat manual (Mica metodă de pian) și m-am pus pe studiat. Cea mai mare bucurie până acum a fost să recunosc și să reproduc linia melodică Melc, melc, codobelc :)))) Firește, progresul va fi mereu ca al melcului, pentru că nu-mi permit să fac asta decât când mă dezmorțesc după vreo sesiune de lucru, sau când devine necesar să mă binedispun. Partea simpatică e că nu doar eu dau raite pe la clape, ci și copiii 🙂
Mai las și acest minunat desen mai vechi al vrăjitoarei din aceeași poveste, pe care l-am găsit întâmplător căutând piesa aia. M-a umflat râsul amintindu-mi de cotoroanța Angelina Jolie în Maleficent. Care film, apropo, este o interpretare foarte-foarte reușită și bogată în semnificații a poveștii originale, în care firul central pentru copiii mai mici e dublat de diverse fațete cu tâlc pentru copii mai mari și adulți. L-am văzut cu Sofi pe repeat, iar acum îl strecurăm cât se poate de des și cu Zeno. Nu cred c-o să mă plictisesc vreodată de el.
M-am gândit dacă să fie doar o postare pe FB care va fi oricum ignorată, sau să storc câteva cuvinte pe blog cu share pe FB, care vor fi oricum ignorate. În ultima vreme am aplicat regula că dacă e un subiect suficient de important [din punctul meu de vedere], atunci îl pun pe blog.
Nu mi-am propus niciodată să scriu despre parenting (iar n-avem un echivalent românesc, ceea ce poate fi sugestiv) și sper să nu derapez atât de mult, deși… Cel mult aș putea să scriu din perspectiva unui părinte deraiat care încearcă să se urce și stea pe șine :))) O să-mi permit, în schimb, să promovez ce scriu și susțin alții, dacă ceea ce am citit sau ascultat m-a convins. Nu atât la nivel emoțional, cât argumentația factuală.
Nu mai știu când am început să ascult genul ăsta de materiale, oricum era deja târziu în multe privințe, iar înțelegerea în zona asta se formează lent, cu multe sincope și reveniri. Poate în timpul pandemiei? Aveam dificultăți serioase cu Sofi la școală, acasă, școala devenise acasă, Zeno avea sub un an, noi lucram amândoi (!) și aveam zero ajutoare. A fost și singura perioadă din viața mea când îmi rămâneau bani de la un salariu la altul, așa că a fost ușor să cumpăr un pachet de parenting care-a costat exorbitant. Speram la un leac magic, pentru că în fuga aia amețitoare pe rotița șoricelului eram disperată că nu reușesc să descurc ițele cu copilul de 10 ani. Cel de sub 1 an nu prezenta încă probleme (sic!). Au fost bani aruncați pe fereastră; nu am avut timp, sau nu mi-am făcut timp, pentru că oricum nu m-a prins în contextul dat. Avea un conținut cu care nu am cuplat, în sensul că ceea ce susțineau părea de bun simț, dar pentru mine era contraintuitiv, sau pur și simplu nu-mi ieșea ceea ce recomandau ei. Mai târziu am realizat că eram, de fapt, mult prea defectă, iar materialul ăla era precum apa sfințită când tu ai nevoie de antibiotic. Era un pachet de parenting pentru oameni relativ sănătoși (= echilibrați emoțional), dar care poate se pierd în prea multe recomandări contradictorii din lumea îngustă sau largă. Important a fost, însă, că subiectul a rămas de interes. Am baleiat tot ce mi-a picat sub ochi pe FB, apoi în mână, când am început să cumpăr cărți pe tema asta, iar cu timpul am început să diger. Greu, foarte, foarte greu.
Să fie, deci, vreo cinci ani de când citesc și ascult chestii de parenting. Să fi ascultat interviul ăsta acum 20, 15 sau 10 ani este foarte, dar foarte puțin probabil. M-ar fi enervat undeva în prima jumătate de oră și aș fi închis. (Simon zice o chestie: dacă ceva te irită într-un feedback, atunci [ceva] e adevărat…) Cu experiența pe care o am acum, îmi doresc să-l fi ascultat cu forța *înainte* să fi avut primul copil. Nici măcar wishful thinking nu se aplică. N-a fost să fie, iar asta nu doar pentru că interviul are mai puțin de o lună, ci pentru că ideilea din zona asta se așează greu și au nevoie de un anumit context ca să crească. Teoria atașamentului datează de prin 1950, dar asta nu înseamnă că a difuzat instant în lumea largă. Dimpotrivă, tendințele care existau deja s-au dezvoltat exponențial, cu fiecare nouă generație de copii care urmau la rândul lor să aibă copii. Opoziția e puternică și azi, și e foarte previzibil să continue. Pachetul de parenting pe care-l cumpărasem era mulat pe teoria atașamentului (din ce pot să-mi amintesc), dar, cum spuneam, (încă) nu rezonam.
