O lună confuză (mai ales pentru mine), în care se-amestecă vulcanul din februarie cu mărțișorul, cu Happy Easter (ca să nu zic iar, greșit, ceva cu Paștele) și cu mult-așteptatul cadou de ziua lui (pentru care mai are vreo două luni de răbdat…). Un haos vesel și colorat în lumea lui, care aduce mici picături de bucurie în haosul obositor din lumea mea. Cineva îmi spunea, în “lumina caldă” a sărbătorilor pascale, aflând probabil a zecea oară cu ce mă ocup, că profesorii sunt niște ăia, au numai concediu. Deși nu mă consider profesor, în lunile astea chiar sunt și nu pot decât să bălesc după concediu. Rectificăm, deci: profesorii bălesc după concediu, nu au numa’ concediu. Maybe for a good reason. Era despre copil și l-am hijacked și nici nu mă obosesc să șterg, atât de haosată sunt. Ouă fericite!
Casa bunicilor din timpul copilăriei mele era una destul de fățoasă. Se-apropia poate de ceea ce era pe vremuri o casă boierească. În mijlocul unei curți mari, cu camere generoase, avea pivniță (parțial locuibilă) și pod neamenajat (pe care-l văd, cu mintea de acum, ca pe o resursă care putea fi valorificată). Deasupra intrării principale era un turn în care se putea ajunge prin pod, de unde se vedeau, de jur împrejur, orașul și munții dinspre sud. Era grozav acolo, deși fiind doar un loc de refugiu temporar mirosea mereu a lemn uscat și aer stătut, iar dacă deschideai mai mult de două ferestre te lua curentul pe sus. Oricât de relaxant ar fi fost, la un moment dat tot ne fugărea vreo obligație din program, foamea, sau doar vreo nevoie presantă după prea mult suc sau vișinată (zău că nu-mi amintesc ce consumam în mod curent în vremea aia).
Fotografia e din 2006, la vreo 5-6 ani după ce au vândut casa.
Deși îmi plăcea tare mult în turn, îmi era frică să merg acolo. În nici un caz n-aș fi mers singură, iar când mergeam cu vară-mea trebuia să fiu mereu în spatele ei – indiferent că urcam sau coboram. Doar așa mă simțeam o idee mai protejată, deși eram de-o seamă (aproape “gemene” din mame diferite, fiind născute la mai puțin de două luni distanță) și cam de aceeași statură. Pe lângă a fi oricum mai curajoasă, Iulia era de fapt la ea acasă, pe când eu eram mereu doar în vizită, deci nu ajungeam să fiu suficient de obișnuită cu traseele prin zonele nelocuite din casă.
Mai erau drumurile în pivniță, majoritatea strict funcționale: ne trimitea Buni să aducem câte-un un borcan cu murături, poate vișinata sau vișinele din vișinată, sau să-i ducem cutare chestie lui Moșu, în garaj (și dacă era iarnă preferam prin subsol decât pe-afară). Deși erau becuri funcționale pe tot traseul, tot simțeam un disconfort. Era umed, frig, mirosea ciudat și, teoretic, nu era nimeni acolo. Dar dacă era? Uneori mai dădeam peste Ursu (așa-i spunea lumea, mno… nu cred c-am reținut vreodată cum îl chema de fapt), un fel de străbunic prin alianță care-și mai ținea diverse chestii în pivniță; întâlnirile alea mă speriau mereu, chiar dacă îmi încordam toți mușchii ca să nu arăt nimic. Mătușă-mea avea o bucătărie în subsol, imediat lângă scară. Acolo era cât de cât lumină și aproape de ieșire, iar de multe ori se auzea și muzică, deci era ok. Dar încăperea mare dintre holul bucătăriei și garaj era ceva cu totul creepy pentru mine; cred că era o spălătorie, îmi amintesc că avea o scurgere în pardoseală, iar uneori era ud pe jos.
Frica de întuneric, de pustiu și de necunoscut pare ceva natural, pentru că nu-mi amintesc să fi pățit ceva nici în pod și nici în pivniță. Iar Ursu, oricât de urât și bătrân era, nu era decât o figură neutră din familia extinsă, pe care o vedeam ocazional – fie prin curtea casei, fie în apartamentul străbunicii, când mergeam să o vizităm. Era amabil, când ne vedeam zâmbea mereu, doar că nu puteam ști dacă era efectul rachiului sau bucuriei de a ne întâlni. Ba da… se întâmplase totuși ceva. Am trăit Revoluția în casa aia, iar frica de a circula singură în alte spații decât cele în care locuiam probabil că m-a urmărit multă vreme după, fără să-mi mai dau seama de unde vine. Și totuși, am văzut același tip de frică și la copiii mei, la o anumită vârstă. Sofia e mare, pare s-o fi depășit, dar Zeno refuză să meargă într-o cameră din propria casă, dacă nu e luminată.
Mintea noastră este precum o casă cu etaje. Nu știu câte etaje are, dar aș spune că nu sunt doar alea standard pe care le enumeră teoria (mintea conștientă și cea inconștientă). De când am început să acord atenție ipostazelor propriei minți, am identificat cel puțin două care par mai mult scufundate în inconștient (alta decât visul de care reușești să fii conștient) și cel puțin alte două care țin de mintea conștientă.
