New entry sunt (1) personajele din Bobiță și Buburuză (despre care am aflat de la Andra, coordonatorul nostru de terapie) și (2) desenatul într-un caiețel A5 pe care l-a primit de la Diana, la finalizarea cursurilor de desen pe anul ăsta. Desenează pe sărite în el și nu mă lasă să-i rup paginile, așa că am o temă nouă – să baleiez în caiet pentru luna în curs. Măcar așa mai reducem fițuicile cerșite de la doamna învățătoare.
Nu mai bag comentarii, că aș scrie probabil un roman și n-are nimeni timp de el. Intru direct în pâine, anume las aici tabelul și mai jos descrierea câmpurilor și la ce folosesc. Partea de sus (cu săgețele) asigură sortarea pe fiecare câmp. Sortarea pe care o găsiți e după cod profil (cel din broșuri).
cod tip liceu – ca să sortați diferențiat colegii naționale (CN) de licee teoretice (LT) și colegii tehnice (CT); evident că se pot inventa și categorii utile, cum a fost la noi “03_la coadă” (erau colegii naționale, dar prin profil sau din cauza distanței ajungeau foarte jos pe lista noastră; le-am lăsat cu roșu ca să le schimbați)
Prioritate elev – ce vrea copilul. E un câmp util dacă vrei să te orientezi privind ce-ar vrut inițial și ce e realist să aleagă. Poate fi, de asemenea, folosit ca un câmp ajutător pentru ierarhizare, dar poate și să lipsească. La final, când lista era spre gata, am ascuns câmpul pentru că erau prea multe.
Nr. opțiune – aici am completat manual ordinea lor, așa cum urma să o completăm în formular.
Cod profil 2024/5 – merită verificate pentru că se mai schimbă, în funcție de cum apar sau dispar diferite secții. Recomand să începeți adaptarea tabelului după el, asigurându-vă că scoateți ce nu vă trebuie și adăugați ce e potrivit pentru copilul vostru.
Tip profil – aici să vă asigurați că rămâne doar ce doriți și completați tot ce lipsește dintre opțiunile viabile pentru copilul vostru.
Nr. locuri – am considerat că poate ajuta, de asemenea, la diferențiere: am ales mereu o secție cu mai multe locuri înaintea alteia cu mai puține, dacă ne era tot una între ele.
Medie 2023 / Medie 2024 (și ce va urma) sunt transcrise din broșuri; ideal este să aveți anul din urmă și cel puțin încă unul în spate, pentru că în fiecare an notele seamănă cu un anumit an și-atunci veți putea rafina comparația între media copilului și șansele reale. Noi, de exemplu, am ales să ne raportăm la notele cu 2 ani în urmă pentru că au fost considerate reperul mai relevant pentru generația noastră. Nu mi-am bătut capul să înțeleg cum se estimează asta, am luat-o de bună. Tind să cred că a funcționat, pentru că diferențele între ani pot fi și de 50 de sutimi sau peste, ceea ce înseamnă foarte mult ținând cont de intervalele de mai jos (v. verde, galben, roșu – care par să fi fost niște estimări realiste). Dacă ne-am fi luat după anul favorabil (deci cu medii mai mici), probabil că am fi nimerit mult mai jos în lista de opțiuni.
Dif fd med [copil] / e un calcul automat făcut între media copilului și mediile din broșuri. Evident, trebuie să schimbați formula de calcul cu media copilului vostru, de sus până jos (am lăsat 8,5 ca demo). Asta a fost poate cea mai importantă coloană, pentru că am setat-o pe o scară de culoare ca să fie identificate ușor categoriile:
Deși n-am nimerit la vreun liceu dorit (era chiar dintre cele “meh, dacă-i musai…”), cel la care a intrat Sofia era pe poziția 8 – tocmai pentru că între primele opțiuni cel puțin jumătate erau cifre cât mai realiste, potrivit estimărilor. Diferența între media ei și cea din 2023 a fost de -0,15 și a fost mai mare doar față de o secție cu mult mai puține locuri (78 de locuri, față de o secție cu diferență 0.07 și numai 26 de locuri, care probabil s-au ocupat înaintea ei). Pentru anul 2024, la aceeași secție unde a intrat, diferența era -0,6!, deci am fi zis că e mult sub nivelul ei…
Distanță față de casă+transport – pe noi ne-a ajutat coloana asta, deși am muncit multișor la ea, pentru că distanța și mai ales traseul cu mijloacele de transport în comun țin de rutina zilnică și mediu, deci pot face o diferență sesizabilă în calitatea vieții.