Erica Komisar, intervievată în acest podcast, încă nu are pagină pe Wikipedia. Pare să fie antifeministă, antiprogres, antigendertrend etc. Asta am citit pe alocuri, după ce-am ascultat interviul. Eu n-am reperat nimic din cele de mai sus, în schimb am ascultat argumente pertinente, științifice, referitoare la efectele unei detașări prea timpurii a mamei de copil, la efectele îngrijirii timpurii de către tată, de ce trebuie să fie un rol de mamă și unul de tată, indiferent că e un cuplu tradițional sau altfel etc. Un subiect pe care nu l-au atins este cel al mamelor indisponibile emoțional pentru ferestrele 0-3 și 9-25, dar ăsta chiar e un alt subiect, deși se leagă intrinsec. Aici sunt predominant explicații referitoare la efectele asupra copilului și doar tangențial cele referitoare la părinți și ceea ce poate să fi condus la dezechilibru.
Nu pot servi cu forța nimănui acest material (în afara copiiilor mei, la momentul potrivit). Pe mine m-a convins, așa că îl las aici. Internetul e mare și fiecare-și alege conținutul. În final, fiecare este responsabil pentru felul în care își crește copiii și pentru modul în care alege să se poziționeze apoi, în timp, față de felul în care și-a crescut copiii. Eu știu, acum, că am ratat fereastra de 0-3 ani cu ambii copii. Știu și de ce. Ambele sunt realități pe care le-am procesat deja în ultimii ani, deci nu m-au inundat emoțional acum, ascultând acest podcast. Mai am speranță să recuperez ceva până în 25 și, dacă aș fi ratat-o și pe aia, atunci aș fi putut măcar să-mi ghidez copiii să nu repete greșelile mele cu copiii lor 🙂 Ceea ce voi face oricum, dacă voi mai fi pe-aici.
E o selecție făcută pe la jumătate, sunt vreo 40 în total – unele mai mâzgăleli decât altele. În tema lunii au rămas monștrii (par să fi dispărut intestinele), care moștri bântuie și distrug (sau apără!) orașe. Avem și câteva case, mașini și oameni în peisaje 🙂 Și străzi! Zice el că pe alocuri sunt și copaci, dar încă sunt greu de recunoscut. Pe undeva apare și Mini a lui Mickey Mouse, dar numai noi știm unde.
Săptămâna asta am urmărit The Regime. Fără vreo recomandare, alta decât Kate Winslet. Dacă aș face vreodată un top – și sper să nu -, ar candida pentru locul 1 feminin. Cred că doar Gillian Anderson ar putea fi un echivalent în topul preferințelor, însă pe Kate am văzut-o în semnificativ mai multe roluri mișto, grele și diferite.
Deși mi s-au străpezit dinții repede, am rezistat de dragul ei. E un film greu de digerat, o bizarerie bolnavă atât în plan fizic / vizual, cât și în plan psihic / emoțional, cele două fiind legate cu o finețe remarcabilă. Kate clar nu m-a dezamăgit nici de data asta, a demonstrat că știe să fie în pielea aproape oricărui tip de femeie, ceea ce arată o complexitate aparte a omului. Filmul este, foarte străveziu, o satiră politică, socială și culturală, deopotrivă actuală și, destul de previzibil, fără moarte.