Să zicem că mintea inconștientă e subsolul, cu câte etaje o avea în jos, iar cea conștientă e partea din casă de peste nivelul terenului, acolo unde ziua ajunge lumina naturală; lumina artificială poate ajunge oricând, oriunde, dar nu putem trăi sănătos doar cu ea. Estimez (empiric, cum altfel?) că cei mai mulți oameni trăiesc într-o pendulare continuă între demisol (subsolul cu ferestre în partea de sus a camerelor) și parter, adică acolo unde ne mai amintim câte ceva din vise, funcționăm în cea mai mare parte pe pilot automat, iar din când în când poate ne gândim la ceva mai mult decât rutina zilei, cu ochii beliți în tavan – adică spre etajul de deasupra. Foarte rar ne facem curaj să urcăm scările (sau să luăm liftul, adică psihoterapia) către primul etaj, sau ce-o mai fi deasupra, vreun turn cu ferestre de jur împrejur, din care putem vedea lumea de sus. Acolo e mintea reflexivă, cea în care *ne propunem* să ne privim cu obiectivitate, să ne cântărim reacțiile, gândurile și idealurile. Câteodată nu avem resurse să urcăm scările alea, pentru că cineva sau ceva (uneori, chiar propria minte!) ne-a dat un șut în fund pe scările care coboară spre subsol, unde ne-așteaptă toate fricile și frustrările neînțelese. Putem lua energizante, putem să ne îmbătăm cu like-uri și astfel să mai urcăm o vreme la parter, cu gândul la turnulețul cu peisaj magnific, dar vraiștea din subsol nu pleacă nicăieri, ea doar se strânge continuu, tot mai vâscos și tot mai greu de pătruns.
Mi-e greu să înțeleg de ce, dacă filosofia există de peste 2000 de ani într-o formă sau alta, noi creștem învățând să trăim doar la demisol (că deh, mai și dormim) și parter. La parter facem chestiile de toată ziua, tot ce-am învățat că face un copil sau un adult, când îi vine vremea. Unii facem mai bine, mai natural, mai cu talent, alții ne smiorcăim, ne supărăm, ne dăm cu fundul de pământ. Dar, privind mai de la distanță, la parter doar supraviețuim. Unii sunt mai norocoși și află de mici secretul exploratorului. Dar multora dintre noi, nimeni nu ne spune că există un subsol și un etaj care nu doar că merită, dar trebuie explorate pentru a trăi viața din plin, pentru a ieși din scriptul de simplu supraviețuitor. Și nimeni nu ne învață cum să explorăm subsolul și etajul: cu multă curiozitate și cu încredere că nicăieri în propria casă nu “mușcă”. Poate să doară, poate să piște, dar ca să te bucuri de viață trebuie să poți să le lași atât să doară și să piște, cât și să te răsfețe și să bucure autentic.
Ziceam totuși de două în jos și două în sus, dar am deviat – cum îmi stă-n fire. Pe lângă starea de trezire, când încă-ți amintești binișor ce-ai visat, sau ai o anume stare identificabilă de bine sau poate mai gri, am mai identificat alte două situații în care mintea mea se duce pe niște cărări foarte vechi și cam beznoase. Una e când sunt foarte, dar foarte obosită psihic, sau e cumulată oboseala fizică cu cea psihică. Cealaltă e când ceva sau cineva îmi declanșează, fără să-mi dau seama, vreo stare din trecut (trigger, cum se zice deja în mod comun). Procesele astea ale minții nu se întâmplă doar la cei cu PTSD, ci probabil tuturor, dar în măsuri, contexte și intensități diferite. Ambele par să fie niște forme de regresie și le putem asocia cu subsolul, iar în funcție de stare pot să ajung la -1, -2, sau chiar mai jos. Mi-e greu să evaluez la cât am ajuns când eram cel mai jos. Poate un -5?
Cele două în sus sunt, în aceeași paralelă a casei din Sibiu, podul și turnulețul. În pod e locul unde “merg” să-mi interoghez stările, gândurile și reperele. Iar uneori, când prind mai mult avânt, ajung și în turnuleț, unde mă bucur de faptul că reușesc să văd viața cu optimism și mă încarc pozitiv din realitatea de moment – că e o plimbare în parc sau o conexiune autentică cu cineva drag.
Nu mai știu dacă am spus vreunui adult că mi-e frică să urc în pod sau să cobor în pivniță. Fie le-am spus și mi s-a răspuns că-s prostii, fie nu le-am spus anticipând reacția (orice formă de lamentație primea același gen de răspuns). Nu-mi amintesc să-mi fi fost luată în serios vreo frică, să fi fost luată de mână și dusă în siguranță, cu înțelegere pentru frica mea de copil. Pe măsură ce-am crescut, mi-am înfruntat frica, dar era tot acolo. O mai simt încă, uneori, când traversez încăperile beznoase și pustii – oriunde-ar fi, chiar și la mine în casă.
Emoțiile inconfortabile, frustrările, fricile, fobiile, toate astea locuiesc în subsol. Bucuria, starea de bine, acel balon de săpun numit fericire, toate astea nu locuiesc la parter. La parter e numai mintea pe pilot automat, setată pe supraviețuire, care învață mereu cărările prin jungla socială în care trăim. Bucuria, starea de bine și fericirea sunt de la etaj în sus. Dacă vrem să ajungem acolo, trebuie să lăsăm mintea să iasă de pe pilot automat, să învățăm să schimbăm vitezele controlat și să o lăsăm să exploreze. N-o să găsească din prima drumul în sus, pentru că ea știe mereu mai bine ce restanțe are prin subsol. Totuși, nu ocoliți subsolul – acolo e fundația casei. Abia după ce stăm bine cu subsolul putem să ne bucurăm de priveliștea din turn.