Localizare maps poate fi util, dar acolo n-am fost consecvenți – cum nici la site n-am fost.
La PRO și CON am completat cel mai puțin, pentru că erau doar observații orientative, nimic sortabil. Se pot ignora/ascunde/șterge, la fel de bine.
De-a lungul procesului am folosit și alte tab-uri, atât de lucru (inclusiv cu AI…) cât și pentru lista finală, dar asta a fost bucătăria principală. Și a fost muncă de echipă: ambii părinți și copilul am completat și am verificat date, astfel încât să înțelegem toți procesul și să știm ce presupune, astfel încât să disipăm un pic răspunderea pentru rezultat, oricare ar fi fost el :)) Mai ales pentru Sofia cred că a fost o experiență utilă. Vă dorim mult succes și mai ales vă încurajăm să nu vă supra-încingeți pe subiectul ăsta, e mai mult tam-tam în jurul lui decât ar fi normal să fie.
În final, dacă îl veți folosi și-l veți considera util, ca să-l pot ține relevant pentru generațiile viitoare mi-ar prinde bine să am actualizarea coloanelor cu mediile anilor. Dacă mi-ați putea trimite un tabel cu ele, eu actualizez la mine, vă adaug aici contributori și îi putem ajuta și pe alții.
SUCCES!
E cu ghilimele pentru că nu-mi aparține. Nu pun sursa pentru că, la limită, e mai justificat să nu fie vorba despre cine a zis — chiar dacă poate fi un reprezentant ilustru al unei comunități de care va veni vorba. Aici, în textul meu, nu e vorba despre anumiți oameni, ci despre anumite tipare. Am citit expresia asta aseară, când eram foarte obosită fizic și un pic confuză mental, ceea ce a făcut să se înșurubeze în mintea mea poate mai mult decât era cazul. Dar cine poate judeca, de fapt, dacă “e cazul” sau dacă nu e, când vine vorba despre mintea noastră și cărările pe care o apucă? Eu sunt destul de sigură că NIMENI nu poate judeca asta. Dacă mintea ne scoate la suprafață un *ceva*, eu tind să cred că acel *ceva* merită atenția noastră, măcar cât să putem procesa dacă stăm de vorbă sau îl trimitem la plimbare. Eu am ales prima variantă; dacă aș alege-o pe-a doua, ar fi ca și cum aș nega faptul că am trăit deziluzii paralizante. Or, am cam trecut de faza cu negarea. Îmi place să cred că am ajuns undeva în zona resemnării, deși uneori mă mai întreb “de ce eu?” — așadar pendulez între fazele clasice de negociere și resemnare ale doliului, cu treceri inevitabile prin depresie.
Autorul expresiei se referea — aș spune cu un oarecare sarcasm involuntar în direcția opusă, intenția fiind de laudatio în direcția vizată — la oameni care au reușit în profesie fără să cadă pradă deziluziilor paralizante. De parcă abilitatea de a ocoli o deziluzie ar fi vreun merit propriu și natural. Niciodată nu este simultan propriu și natural: ori e natural — caz în care meritul nu e propriu, ci al celui/celor care a(u) hrănit abilitatea generică de a nu cădea în deziluzii; ori e propriu, dar e dobândit — adică nu te-ai format natural cu această abilitate, ci ai deprins-o conștient, cu multă muncă de poziționare mentală în jurul conceptului de (dez)iluzie. E o formă de (self-)reparenting, în limbajul psihoterapeutic. Cea din urmă, însă, presupune și că ai cunoscut (dez)iluzia, ca să afli că vrei să înveți să te ferești de ea. Or, a lăuda pe cineva că a reușit fără să cadă pradă deziluziilor pare că indirect pune ștampila de loser oricui a “căzut în păcat”. Nu cred că aș fi găsit o demonstrație mai rapidă a unei convingeri pe care mi-am format-o de ceva timp și în jurul căreia dau târcoale de vreun an: cum s-o explic, cum s-o exprim? Anume: Cât de dezumaniza(n)tă e comunitatea profesională! [din care fac parte] De fapt, la cât de ratată sunt, nici nu fac parte, doar gravitez în jurul ei.