#filmuldevineri 16 – 21 februarie 2025
Ai noștri au băgat un prefix, ca să se cumpere totuși măcar câteva bilete. Bob Dylan: A Complete Unknown e, în sfârșit, un film despre care merită să scriu fără să ezit. Ultimul la care am ezitat a fost Conclav; i-a luat fața Deceniul lui Iohannis de la Recorder și, dacă mă gândesc cu distanța celor trei luni scurse, finalul l-a stricat destul de rău, așa că nu-mi pare rău că l-am sărit. Am văzut chiar multe filme între timp, multe premiate, dar hmmm… parcă ceva m-a ținut. Maria al Angelinei e bunicel, dar e prea ea, zău. Un film în care o actriță faimoasă nu reușește să se deghizeze în altcineva și pare tot prea ea… nu e ce trebuie. Da, tipa cântă fenomenal și doar pentru coloana sonoră merită văzut în cinema. Pentru efortul ei monumental și pentru calitatea de interpret clar merită un premiu, dar filmul în sine… pentru mine, nu. Am văzut Brutalist, m-a umplut de spume, grav! Mai mult nu vreau să comentez public, pentru că aduce atingere breslei universale din care fac parte pe hârtie, cu care știu de mult că nu rezonez. L-am văzut și pe cel cu Amy, neeeh… și au mai fost. Poate pentru că s-au strâns prea multe neh și mă pripesc un pic, dar filmul despre Bob Dylan chiar a mers uns, deși a durat mai bine de două ore. Și pentru că se cântă mult (și bine), măcar pentru asta merită văzut în cinema; acasă nu poți obține același efect că sunetul te înghite cu totul. Filmul are poveste (că deh, are de unde) și nu pare forțată, chiar dacă s-au găsit unii să contabilizeze toate licențele, scurtăturile și neconcordanțele cu realitatea. Iar povestea e bine scăldată în atmosferă; mereu îmi pun problema efortului de a reda cât mai fidel o epocă în toate detaliile, iar aici îmi pare convingătoare. Deși nu mă obosesc, încă, să-i rețin numele, puștiul din Dune are un rol foarte reușit și chiar cântă… foarte bine, la fel ca și restul actorilor din distribuție. M-am bucurat de rolul lui Eduard Norton, deși m-a întristat un pic felul în care se văd anii pe chipul lui. Iar Elle Fanning se strecoară ușor între favoritele ultimelor generații, deși nu mă pot uita la ea fără să-mi amintesc de Aurora din Maleficent (în care, apropo, Angelina a jucat cel mai bun rol al ei și nici n-o văd vreodată mai bună în altul; poate pentru că era foarte ea și rolul i se potrivea mănușă? Evident, este doar o speculație).
Să mai zic, oare, c-am devenit brusc fan Bob Dylan? Tata îl mai asculta ocazional acasă, dar pentru mine era doar o voce răgușită de om beat. Eram prea mică, nu rezonam deloc – eu ascultam Take That și Guns N’ Roses (și mai ascult și-acum), dar cam atât. Nu prea cuplam la altfel de mesaje. Acum, dacă mai pot asocia și o poveste cu performanța artistului, am cu totul altă aderență. Nici pe Jacob Collier nu l-aș fi ascultat, poate, dacă nu-i știam povestea, are unele piese mult prea ciudate. Dar am înțeles, între timp, că opera completă artiștilor autentici cuprinde tot spectrul vieții lor, care inevitabil înseamnă de toate, inclusiv cu ciudățenii și stări contradictorii. La fel ca viețile noastre.
E o întrebare care mă bântuie de mult timp. De dat cu părerea, cu toții putem – specialiști, iubitori de patrimoniu, investitori (mai mult sau mai puțin iubitori), locuitori sau administratori (de clădiri, zone istorice declarate – sau nu – și orașe de patrimoniu). Dar cum ne putem lămuri dacă vrem totuși să ieșim din zona de păreristică – avizată sau nu. Există vreo metodă? Sau măcar putem construi una?
Eu n-am găsit vreo metodă, deși sunt destul de sigură că aș fi observat-o, dacă m-aș fi întâlnit cu ea. Prima incursiune în zona asta am avut-o în pregătirea lucrării de disertație, unde căutam variante optime de intervenție asupra structurilor construite din situri arheologice (v. Studii de caz și anexe). Atunci mi-am definit o serie de criterii pe care le-am urmărit selectiv, evidențiindu-le pe cele pe care le-am considerat mai relevante, în baza puținelor date pe care le-am avut la dispoziție. Deși aveam acces la internet, volumul de date disponibil era infinit mai mic, cu atât mai mult pe acest segment, iar publicații relevante (la care să am și acces) foarte puține; am lucrat, de fapt, cu imagini făcute de tata dintr-o călătorie în Spania și cu ale mele, din Dobrogea, plus ceva literatură stoarsă cu greu din biblioteca școlii și cea de-acasă, de arheolog (a mea nu prea exista încă). Libgen sau archdaily abia porneau motoarele în 2008 și oricum nu știam încă de ele când pregăteam lucrarea asta, la final de 2008-început de 2009. Pentru scopul lucrării și al proiectului de diplomă, a fost suficient. Dar cum s-ar face tema asta pe bune, într-o lume a specialiștilor preocupați de patrimoniul construit?