Într-un schimb de comentarii pe tema patrimoniului construit de-acum mulți ani, pe Facebook, cineva mă lua peste picior spunându-mi că, dacă nu mi-am spart capul cu un ONG, sau ceva de genu’, nici să nu deschid gura.(*) Gen, dacă n-ai copii, atunci n-ai nici dreptul să-ți dai cu părerea, nici măcar dacă ești specializat într-un domeniu relevant. (Corolarul ar fi că, dacă ai copii, indiferent că-i faci la 15 ani într-un mediu social defavorizat, opinia ta chiar contează!) I-am dat cu flit (cel puțin în mintea mea) și la fel aș face și acum, doar că, între timp, viața a făcut să-mi sparg capul și cu un ONG. Pentru patrimoniu! ONG-ul a rămas, capul meu spart s-a reparat (oarecum), iar mai departe ne vedem fiecare de drum. Nu ne-am potrivit, sau mai bine zis nu sunt făcută pentru asta. Un ONG înseamnă, înainte de toate, management și administrativ, indiferent în ce domeniu activează. Oricât de organizată aș fi, sau aș putea să fiu (și chiar pot), nu vreau să activez în chestiuni administrative, pentru motivul foarte rotund că m-am pregătit asiduu, ani de zile, pentru altceva. ONG-ul mai înseamnă și oameni, pentru că în principiu e o asociere de forțe pentru un scop comun. Așadar, nici n-ar fi fost necesar să mă ocup eu chiar de tot, dacă aș fi avut partenerii de drum potriviți; din păcate, nu i-am avut. Precum într-un mariaj prost, nimic nu a mers; de la început, până la final.
Privind peisajul ONG de patrimoniu din România de la distanța celor câțiva ani de detașare, concluzia mea este amară. Am petrecut doar câțiva ani în mediul ăsta, dar mi-e imposibil să estimez câți ani din viață m-a costat, de fapt. Aproape un an am activat, într-o heirupeală de nedescris, sub pălăria altora, până s-a înființat ONG-ul nostru; încă vreun an am funcționat cu motoarele turate la maximum (eu, nu și restul membrilor), după care am anunțat, epuizată, că nu mai pot duce toată coordonarea singură și, ca să fiu sigură că se înțelege ideea, am sistat orice activitate. De atunci au mai trecut încă doi (!) ani până când a preluat cineva șandramaua, după ce eram la un pas de a o desființa. Pe acest val, atitudinea colegilor ongiști a fost cel mult una oportunistă. Cât timp am pedalat, auzeam în cor: “Heeei, suntem în același tren, avem aceeași misiune, hai să ne sprijinim reciproc!” – ca atunci când faci conversație de salon la un eveniment social. Când m-am oprit, nimeni – dar nimeni – nu s-a uitat în urmă, cu vreo urmă de umanitate de genul: “Ce s-a întâmplat, de ce te-ai oprit? Ești bine?” Păi… nu eram bine; că nimeni nu renunță de bine ce-i e. Pe lângă faptul că-mi epuizasem toate resursele fizice și mai ales psihice, aveam un copil de doi ani cu probleme serioase, pe care abia începeam să le conștientizez, altul adolescent pe care-l duceam la psiholog de bine ce era, iar ca să închidem cercul eram și în pragul divorțului. Știu că temele astea personale nu interesează pe nimeni, dar noi, ăia care roboțim pe rotița șoricelului și ne dăm duhul prin toate dărăpănăturile uitate de lume, dacă admitem că suntem oameni!, avem (sau ar trebui să avem) și o viață personală. Apropo, când am intrat în hora ongistă, cel mic avea… 5 luni! Da, 5 luni de când se născuse! Dar, pentru că apucata din mine era deja înapoi în activitate, nimeni dintre partenerii mei de discuții (a se vedea cât de bine mi-i aleg…) nu și-a pus problema că nu era cazul să trag tocmai eu căruța. Socotelile au fost, însă, mult mai simple: eu eram cea mai tânără, deci trebuia să mă sacrific, și eu aveam job la facultate, deci aveam cel mai mult timp liber… Restul aveau biznis de ținut, așa că ei puneau doar consultanța; hai, și contabilitatea, care de fapt n-a mai fost și am rămas tot eu cu ea. Ei nu-și permiteau să facă voluntariat, eu da! Și pe voluntariat trebuia să găsesc tot, de la colaboratori, specialiști și experți, până la contabilitate, spațiu de depozitare pentru toată dotarea de șantier și loc de parcare pentru o camionetă… A fost foarte convenabil câtă vreme am putut folosi resursele personale de spațiu, iar când n-am mai dispus de ele a devenit strict problema mea, nu a lor. Sigur, mai contribuiau și ei când le era la-ndemână, dar responsabilitatea era a mea: de la hârtii până la viețile oamenilor de pe șantier. Faină socoteală.