O să vă întrebați, poate, ce treabă are umanitatea – în sensul calității de a fi uman – cu chestiunea rataților în mediul profesional? Păi… totul. O comunitate profesională e la fel ca orice altă comunitate; dacă e funcțională, are lideri și urmează principii de coabitare sănătoasă. O comunitate funcțională își îngijește bolnavii, nu-i trimite la colț. Liderii ei își pun problema referitor la cauzele îmbolnăvirii (care cel mai frecvent sunt externe, nu interne), iar după ce au identificat cauzele caută soluții de prevenție. Nu în ultimul rând, se preocupă de (re)integrarea indivizilor atinși de boală, cu sau fără vina lor. Asta înseamnă, de fapt, o comunitate. Acolo unde se discută despre rușinea unor deziluzii paralizante este o junglă.
Și dacă privesc cu atenție în jurul meu, mă încadrez mai bine într-o comunitate la a cărei formare de fapt chiar pot să contribui, decât în cea din care mi-am dorit să fac parte, dar dintr-un cocktail de motive n-am avut loc. O (dez)iluzie care m-a paralizat ani de zile, în care puteam să mă usuc pe picioare și să nu-mi aibă nimeni grija. O junglă de pustietate, condusă de câteva haite.
Dino, dino și iar dino, plus niște invenții venite din noaptea minții, tot de pe YouTube – vezi monstrul cu mână pe cap, care l-a făcut să-i fie frică să mai folosească toaleta :)) Nimic grav, doar o ciondăneală în plus. Nino-nino într-o exprimare veselă și colorată 🙂 Între timp, interesul meu pentru dinozauri crește cu fiecare pagină citită seara – și se întâmplă să avem o carte mai serioasă decât i-am dat credit inițial. Fa-bu-los domeniu!
Pe firul personal, povestea cu fostul spital și viitorul (visat-)”palat” din Filipeștii de Târg, Prahova, începe în anul 2012. Ca să fiu cinstită, motorul poveștii a fost aprins de draga noastră profă Anca Brătuleanu, care inițiase cu câțiva ani în urmă o modă între studenții la arhitectură – anume vânătoarea de conace. Chiar azi am invocat episodul, foarte în fugă, povestind cum ne-a trimis ea în vacanța NATO (deci, în 2008, acum 18 ani) să identificăm pe teren conace clasate în LMI. De-acolo, din acea inițiativă lansată la un curs opțional de anul V, s-a născut, de fapt, proiectul MoNUmente UITATE (pe care cred că eu l-am botezat, fix cu acele majuscule care ascund un mesaj) și apoi, câțiva ani mai târziu, Asociația Arché, care a transformat vechiul proiect într-un “program” și au ajuns să acopere întreaga țară – cu sau fără sprijin extern (alte povești, nu ale mele). Ei bine, în anul 2012, când în paralel se și fonda asociația sus-numită, un alt grup interesat cu precădere de conacele din Muntenia (impulsionați, cred, de aceeași Anca B.) a organizat un mic tur de forță. N-a fost decât o zi, dar a fost plină!
Posibil să fi scris pe undeva despre turul ăla, acum nu mai găsesc și nici nu mai știu – oricum, e secundar poveștii despre “palat”. Ce mi-a rămas întipărit, ulterior acelui tur, era o clădire pe care o văzusem în treacăt când am vizitat cele două conace din Filipeștii de Târg și pe care noi am reținut-o ca fiind “baia publică”. De ce? Pentru că asta era singura inscripție vizibilă la fața locului, chiar pe clădire. Plimbându-te pe “calea vacii”, nu ai cum să n-o remarci: vis-a-vis de biserică, retrasă de la strada principală, în spatele unei “perdele” de copaci, cu un oarecare iz monumental, clădirea “vorbește” de la sine despre destinația publică pe care a avut-o la origine. Într-un peisaj rural, dacă nu e biserică, e cu siguranță ceva care iese în evidență.
Imagini din iunie 2012. În a treia se poate distinge, în zona cornișei, inscripția “BAE POPULARA”.