La un moment dat, am întrezărit o oportunitate de a aborda tema asta. Un call for papers pentru o conferință cu titlul Venice Charter [Re]Framed, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la publicarea Cartei de la Veneția – considerată fundamentul politicilor de patrimoniu la nivel mondial. O evaluare complexă poate ajunge la foarte multe criterii, din perspective foarte variate, însă pentru a fi abordabilă am profitat de pretextul cartei sus-numite pentru a mă limita la criterii derivate din principiile ei. Am propus, astfel, o metodă (sau, mai bine spus, un început de metodă) pentru evaluarea intervențiilor asupra patrimoniului construit, în baza interpretărilor comune sau adaptate ale principiilor Cartei de la Veneția.
Dar, ce să vezi… aventuri cu ginta latină. Organizatorii păreau inițial foarte serioși; anunțaseră un termen pentru trimiterea lucrărilor in extenso, apoi o perioadă pentru revizuiri, trimiterea versiunii finale și abia apoi urma să aibă loc conferința. Un model rar în lumea noastră; l-am mai întâlnit doar în sferele tehnice ale domeniului, iar acolo a mers brici. Pentru mine era perfect: dacă acceptă lucrarea și rezultă că e publicabilă, poate merită să plătesc deplasarea pentru conferință; de fapt, nici nu mă gândisem atât de departe, după mintea mea exista și formula hibrid – unii la fața locului, alții online. În mintea lor, nu a fost la fel. A existat un termen inițial, pe care l-au prelungit un pic; m-am bucurat, pentru că întârziasem – în dulcele-mi stil clasic. Dar m-am ținut de al doilea. Doar că nu s-au ținut ei. La un moment dat, au anunțat că renunță la partea de review și că ne vedem cu toții, voioși, la Lisabona. Și-atunci m-am uitat la prețuri – bilete de avion, cazare… și era un pic mai sus decât mă așteptam (fusesem acolo cu un an în urmă); în plus, se cam suprapunea cu o perioadă îmbâcsită la școală, cu predări, evaluări, comisii, chestii. Le-am scris, rugându-i să-mi permită participarea online, având în vedere că eram nevoită să-mi suport cheltuielile din buzunar. Nu doar că au refuzat, dar, mai mult decât atât, au respins orice formă de evaluare a lucrării, deși era finalizată și dedicată temei-cadru. Deduc, așadar, că-i interesa mult mai puțin conținutul contribuțiilor decât baletul de la recepție. OK… țeapă. Câteva luni de muncă soldate cu un articol în sertar.
Cine a jucat sportul ăsta știe foarte bine că nu e chiar floare la ureche să adaptezi tot sistemul de citare de la o revistă la alta, cu atât mai mult cu cât nu știi dacă ți-o vor primi sau nu. Așa că am lăsat-o în aer, oricum subiectul era încheiat de câteva luni și intrasem în altele… Dar îmi părea rău. Nu pentru rândul din CV, care poate sau nu să valoreze ceva într-un punctaj sau altul, ci pentru că vreau să circule. Vreau păreri și sugestii constructive, și mai ales vreau ca acest instrument de evaluare să crească. Ca aproape tot ce visez în zona profesională, instrumentul ăsta trebuie să ajungă sub forma unei baze de date online, cu mii de înregistrări prin care să poți filtra, selecta, analiza și înțelege mai bine ce poate să însemne o intervenție bună sau una mai puțin potrivită. Cred că tărie că doar într-o astfel de expunere (pe care o văd obligatorie pentru orice intervenție pe un obiectiv de patrimoniu văzut ca bun al tuturor) vom putea spera la o îndreptare din partea specialiștilor și experților turnători de betoane.