Nimeni, dar absolut nimeni nu-și pune astfel de probleme umane în lumea patrimoniului construit. Iar acum nu mai vorbesc doar despre mediul ONG, ci despre domeniu în general, pentru că am “șansa” să privesc prin gard de aproape 20 de ani (da, sunt unii intrați de-a binelea, iar alții din specia wannabe, mai mult morți decât vii, care mai scot capul din când în când cu vreo fărâmă de proiect sau de studiu). Toți suntem (iar dacă nu suntem, rușine nouă!) niște roboți antrenați (precum AI, da!) să construiască neobosit la salvarea patrimoniului construit. După cum vedeți, toată heirupeala asta dă roade fantastice, pentru că suntem pe cale să depășim orice recorduri în materie de bună practică. Ați râs cu poftă, da? Nu doar că salvăm praful de pe tobă, dar cel mai grav este că nu știm ce avem de salvat! Nimeni, dar nimeni din tot stupul ăsta de albine (să fie, oare, viespi?) nu-și pune problema elementară, fundamentală, esențială: bă, da’ noi ce avem aici? Nimeni nu vrea să aprindă lumina, cel mai bine e cu haos, că asta-i limba pe care-am învățat-o. La ce ne trebuie nouă liste, inventare, criterii, priorități? Merge și-așa, în plus, nu avem timp de astfel de prostii… Noi stingem focuri! Nino, nino!
Nino, nino! zice și Mintea mea, după ce i-am dat timp să gândească. Stop joc. Eu vreau să trăiesc, nu să roboțesc, cu patrimoniu construit sau fără.
(*) După câțiva ani, când eram în vria activității mele de ong-istă, respectivul coleg și-a cerut scuze pentru acel comentariu. Am apreciat, evident, deși nu se schimbase nimic; primeam scuzele doar pentru că devenisem activistă cu acte în regulă, nu pentru că opinia mea ar fi putut fi, oricum, valabilă.
Aveam un draft de vreo 4 pagini, dar l-am băgat în rezerve (pentru că nu pot să șterg nimic, defel); m-am întins prea mult și n-am de susținut vreo teză Coldplay, de fapt. În plus, mi se imprimase din inerție înverșunarea împotriva căreia simt nevoia să mă exprim și nu reușisem să schimb macazul doar cu intervenții locale, era necesar să reiau pe “foaia” albă. De-aia nici nu reușeam să finalizez textul, pentru că mă frâna subversiv ideea că m-a cuprins și pe mine aversiunea, deci n-are cum să fie bine.
Esența postării mele este despre oameni și sper să nimeresc cât mai bine nuanța pe care mi-o doresc; cred că este foarte bine asortată cu felul în care gândesc băieții de la Coldplay – așa cum îi înțeleg eu în prezent. Nu mă aștept să citească cineva textul ăsta și să rezoneze perfect, nu prea are cum.
Oamenii rezonează între ei variabil în timp – dacă rezonează vreodată. E valabil atât pentru cei care interacționează direct, cât și pentru cei care nu se cunosc niciodată și poate știu doar unul de altul, nu și vice versa. Pot rezona și anacronic, prin intermediari – scris/cărți, filme, muzică, whatever. Într-o anumită (și consistentă) măsură, rezonanța asta depinde de compatibilitate, puncte comune, punți, deci chestii care leagă. Într-adevăr, însă, e și o chestiune de timing, care (doar) de la un punct încolo scapă din controlul nostru, al tuturor; putem arunca liniștiți creditele spre Univers.
La începutul anului 2022 am urmărit un film documentar despre Coldplay. Între altele, l-am apreciat pentru că reda și vulnerabilitățile lui Chris (vocalistul, front-man-ul trupei) și problemele lui de viață, nu doar părțile care dau bine la public. Făceam deja terapie de câteva luni, așa că am recunoscut ușor unele bube, dar nicidecum pe toate – eram încă la început și mai aveam multe de procesat. Îmi amintesc acum că se punea mult accentul pe faptul că este un perfecționist încăpățânat și încă mi se părea cool – mulți dintre oamenii pe care (încă)-i admiram erau așa și, de ce să mă ascund, perfecționismul mă lucra și pe mine din greu. Firește că perfecționismul e bun în multe domenii și nu era nicidecum prezentat ca un mega-defect, dimpotrivă; problema este doar că perfecționismul ascunde traume. Întotdeauna, invariabil; o zic psihologii, nu o zic eu; și e un numitor comun, nu o teorie aflată într-o infinită dezbatere.
După ce-am văzut documentarul am înțeles și mai bine conexiunea pe care o aveam cu muzica lor. Notam atunci, la cald, ceea ce mă impresionase cel mai mult: “Trupa asta e legată de o frumoasă și lungă prietenie între membrii ei, care au dezvoltat împreună un spirit de echipă fantastic. Am fost teribil de invidioasă. Câți dintre noi se bucură de apartenența la o echipă adevărată? Vise, multe vise.” Încă mai sunt invidioasă, pentru că n-am avut parte până la 40 de ani nici de o echipă adevărată, nici de prietenii similare (cu o singură excepție, semnificativ diferită). Tot ce pot să fac e să transform invidia într-o acceptare a faptului că nici eu n-am avut cea mai bună stofă, chiar dacă, mergând înapoi pe fir, există o cauză “obiectivă” și pentru asta (adică una care n-a depins de mine, sau nu într-un mod conștient).