Fast forward, la începutul anului 2020 căutam cu asociatele mele primul obiectiv pentru Ambulanța de Muntenia Nord. Deși era încă luna ianuarie, ne grăbeam să scriem o aplicație pentru obținerea unor fonduri de la o anume fundație, care avea termen prin februarie. Așa că ne-am făcut temele atât cât s-a putut de la birou, după care am plecat pe teren să vedem dacă e ceva “viabil” pe lista noastră scurtă. Și nu a fost, din varii motive – între timp le-am uitat, iar astea nu erau genul de activități pentru care să scriem rapoarte. După o zi întreagă de condus și vizitat diverse prin județul Prahova, urma să ne întoarcem acasă cu “mâna goală”. Stabilesc traseul spre București din ultimul loc de pe listă și văd că trece prin Filipeștii de Târg. Involuntar, îmi amintesc de “baia publică” de-acolo, “probabil una dintre puținele rămase” (cum am gândit noi atunci când am văzut-o prima dată). Și îi zic colegei de drum ceva de genul: uite, mai facem doar o oprire. Vreau să-ți arăt o clădire interesantă pe care-am văzut-o în turul nostru de conace de-acum niște ani (era gașca ei de la post-universitar, eu mă lipisem de ei incidental).
Ajungem în Filipeștii de Târg, găsim repede “baia publică”, tragem pe dreapta și începem să explorăm. Hmmm, parcă nu e prea spectaculoasă, nu pare nici foarte avariată, e și un pic cam mare pentru o primă intervenție și nici nu e monument (adică nu e clasată în LMI – or programul Ambulanței e dedicat cu precădere obiectivelor clasate). Tot așa, ezitând, ne-am dat seama că cel puțin pentru ziua aia de lucru era ultima șansă. Așa că am pozat-o din toate părțile, am scos extrasul pentru informare a cărții funciare și ne-am sfătuit cu restul lumii implicate. Nimeni nu era în vreun extaz, dar era mai bună decât nimic, așa că ne-am pus pe treabă. Primul pas era să obținem acordul proprietarului, care era comuna Filipeștii de Târg – imobilul fiind în domeniul public al comunei. Țin minte că a fost imposibil să comunicăm cu primarul, era mereu foarte-foarte ocupat, așa că am comunicat aproape exclusiv prin vice-primar. Le-am explicat ce vrem să facem, anume să organizăm acolo o intervenție din fonduri proprii (prin acea finanțare pe care o vânam), cu rugămintea către ei să ne ajute cu câteva contacte la nivel local pentru a negocia cu ei componenta de implicare a comunității – care era un ingredient-cheie atât pentru programul-cadru al Ambulanței, cât și pentru aplicația la finanțare. În principiu au fost de-acord, așa că am mers înainte.
Încă un pic de fast forward, am scris proiectul (cu tot felul de activități care să pună în valoare inițiativa), am câștigat finanțarea, a venit COVID-ul și am implementat cât s-a putut din activitățile prevăzute. În ciuda dificultăților de context, le-am bifat onorabil pe toate, inclusiv intervenția în condiții de carantină. Ce n-am reușit să facem a fost să demarăm procedura de clasare, pe care inițial primarul a acceptat-o (sau poate i-a scăpat informația), după care s-au răsucit și ne-au transmis sec că dacă nu renunțăm se blochează tot. În afara acelei asperități, în rest lucrurile au mers relativ bine.
Cei câțiva din comunitate care ni s-au alăturat au fost grozavi – oameni de pus pe rană. Mi-au schimbat mult din perspectiva preconcepută pe care o aveam despre cei din mediul rural (deh, neavând tangențe de nici un fel – fiind crescută cu bunici la oraș…). Nu doar că ni s-au dedicat în acele câteva săptămâni cât am stat pe-acolo, sau oricând mai veneam cu treabă, dar au mai făcut o chestie nesperată: au înființat o asociație prin care își propuneau să preia gestiunea ansamblului, astfel încât să colaborăm și mai departe – după terminarea proiectului finanțat de fundația X. Pentru mine (și zic în nume propriu pentru că eu am dus aproape toată comunicarea cu cei din comunitatea locală, pe lângă altele), înființarea acelei asociații a fost scânteia care m-a făcut să visez cu ochii deschiși la “propriul palat”. Paranteză: era doar o expresie; nu era nici “propriu”, nici “palat”, ci doar o paralelă cu situația de-atunci a unei cunoștințe din domeniu, care derula studiul istoric la Palatul Principilor din Alba Iulia și care vorbea mereu despre “biroul ei din palat” (chiar exista în perioada anterioară șantierului de restaurare, am fost și eu acolo câteva zile ca să văd un pic din ce înseamnă, între altele, un sondaj de parament și un studiu fundamentat pe analiza directă a clădirii). Ideea era alta: mă atașasem atât de mult de locul ăla, de clădire și de oamenii din jurul nostru, încât toată povestea devenise propriu-zis “a mea”; era o perspectivă tot mai plauzibilă de a-mi fi găsit locul profesional pentru următorii ani și efectiv nu-mi puteam frâna mintea din a visa cum ar putea să evolueze ansamblul fostului spital odată ce a strâns în jur câțiva oameni energici. Într-o luminoasă dimineață de carantină, privind clădirea abandonată cu acoperișul reparat și cu primele panouri de sigilare instalate, deja vedeam fotografii glamour de evenimente publice sau private, cu luminițe, baloane colorate și șampanie…
Prima și ultima postare pozitivă despre “palatul meu” din Filipeștii de Târg, 13 august 2020.