Recent, cineva mi-a semnalat că există un portal pe care se pot publica gratuit manuscrise, care primesc automat un doi, pentru citare. Așa că, la un an după ce l-am finalizat, i-am dat drumul pe preprints.org. Ieri l-am încărcat, azi l-au publicat. Îl puteți descărca de aici, iar muzica și dansul se pot desfășura în comentarii (pentru cei care nu mă cunosc), pe Facebook, mail, sau live pentru restul. Nu mă aștept să fie, dar m-aș bucura foarte mult! În măsura în care există reacții, interes etc., mă pot mobiliza pentru o versiune de publicat într-un colțișor mai adecvat; primesc și colaboratori… cu brațele deschise!
PS 1. Pentru citare, pare că am inversat eu numele și prenumele în formularul de înscriere, iar acum nu mai pot edita. Corect ar fi: Teodor, A. Bad or Good? Proposal Towards a Quality Evaluation for Interventions on Built Heritage. Preprints 2025, 2025020952. https://doi.org/10.20944/preprints202502.0952.v1.
PS 2. Studiul de caz este intervenția recentă de la Capidava. În arhiva din secțiunea Supplementary Material e încărcată ilustrația separat – în principiu, la o calitate mai bună decât cea din pdf. Las mai jos câteva mostre, poate-poate prinde…
Sursa ilustrație: https://www.preprints.org/manuscript/202502.0952/v1 (pentru sursele fiecărei imagini din colaj, v. articol).
Ieri mă săturasem de psihologul de serviciu, deși am ascultat câteva materiale super-utile la rând (tipul are nevoie de o prezentare specială, pentru care trebuie să-mi fac puțin curaj; dacă las doar link s-ar putea să vă speriați, deci rămâne pe altă dată). În fine, după o doză bună e chestii prea serioase aveam nevoie de un pic de optimism 🙂 așa că m-am întors la Simon. Am luat la mână lista lui de podcasturi, pentru că pe cele mai multe le-am parcurs deja și nu mai merge doar să-l las pe YouTube să-mi servească o nouă sugestie. Până la urmă l-am pornit pe cel încărcat acum câteva zile, deși titlul nu mă atrăgea în nici un fel. Invitat este un muzician – câștigător de Grammy – de care nu auzisem în viața mea, Jacob Collier. M-a impresionat repejor maturitatea cu care vorbește, ceea ce m-a făcut să ridic o sprânceană pentru că fizionomia lui îmi sugera ceva gen 20-ish. Am răsuflat ușurată să constat că are, totuși, 30, dar chiar și așa… jos pălăria!
Întregul podcast, care durează o oră, este un rollercoaster jucăuș de idei foarte variate și muzică, cu puternice filoane psihologice. Foarte relevante sunt ancorele în copilăria lui Jacob (butoane pe care Simon apasă cu fiecare invitat, fără excepție), din care înțelegi destul de repede sursa dezinvolturii, deschiderii, încrederii de sine și a vocabularului pe care le are și pe care le poartă cu o autenticitate imposibil de disimulat. Toate astea se văd, încă o dată, în felul în care cântă: spontan, improvizat, efectiv curge muzica din el. Pentru el, muzica e prima limbă – chiar limba maternă. Ce să vezi, mama lui e muzician și dirijor… Și povestește cum la câțiva anișori (greu de crezut că doar doi, cum zice el, dar e irelevant) asista la spectacolul “de magie” al mamei sale dirijând orchestra, sau se simțea precum vioara din mâinile ei… Bro, asta e muzică băgată în vene! Și să vedeți ce face băiatul cu publicul! Ceva nemaipomenit, ceva ce numai un muzician-performer crescut cu dirijorul în casă ar putea face. Este absolut senzațional! [scuze, n-am găsit un echivalent românesc pentru “a person who entertains an audience”]
Evident că i-am căutat muzica. O fi de la algoritmii viciați pe ceea ce consum deja, dar mi s-a servit direct un duo cu Chris Martin… În care Chris e invitatul lui Jacob. Cum spuneam, Coldplay e mai mult decât o trupă rock. În cele câteva minute vezi doi oameni și artiști care rezonează profund, inclusiv și mai ales prin curajul de a fi vulnerabili în public: unul îi cânta piesa celuilalt, iar celălalt orbecăia în interpretarea inedită a celuilalt, totul acompaniat de public! Asta înseamnă creativitate și magie curată, indiferent cum sună pentru fiecare. Oamenii plâng în public, femei și bărbați deopotrivă, ca efect al emoției la unison a mii de persoane… Câți știm să smulgem asta?