Acolo a început rezonanța mea reală cu trupa Coldplay. Nu este o rezonanță perfectă, nu îmi plac toate piesele lor și multe dintre discursurile lor mi se par poate prea politically correct – dar cea din urmă poate fi doar o rezultantă a faptului că ei par să fi lucrat mult la fațeta asta, ajungând undeva la nivel de master, pe când eu sunt abia la grădiniță. În plus, ei sunt persoane publice, ceea ce impune o anumită etichetă; eu n-am astfel de griji. Însă din acel filon de rezonanță psihologică am identificat ca fiind verosimilă înclinația lor spre diversitate, incluziune, toleranță, bla-bla; nu ca fiind o însușire înnăscută, ci în mod evident una educată. Și nu mă refer la educația formală (deși în sistemul lor british mă aștept să existe), ci la auto-educația lor de life long learning. Cine n-a călcat în viața lui în camera unui psiholog (fie și virtuală), și-a dat reject oricărui mesaj venit din zona asta, o să spună by default că e doar mult rahat. Poate fi, nimic nu e exclus pe lumea asta, dar a porni de la premisa că sunt niște țepari frizează un pic cu aripa de teorie conspiraționistă. Eu am preferat să le acord prezumția de nevinovăție și i-am “citit” doar ca pe niște oameni care au învățat să lucreze cu ei înșiși în direcția de a fi, cu fiecare zi în plus pe care o trăiesc, oameni mai buni – mai înțelegători, mai deschiși, mai toleranți, mai înțelepți. Cu alte cuvinte, să nu îmbătrânească degeaba. Impresia asta mi-a fost întărită de fiecare interviu pe care l-am urmărit cu ei – și-am văzut câteva în ultimile luni. OK, poate sunt eu credulă; n-ar fi nici prima, nici ultima dată.
Episodul manele & Coldplay a fost, din perspectiva mea, o piatră dură pentru ei. Cum ar spune unii, un episod dificil. Noi am prins bilete abia în a doua zi. Am avut emoții, în sensul că așteptam cu nerăbdare să văd și să simt cum va gestiona trupa chestiunea sensibilă; știam dinainte că sunt câteva variante în care m-ar putea dezamăgi, mai ales că citisem toate prostiile care se turnaseră pe Facebook – inclusiv pronosticuri și variante la variante. Indiferent ce-ar fi ales, de fapt, ar fi dezamăgit într-o direcție sau alta și o făcuseră deja lată în prima seară. Cel mai mult m-ar fi dezamăgit dacă n-ar fi menționat nimic despre episodul sensibil, dacă l-ar fi minimizat prin ignorare.
Cineva a greșit, nici nu contează cine; ăsta e un punct pe care aș vrea să-l reținem. Cineva a greșit și a deschis cutia Pandorei. Și-a venit potopul. (Inclusiv la propriu, a fost o ploaie torențială, cu grindină, imediat după al doilea concert.) Pe mine nu m-au dezamăgit, dimpotrivă, consider că au mers pe cel mai bun compromis pe care-l puteau alege. Au aplicat politica părintelui suficient de bun*, care s-a trezit în mijlocul unui conflict cu copiii lor cum nu se poate mai dezbinați – fie și doar într-o chestiune de moment; și-au spus ceva de genul (o torn din amintiri, pentru că am sorbit fiecare cuvânt și cred c-am reținut binișor ideea):
Înțelegem că am făcut ceva greșit; nu ne este încă foarte clar ce anume, dar este evident că undeva am greșit. Nu a fost intenția noastră să greșim [dăăă, cine ar vrea să greșească?!?]. Intenția noastră a fost să vă transmitem că vă iubim indiferent ce religie sau culoare a pielii aveți, sau ce muzică ascultați. N-am vrut să jignim pe nimeni. // Ne-a afectat foarte mult episodul de ieri, așa că azi-noapte, în loc să ne odihnim [cum ar fi fost uman] ne-am tot răsucit cum să facem ca s-o dregem, pentru că nu știam cum e mai bine. Eram furioși, ne-a încărcat negativ reacția publicului de ieri. Apoi, ne-am dat seama că ne depărtăm tocmai de miezul credinței noastre; [vrem să = este o alegere] vă iubim pe toți, indiferent că ne-ați huiduit sau nu. Noi dorim, totuși, să ne asumăm alegerea pe care am făcut-o, tocmai pentru că e în spiritul a ceea ce credem. Și înțelegem foarte bine dacă nu vă place, dar vă rugăm să ne oferiți acest moment sau să luați o pauză de cinci minute dacă nu doriți să ne fiți alături [=să abordați o reacție civilizată]. Uite, haideți să huiduim acum împreună, ca să ne detensionăm!
Mărturisesc că eu am plâns de bucurie. Am plâns pentru că am înțeles situația ingrată în care s-au trezit (de lucru manual, capitalist sau altfel) și pentru că, de-acolo de unde stăteam eu, pe-un anumit spectru psihologic, s-a văzut drept cea mai bună reacție cu putință. Pentru mine, au trecut examenul. Au demonstrat că și-au citit cărțile, și-au procest ședințele de terapie, emoțiile, stările, reacțiile și că sunt niște adulți responsabili și calzi, maturi emoțional, care-și asumă greșelile și ne invită să-i iubim în ciuda faptului că greșesc. Pentru mine asta înseamnă Coldplay și îi iubesc și mai mult de la episodul cu manele, chiar dacă manele n-am să ascult decât în acele împrejurări pe care nu le pot controla, sau pe care aleg să le las să fie, tocmai pentru că ar trebui să avem toți loc sub Soare și nu s-a născut nimeni cu vreo stea în frunte.
Las mai jos un interviu din care rezultă destul de limpede nu doar că *le pasă* de toate cârcotelile care li se vâjâie – pentru că e uman să-ți pese și e cinstit să recunoști o asemenea evidență -, dar și că știu să le trateze cu umor. Pentru mine, Coldplay e mai mult decât o trupă rock, sau pop, sau comercială, sau ce vreți voi. Coldplay este o echipă de oameni mișto, autentici, generoși și empatici, care-și trăiesc viața din plin, la potențialul lor maxim. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!