Se termină carantina (noastră, că aia mare a mai durat mult și bine), plecăm acasă, scriem rapoarte, facem expoziția din București, publicăm broșura, închidem proiectul finanțat de fundația X, și – deși eram de mult epuizată fizic și psihic de toată experiența, în special în relația cu finanțatorii, pentru care am fost precum un angajat neplătit – începem negocierile cu Primăria pentru următoarea intervenție. Ansamblul are mai multe clădiri, evident toate avariate pentru că după abandonul de la începutul anilor 2000 nu s-a mai ocupat nimeni de ele. Noi am început, firesc, cu clădirea principală, dar deja din timpul primelor lucrări ne-am făcut planul pentru ce urmează: continuarea lucrului la clădirea principală, dar și începerea reparațiilor la o altă clădire, mai mică, aflată undeva în mijlocul curții, era poate a doua cea mai valoroasă din întreg ansamblul; poate și fosta morgă, o structură mică, dar foarte frumoasă.
Așadar, cândva pe la începutul lunii martie ne-am făcut temele (împreună cu Andreea Enache și Bogdan Teodor – care nu, nu-mi e rudă, e doar o coincidență de nume):
și ne-am dus la primar. Eram optimiști pentru că, deși în timpul primei intervenții nu și-a făcut timp să ne cunoască, am reușit totuși să ne întâlnim cu el după vreo lună, când am revenit ca să mai lucrăm la sigilarea clădirii. (Pe moment n-am realizat, dar apoi – adică după ce s-a spart balonul de săpun – am început să procesez: erau alegeri în toamnă, iar noi făcuserăm un fel de treabă bună și lumea știa de noi prin sat.) A fost foarte senin și pozitiv și toate cele, inclusiv în scurta corespondență prin care ne anunțam după vreo jumătate de an vizita și scopul ei, deci nu era nici un motiv de îngrijorare. Iar discuțiile au mers brici, cred că vreo oră. Daaa, ce bine sună, sigur că se poate, excelent! Dar… la un moment dat, a existat un dar. “Nu sunt de-acord să mai dăm bani pe voluntari!” – zice primarul (citat cu aproximație, că n-am pornit reportofonul preventiv…) “Să-mi bat capul cu masa lor, cu cazarea și toate cele… Mă lipsesc! Noi plătim, noi punem condițiile: lucrăm cu oamenii noștri și cum zicem noi, voi ne consiliați, așa…” What?!?Despre ce vorbim? “Păi voluntarii fac parte din definiția proiectului nostru!”, am spus, “și nu putem lucra cu muncitorii voștri [a se citi: învățați doar cu betoane, ciment și BCA], ci doar cu meșteri specializați și oameni dispuși să lucreze sub coordonarea lor – adică voluntari“. “Lasă-mă, domnișoară, cu prostiile astea cu voluntarii! Știu eu că nu vă trebuie decât să bifați acolo la ONG că ați făcut nu știu ce activitate. Nu mă interesează!” Efectiv n-am mai avut reacție, pentru că nu mă așteptam la un asemenea viraj. Mintea mea a ieșit în decor și a zburat în prăpastie. Colegul n-a mai zis nici el nimic, iar omul nostru din comunitate, care era președintele noii asociații locale, a fost scos discret din ședință, cândva înainte să ne rupă nouă gâtul. Și nici n-a mai zis nimic după, dar nimic, nici măcar ceva de genul “Îmi pare rău că a ieșit așa, n-am avut ce să fac…”. Evident că știa ce urmează, sau a aflat după – nici nu mai contează. Dezamăgirea de a fi pierdut și releul din comunitate doar pe socoteala primarului mi-a dublat amărăciunea. Am plecat acasă cu nodul în gât, am raportat situația, s-a ridicat din umeri și gata, n-a mai urmat nimic. Fiind implicată fundația X, fiind vorba despre imaginea de ansamblu a proiectului, nici n-am putut să vărs ceva public. Oooh, cât aș fi vărsat…