So… Simon, Jacob și Chris 🙂 Până aici, cele mai frumoase companii pentru optimism, curiozitate și creativitate. ❤❤❤ u guys!
Simon Sinek intră deja la “default”, pentru că nu prea trece zi să nu ascult un material cu el – că e podcast, discurs la vreun ceva, sau invitat pe undeva. Ce lasă omul ăsta în urmă este imens: mii de ore disponibile online la un preț modic, sau chiar gratuit, în care poți înțelege, treptat sau cu Ahaa!, cum gândește un om echilibrat și care a ajuns la ceea ce am descoperit că se numește maturitate emoțională. Ceea ce găsesc ca fiind cel puțin la fel de impresionant este calitatea oamenilor pe care-i invită la propriul podcast. Am ascultat deja mulți invitați, dar acum am dat de unul care m-a lăsat paf. Abia aștept să văd filmul inspirat de viața lui, pentru că am avut deja un preview din propria lui povestire și e incredibil de frumoasă. Mi-a venit spontan comparația cu “Contele de Monte Cristo” – că tot am văzut recent ultima ecranizare; n-a fost rea, dar parcă nici nu merita să scriu despre -, ca încă o dovadă că viața bate filmul (sau ficțiunea, pentru că întâi a fost cartea).
E prima dată când aud/înregistrez despre Leopoldo López. O fi vreun personaj controversat și-o să-mi aud, poate, fluierături – fie! Am ales să merg pe mână lui Simon, dar l-am și ascultat pe López vorbind aproape 50 de minute (cât o jumătate de curs universitar). Omul e un reper de umanitate, înțelepciune și tenacitate, cum rar am mai întâlnit pe viu sau povestit. Nu intru în mai multe detalii, vă las să-l ascultați.
Faza post-Dino (care nu a trecut chiar de tot; faza Dino rămâne fundație solidă și de mare inspirație) este cu – da, ați citit bine – intestine și monștri. E chiar simpatic cum a ajuns să fie preocupat de intestin, a pornit tot de la dinozauri. În cartea noastră mai serioasă despre aceste creaturi e o imagine care ilustrează reconstituirea principalelor organe, la care îmi cerea mereu să-i explic cum funcționează (de la “intră mâncarea prin gură (…) ajunge în stomac” etc. – până la capăt!) Așa a devenit interesat de ceea ce se află înăuntru, în general, iar în paralel a mai învățat și la grădi și la terapie despre corpul uman. Așa a ajuns să se uite pe YouTube la tot felul de materiale despre anatomia omului (că despre cea a dinozaurilor nu prea am găsit), majoritatea în engleză – atât pentru oameni mici, cât și pentru oameni mari (la unele chiar nu mă puteam uita, atât de viscerale erau… iar el se uita cu ochii cât cepele). Nu știu cum a ajuns tocmai intestinul să fie subiect de maxim interes, trecem peste asta. Știu doar că prin toamnă-iarnă a început să deseneze niște guguloaie greu de înțeles, despre care el zice că sunt intestine și, vrem nu vrem, trebuie să-l credem pe cuvânt. Mai jos e ce-am strâns în ultima lună de la grădi, de când ne-am mutat în casa nouă – pe cele mai vechi n-am apucat să le aduc și să le sortez.
Recent ne-a făcut și o surpriză. După o pauză lunguță de desenat ceva cât de cât descifrabil, într-o seară a pornit brusc. Tot mâzgălea cu un creion niște piese de puzzle și nu reușeam să-l conving să nu le mai strice. Eu ziceam, eu auzeam – el avea o treabă. Am avut inspirația să-i pun o foaie albă în față; era precum un printer care rămăsese fără hârtie. Dzââât, dzââât… În câteva zile a turnat colecția de mai jos – care e o idee mai mare, aici e doar o selecție. A fost în mod clar inspirată de filmul Monsters, INC. – cel cu fetița, una dintre mini-obsesiile mai recente. Sunt foarte-foarte curioasă ce mai urmează 😀
alexandrateodor 