Ah, era să uit: a greși este uman. Toți greșim, absolut toți. Foarte puțini, însă, sunt capabili să vadă greșelile proprii înaintea greșelilor altora; e una dintre cele mai grele încercări umane, psihologic vorbind. Dar e ceva ce se învață și, în mod paradoxal, a-ți recunoaște greșeala este una dintre experiențele care aduc cele mai mari satisfacții emoționale.
* Nu am apelat la o expresie întâmplătoare; conceptul părintelui suficient de bun este unul binecunoscut în psihologie.
Am văzut relativ recent (dar nu tocmai ieri-alaltăieri) The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society și mi-a rămas agățat în minte că “vreau și eu” ce fumează oamenii ăia. E unul dintre cele mai sensibile filme despre microbul de cercetător, motivație și nevoia de apartenență. Pe primul îl ai pe viață, odată ce l-ai prins (cum bine a zis o mai veche cunoștință); celelalte două curg din niște rezervoare care pot avea variații foarte serios influențate de context. În ultima vreme mă gândesc des că cele două butoaie sunt probabil legate pe undeva, prin circuitul îmbârligat al minții noastre.
Vreau și eu un club de legat idei, cu oameni care au preocupări similare. Am ajuns să ne sălbăticim excesiv în epoca asta digitală, pe care altminteri o iubesc tare, dar care ne permite să funcționăm remote mai mult decât e sănătos. Vreau să știu că au și alții blocaje la scris, că au dubii despre subiect, judecată și justețea ei. Sunt destul de sigură că stratul gros de nori se poate risipi ușor în urma unei dezbateri constructive. Vreau să aflu ce anume îi inspiră, cum li se înlănțuie argumentele și, poate cel mai mult, ce îi motivează să facă ceea ce fac. E important să nu fie cu miză formală – punctaje, CV, chestii -, ci strict între prieteni, mai vechi sau foarte noi. Un trib profesional, sau mai degrabă ocupațional, precum o breaslă, dar cât se poate de lejer.
În Românica se poate întâmpla să nu fii șomer, dar să te simți ca unul. Plânge lumea că e mult de muncă și că nu e mână lucru, nu sunt specialiști etc. Nu știu de ce, dar am impresia că sunt o grămadă de oameni cu potențial pe care nu-i vede nimeni. Nu de alta, dar e puțin probabil să fiu unicat – o ființă chiar atât de specială…
Unii invită, așa, nimicul în neant, la politică. “Implicați-văăă! Faceți politică, altfel ne ducem de râpă!” De parcă oricine a căzut din pat poate să facă politică. Bă, dacă tu faci politică, de ce nu-ți cauți oamenii potriviți cu care să faci politică? Caută-i, racolează-i și pune-i la muncă! Sau vrei să te caute ei și să se roage de tine?! Iar dacă nu faci politică, de ce plângi că lumea nu face politică? Înlocuiți politică cu absolut orice vreți, asta mi-a rămas pe creier dintr-o conversație smart de pe Facebook. E drept, când ești unemployed cam pierzi vremea pe Facebook.
Azi mă simt mai unemployed ca alte dăți; s-au terminat toate proiecțelele extra, simt cum vine seceta peste mine și m-apuc de croșetat, așa că îmi dau singură de lucru. Îmi dau de lucru despre stele verzi pe pereți, orașe europene de care comunitățile au grijă să crească frumos și să păstreze un patrimoniu de care puțini mai sunt conștienți, pentru că sunt acolo dintotdeauna – niște vechituri din antichitate. Nu doare pe nimeni subiectul ăsta, realmente nu folosește nimănui, e doar așa ca să-mi plimb creierul unemployed la sală. Dar vă rog, nici nu mă căutați o vreme, sunt ocupată. Nu știu când și dacă o termin, că nu-mi are nimeni grija.
Spor la unemployed, nație! Oamenii ți se scurg și prin tastatură, nu doar la granițe.
De ani de zile mă învârt în jurul cozii cu mamutul, mooonstrul cu trei capete care este teza mea de doctorat. De ani de zile îmi aud “Când publici teza?”. Jur că e la fel, dacă nu mai rău decât: “Când termini teza?”, “Când te însori/măriți?”, “Când faci un copil?” E mai rău, hali-m-ar dracii, că e ceva ce *ai terminat* și poate nu ai chef să mai revii asupra lui; poate că nu mai vrei să răscolești căcatul. Poate căcatul e prea mare și pur și simplu prea greu de învârtit cu lingurița, polonicul, sau lopata, și preferi să-l lași și gata. Atât.
Am încercat, de altfel. Vreo trei-patru ani am lucrat efectiv la teză, iar un an l-am petrecut, după o pauză de vreun an, cu ambiția să o public. Am stat două luni în două biblioteci faimoase din Oxford și din Roma, unde am fotografiat mii de pagini de articole și cărți. Am avut și contract de publicare cu o editură olandeză super-prestigioasă, cu un editor pe măsură. Am clacat. Că de fapt nici cu editorul nu m-am înțeles (nici eu pe el, nici el pe mie), n-ar fi nimic. Eram, de fapt, la capătul resurselor. Motivația mea era la câțiva metri sub pământ, într-un loc în care n-o să sape nimeni prea curând. De ce? Pentru că lucrând la publicarea ei retrăiam, zi de zi, trauma experienței de câțiva ani buni cu lumea arheologiei românești. Am profitat de primul semn serios de fisură cu editorul și am spus “stop joc”. Uite așa am intrat înapoi în văgăună, ratând ocazia de a mă afirma pe plan internațional (aici râdeți în hohote, da?) Am realizat că nu pot și că insistența de a merge mai departe mă va trage cu totul acolo unde era motivația.