Au trecut cinci ani. Nu știu ce și dacă s-a prescris, nici nu mă mai interesează, a venit timpul să vărs. Nu mai am treabă nici cu fundația, nici cu proiectul, nici măcar cu asociația creată special pentru derularea proiectului pe Muntenia, la a cărei fondare am contribuit. E doar pentru mine, eventual pentru cei din posteritate care vor dori să înțeleagă de ce s-a ales praful de ansamblul ăla, când putea să fi devenit un “palat”. Din păcate, nu toate intervențiile din comunități au efect, pentru că uneori la vârf e câte-o minte putredă, care are impresia că toți trăiesc la fel ca el: pentru bani și pentru puncte. Ei bine, domnule primar, aflați că mai există și alte specii pe lumea asta. Firește, îmi place să cred că nu se va alege praful de ansamblul fostului spital, dar e mai precaut să-mi iau rezerve.
Am vizitat ansamblul fostului spital, pentru prima dată după ultima și nefericita vizită, înainte de Paște – cu inima un pic strânsă înainte să ajung acolo; nu aveam nici o veste despre cum a mai evoluat situația. Din fericire, arată cum l-am lăsat, ba chiar oamenii locului au continuat sigilarea cum s-au priceput, cu niște folii mari de plastic negru în zona intrării principale. Totul era la loc, inclusiv cadrele din lemn de la expoziția din comunitate – deși pe alea chiar le poate lua oricine, sunt într-o zonă deschisă. Când am parcat m-a luat un om de la casa vecină la-ntrebări – anume scopul vizitei. M-a amuzat că și-a amintit numele fundației care ne-a finanțat, nu și numele proiectului 🙂 Dar deh, normal, fundația chiar are un nume de care a auzit tot românu’… Apoi zicea că eu aș fi de la fundație :)) În fine, fiecare cât înțelege. Dar m-a bucurat interogatoriul, pentru că a fost o demonstrație că – deși nu e vreo funcție plătită – paza funcționează. Omul avea camioneta parcată în curtea ansamblului 🙂
Într-o notă pozitivă, las mai jos câteva imagini de la ultima vizită și planul propunerii noastre funcționale. O fi rău să ai un asemenea centru comunitar într-o așezare rurală?
În câteva zile se fac doi ani de când am învățat să alerg. Anul trecut am uitat să marchez prima aniversare, apoi trecuse prea mult când mi-am amintit. Anul ăsta m-am gândit că nu merită să mai marchez nimic, dată fiind pauza mult prea confortabilă din ultimile cinci luni. Și totuși, am găsit un motiv 🙂
Azi am ieșit prima dată cu Sofi la alergat. Eu doar un fel a spune, pare aproape o glumă, dar pentru mine chiar e alergat… A fost memorabilă remarca Sofiei după numai doi pași (de-ai ei): “Nu ți-e greu să alergi atât de încet?!?” După care a luat-o la galop. Aleargă de două ori mai repede decât mine și când aleargă încet :)))
I-am explicat apoi că fiecare are ritmul lui, care nu e musai să fie compatibil cu al altora. Orice iz de comparație ratează sensul și rolul acestui tip de exercițiu, anume să ne țină într-o formă fizică decentă. Firește că dacă începi târziu în viață și cu un deficit real de capacitate, cum e cazul meu, se va vedea o diferență. Dar nu aia e importantă, ci voința de a îmbunătăți, oricât de puțin, starea fizică de azi și de mâine. Chiar dacă seara o sting cu chipsuri, aia e altă poveste :)))
În loc de un selfie (că nu sunt genul), las o poză cu flori, de azi-dimineață. Un 5% roșu, cât eforturile mele pentru o viață (mai) sănătoasă 🙃
O lună confuză (mai ales pentru mine), în care se-amestecă vulcanul din februarie cu mărțișorul, cu Happy Easter (ca să nu zic iar, greșit, ceva cu Paștele) și cu mult-așteptatul cadou de ziua lui (pentru care mai are vreo două luni de răbdat…). Un haos vesel și colorat în lumea lui, care aduce mici picături de bucurie în haosul obositor din lumea mea. Cineva îmi spunea, în “lumina caldă” a sărbătorilor pascale, aflând probabil a zecea oară cu ce mă ocup, că profesorii sunt niște ăia, au numai concediu. Deși nu mă consider profesor, în lunile astea chiar sunt și nu pot decât să bălesc după concediu. Rectificăm, deci: profesorii bălesc după concediu, nu au numa’ concediu. Maybe for a good reason. Era despre copil și l-am hijacked și nici nu mă obosesc să șterg, atât de haosată sunt. Ouă fericite!