M-am ocupat apoi de depresii, de tumuli, de ambulanțe și iar de depresii. Și încă un copil. Dar tema nerezolvată a rămas acolo, precum și vocea colectivă: “Când publici teza?”, care ocazional mai ieșea pe gura vreunui cunoscut. Ideea de a-i da drumul ca literatură gri încolțise de mult. Am pus-o deoparte, de back-up, cu gândul că totuși, poate voi reuși într-o zi.
A venit însă ziua în care m-am întrebat “La ce bun?” La CV? Sigur… și cu ce cost? Să mă întorc mental câteva luni (în cel mai bun caz) în lumea hienelor cătrănite și să mă consum psihic? Care era scopul lucrării, inițial? Să acumulez cunoștințe într-un domeniu în care doream să intru; să arăt, să demonstrez că pot și că vreau, că mă interesează și că nu dau bir cu fugiții la primul semn de greutate. Nu cât pentru o teză standard, ci cât pentru o cercetare făcută pe bune, cu metodă și cu muncă titanică. Nu vă uitați doar la cele 900 de pagini. În spatele lor e foarte multă marfă brută; sunt mii de fișiere într-un folder numit “doc” de pe HDD-ul cu nr. 6. Mai precis, 13,370 Files / 1,212 Folders în 32.0 GB, îmi zice sistemul. Plus mii de alte pdf-uri și poze la cărți strânse în folderul de bibliotecă. Sute de ore petrecute în bibliotecile din București făcând poze la literatură și scanuri de planuri. Sute de ore de prelucrare imagine. O bază de date la care am lucrat luni de zile ca să gestionez informația și pe care am abandonat-o pentru că se transforma într-o teză pe IT; am dat-o pe Zotero, în care am investit alte sute de ore pentru centralizarea literaturii și a extraselor din literatură. În Zotero am strâns toate extrasele din care am distribuit informația pentru volumul fișelor de sit. Au fost trei-patru ani de muncă intensă, în care mi-am neglijat familia și m-am neglijat pe mine; în care zi de zi planau deasupra mea fantomele hienelor: nu ai făcut teren, nu ai istoria la bază, habar n-ai arheologie, unde te bagi? pierzi prea mult timp cu aia și cu aialaltă, n-ai citit cărțile X, Y, Z esența fundamentului urbanismului roman (niște compilații de mare prestigiu, de fapt, care nu-mi foloseau la fix nimic pe subiectul meu). Iar eu am lucrat mereu pentru a le demonstra hienelor că #rezist. Și ce-a zis hiena șefă după câțiva ani despre teza mea (fără nume și prenume, dar… știm că nu s-au susținut prea multe teze de urbanism istoric), într-o conferință publică? “Un asemenea doctorat (…) e de neconceput în alte părți.” Fiecare va judeca afirmația asta după propria minte. Citatul e transcris după înregistrarea live, cine vrea să se convingă să dea play aici și skip la 2h:09 min.
În țara hienelor hâde, există însă și oaze de lumină. Am fost bursier NEC timp de un an, pe un subiect de – ține-te bine! – urbanism istoric 🙂 Unde nu doar că am fost tratată uman, dar am fost creditată cu încredere și plătită ca cercetător. Wow! Mai mult decât atât, am știut clar de la început ce se așteaptă de la mine și nimic nu s-a schimbat pe parcurs. Nu mi-a cerut nimeni hocus pocus și numere magice de descoperiri senzaționale. Nu m-a criticat nimeni, nu s-a băgat nimeni în ciorba mea și nu mi-a zis nimeni “dă-te mai încolo”. Nimeni n-a mai făcut asta pentru mine. M-am simțit om ca cercetător. M-am simțit om.
Și-atunci, de ce m-aș întoarce, vreodată – fie și 5 minute -, în lumea hienelor? Pentru nimic în lume. V-am pupat, să vă mâncați între voi. Eu am învățat că nu trebuie nici să calc pe cadavre, nici să sug lăptic de hienă acrită ca să exist în lumea asta. Din fericire, există mai multe lumi. Am găsit o lume în care pot să studiez exact ce vreau eu, cum vreau eu și (mai mult sau mai puțin) când vreau eu, folosindu-mă de marfa produsă de alții. Să știți că și teza e o mega-compilație de marfă produsă de alții. Dar… ăsta e rolul unei sinteze, până la urmă. Vă las pe voi să produceți marfa brută, băieți. Eu m-am specializat pe sinteze și n-aveți decât să mă mușcați de glezne sau să-mi săriți la gât, că nu mă atingeți. Dacă m-ați fi primit în lumea voastră m-ați fi umplut de sânge. Acum, că mi-am găsit lumea mea, nu mă puteți atinge. Vă sunt profund recunoscătoare că nu mi-ați găsit loc, oriunde e mai bine decât între voi.
Îi dedic teza nepublicată Sofiei, pe care am privat-o de o mamă suficient de bună ca să cresc acest copil diform de 900 de pagini întru mulțumirea hienelor… Și deopotrivă tuturor celor care au încercat să se implice în arheologia românească și au rămas cu experiența de culoare pământie și cu gust amar. Toți am fost privați de o mamă suficient de bună.