Casa bunicilor din timpul copilăriei mele era una destul de fățoasă. Se-apropia poate de ceea ce era pe vremuri o casă boierească. În mijlocul unei curți mari, cu camere generoase, avea pivniță (parțial locuibilă) și pod neamenajat (pe care-l văd, cu mintea de acum, ca pe o resursă care putea fi valorificată). Deasupra intrării principale era un turn în care se putea ajunge prin pod, de unde se vedeau, de jur împrejur, orașul și munții dinspre sud. Era grozav acolo, deși fiind doar un loc de refugiu temporar mirosea mereu a lemn uscat și aer stătut, iar dacă deschideai mai mult de două ferestre te lua curentul pe sus. Oricât de relaxant ar fi fost, la un moment dat tot ne fugărea vreo obligație din program, foamea, sau doar vreo nevoie presantă după prea mult suc sau vișinată (zău că nu-mi amintesc ce consumam în mod curent în vremea aia).
Deși îmi plăcea tare mult în turn, îmi era frică să merg acolo. În nici un caz n-aș fi mers singură, iar când mergeam cu vară-mea trebuia să fiu mereu în spatele ei – indiferent că urcam sau coboram. Doar așa mă simțeam o idee mai protejată, deși eram de-o seamă (aproape “gemene” din mame diferite, fiind născute la mai puțin de două luni distanță) și cam de aceeași statură. Pe lângă a fi oricum mai curajoasă, Iulia era de fapt la ea acasă, pe când eu eram mereu doar în vizită, deci nu ajungeam să fiu suficient de obișnuită cu traseele prin zonele nelocuite din casă.
Mai erau drumurile în pivniță, majoritatea strict funcționale: ne trimitea Buni să aducem câte-un un borcan cu murături, poate vișinata sau vișinele din vișinată, sau să-i ducem cutare chestie lui Moșu, în garaj (și dacă era iarnă preferam prin subsol decât pe-afară). Deși erau becuri funcționale pe tot traseul, tot simțeam un disconfort. Era umed, frig, mirosea ciudat și, teoretic, nu era nimeni acolo. Dar dacă era? Uneori mai dădeam peste Ursu (așa-i spunea lumea, mno… nu cred c-am reținut vreodată cum îl chema de fapt), un fel de străbunic prin alianță care-și mai ținea diverse chestii în pivniță; întâlnirile alea mă speriau mereu, chiar dacă îmi încordam toți mușchii ca să nu arăt nimic. Mătușă-mea avea o bucătărie în subsol, imediat lângă scară. Acolo era cât de cât lumină și aproape de ieșire, iar de multe ori se auzea și muzică, deci era ok. Dar încăperea mare dintre holul bucătăriei și garaj era ceva cu totul creepy pentru mine; cred că era o spălătorie, îmi amintesc că avea o scurgere în pardoseală, iar uneori era ud pe jos.
Frica de întuneric, de pustiu și de necunoscut pare ceva natural, pentru că nu-mi amintesc să fi pățit ceva nici în pod și nici în pivniță. Iar Ursu, oricât de urât și bătrân era, nu era decât o figură neutră din familia extinsă, pe care o vedeam ocazional – fie prin curtea casei, fie în apartamentul străbunicii, când mergeam să o vizităm. Era amabil, când ne vedeam zâmbea mereu, doar că nu puteam ști dacă era efectul rachiului sau bucuriei de a ne întâlni. Ba da… se întâmplase totuși ceva. Am trăit Revoluția în casa aia, iar frica de a circula singură în alte spații decât cele în care locuiam probabil că m-a urmărit multă vreme după, fără să-mi mai dau seama de unde vine. Și totuși, am văzut același tip de frică și la copiii mei, la o anumită vârstă. Sofia e mare, pare s-o fi depășit, dar Zeno refuză să meargă într-o cameră din propria casă, dacă nu e luminată.