O sută de avioane pe minut trec uneori. Alteori trei, două, sau nici unul – dar foarte-foarte rar, poate o amorțeală de trei minute după o gură mai mare de tărie. Nu toate, dar multe ar trebui prinse din zborul bezmetic sau din picaj și duse la destinație. Nu știu dacă reușesc să prind bine unul-două pe zi și să bifez aterizarea în bune condiții. Unele survolează de nebune de luni sau chiar ani de zile, au rămas fără combustibil și plutesc în contul datoriilor. Pe altele le ratez sau le bag în ceață, se ciocnesc în aer sau ajung pe fundul oceanului (cine știe când m-apuc și de scufundări – pare să sune tentant, de altfel exersez scufundarea mentală tot mai des). Unele sunt prinse de vârtejul din Triunghiul Bermudelor și nu cred că le voi putea recupera vreodată; poate cu și mai multă terapie. Iar odată la foarte-foarte mulți ani, se aliniază planetele și prin forța lor, mereu în urma ultimelor mele puteri, fac un număr de magie și-mi trimit avioanele prin vreo insulă exotică, pe care nici nu știam s-o arăt pe hartă; de altfel, nu sunt sigură că pot s-o regăsesc și a doua oară, e posibil să rămână un praf de vise prea frumoase, dar poate și prea intense (asta e nașpa, mereu, invariabil). În fine.
În tot balamucul ăsta, eu sunt turnul de control. Nu există schimbul doi – și nici n-a fost vreodată. Singuri venim, singuri schimbăm vitezele și singuri plecăm. Până recent, mă ajuta somnul. După somn eram ca nouă și turnul de control funcționa brici; sau pe-acolo, uneori mai tăia și cu lama cam ruginită. Dar acum tot Universul s-a scăpat de prea mult praf magic dintr-o dată și efectul de supradoză a venit cu o cumplită insomnie. De fapt, doar la-nceput era cumplită, până m-am obișnuit cu ea. Acum e o chestie surdă în fundul creierului, pe care aproape că n-o aud. Mintea mea e o furtună care bate orice insomnie, depresie sau frică, și ca să nu fie totuși prea constantă vremea la turnul de control, o dată la câteva zile bagă un uragan/muson — cum are chef, depinde și pe unde se află. Mintea + Universul, desigur, mintea fiind doar o mică parte din el.
O sută de avioane pe minut, când minutele nu se termină! Iar tu nu ești decât unul dintre ele.
Cred că sunt trei ani de când n-am mai scris pe-aici; oricum era un blog nou, apucasem să scriu doar de câteva ori, așa că nu am simțit nici eu că (l-)am abandonat. M-am mai gândit de câteva ori cu jind la tonele mele de poze din puținele plimbări, care zac uitate pe hardurile externe, dar neh, cine are timp de așa ceva?!
Aseară m-am enervat. Rău. M-am scufundat iar, pentru câteva clipe, în zoaiele lumii subterane ale arhitecturii-în-arheologie-sau-arheologiei-în-arhitectură-whatever de pe plaiurile noastre mioritice -, alea cu ciobanul meltean și ciobanul ardelean. Dar la asta o să revin cândva, altcândva, mai la rece. Acum mă concentrez pe ieșitul din zoaie. Și mi-am amintit de visele mele mai vechi (cu pozele și cu plimbările) și altele mai noi (cu literatura de popularizare…? – că la profesioniști n-am loc) și mi-am zis: Hai! Câteva poze, fără să-ți spargi capul cu texte și cu înțeles ce-i acolo (lăsăm pe altă dată), un mic teaser și gata, că ard alte teme zică-se mai importante.
Zis și făcut! Azi aleg Crypta Balbi, din Roma. Un muzeu la care m-am dus într-o doară – OK, fie, încă un muzeu din Roma, deh… – și de unde am plecat cu gura căscată și plină de invidie. Ai naibii, ăștia au o hartă a orașului de prin secolul 4 d. Chr., și, aproape orice zid găsesc, ei știu de la ce clădire e, scot planul din buzunar și pun degetul pe el – e AICI! Și ca să fie și mai aroganți, în orice subsol găsesc mai mult de trei ziduri țapene mai fac și muzeu, că n-au destule, frate! Ca să vezi diferență, la noi se sapă ziduri și se păstrează în două forme: (1) sub bălării, la țară, sau sub un strat gros de asfalt dacă e-n oraș (eventual betonat bine dedesubt, să reziste!) și (2) numai pentru cunoscători (! – atenție, nu vă aventurați, că ajungeți ca mine…) într-un joc nebun de puzzle cu desene la scări și cu orientări diferite – adeseori greșite – din care nimeni nu încearcă să înțeleagă nimic; fiecare își vede mai departe de pătrățica lui de puzzle (da, la noi puzzle-ul e în pătrățele și așa rămâne veșnic – să nu care cumva să încerce careva să deslușească misterul întregului!)
Dar destul cu plimbarea scurtă la Roma și cu frustrările românești, că n-au intrat zilele-n sac; îmi propun ca într-o zi cu mai mult soare pe strada mea să răpesc timpul din alte teme foarte importante și să-mi sparg capul să înțeleg cât mai mult din muzeul ăsta (că am făcut poze la toate panourile care mi-au ieșit în cale) și să prezint și pe limba voastră – dacă o nimeresc – cam care-i treaba la Crypta Balbi. Deocamdată, poze chioare – așa cum nu-mi place mie să primesc de la studenți 😀
***
Pozele sunt făcute în 2017, în timpul pelerinajului meu de trei săptămâni la Biblioteca Institutului German de Arheologie din Roma, finanțat cu mare generozitate de o bursă ICR și care a rămas complet nefructificat pentru că la întoarcere m-am înecat, iar, în zoaie.
alexandrateodor 