Mintea noastră este precum o casă cu etaje. Nu știu câte etaje are, dar aș spune că nu sunt doar alea standard pe care le enumeră teoria (mintea conștientă și cea inconștientă). De când am început să acord atenție ipostazelor propriei minți, am identificat cel puțin două care par mai mult scufundate în inconștient (alta decât visul de care reușești să fii conștient) și cel puțin alte două care țin de mintea conștientă.
Să zicem că mintea inconștientă e subsolul, cu câte etaje o avea în jos, iar cea conștientă e partea din casă de peste nivelul terenului, acolo unde ziua ajunge lumina naturală; lumina artificială poate ajunge oricând, oriunde, dar nu putem trăi sănătos doar cu ea. Estimez (empiric, cum altfel?) că cei mai mulți oameni trăiesc într-o pendulare continuă între demisol (subsolul cu ferestre în partea de sus a camerelor) și parter, adică acolo unde ne mai amintim câte ceva din vise, funcționăm în cea mai mare parte pe pilot automat, iar din când în când poate ne gândim la ceva mai mult decât rutina zilei, cu ochii beliți în tavan – adică spre etajul de deasupra. Foarte rar ne facem curaj să urcăm scările (sau să luăm liftul, adică psihoterapia) către primul etaj, sau ce-o mai fi deasupra, vreun turn cu ferestre de jur împrejur, din care putem vedea lumea de sus. Acolo e mintea reflexivă, cea în care *ne propunem* să ne privim cu obiectivitate, să ne cântărim reacțiile, gândurile și idealurile. Câteodată nu avem resurse să urcăm scările alea, pentru că cineva sau ceva (uneori, chiar propria minte!) ne-a dat un șut în fund pe scările care coboară spre subsol, unde ne-așteaptă toate fricile și frustrările neînțelese. Putem lua energizante, putem să ne îmbătăm cu like-uri și astfel să mai urcăm o vreme la parter, cu gândul la turnulețul cu peisaj magnific, dar vraiștea din subsol nu pleacă nicăieri, ea doar se strânge continuu, tot mai vâscos și tot mai greu de pătruns.
Mi-e greu să înțeleg de ce, dacă filosofia există de peste 2000 de ani într-o formă sau alta, noi creștem învățând să trăim doar la demisol (că deh, mai și dormim) și parter. La parter facem chestiile de toată ziua, tot ce-am învățat că face un copil sau un adult, când îi vine vremea. Unii facem mai bine, mai natural, mai cu talent, alții ne smiorcăim, ne supărăm, ne dăm cu fundul de pământ. Dar, privind mai de la distanță, la parter doar supraviețuim. Unii sunt mai norocoși și află de mici secretul exploratorului. Dar multora dintre noi, nimeni nu ne spune că există un subsol și un etaj care nu doar că merită, dar trebuie explorate pentru a trăi viața din plin, pentru a ieși din scriptul de simplu supraviețuitor. Și nimeni nu ne învață cum să explorăm subsolul și etajul: cu multă curiozitate și cu încredere că nicăieri în propria casă nu “mușcă”. Poate să doară, poate să piște, dar ca să te bucuri de viață trebuie să poți să le lași atât să doară și să piște, cât și să te răsfețe și să bucure autentic.
Ziceam totuși de două în jos și două în sus, dar am deviat – cum îmi stă-n fire. Pe lângă starea de trezire, când încă-ți amintești binișor ce-ai visat, sau ai o anume stare identificabilă de bine sau poate mai gri, am mai identificat alte două situații în care mintea mea se duce pe niște cărări foarte vechi și cam beznoase. Una e când sunt foarte, dar foarte obosită psihic, sau e cumulată oboseala fizică cu cea psihică. Cealaltă e când ceva sau cineva îmi declanșează, fără să-mi dau seama, vreo stare din trecut (trigger, cum se zice deja în mod comun). Procesele astea ale minții nu se întâmplă doar la cei cu PTSD, ci probabil tuturor, dar în măsuri, contexte și intensități diferite. Ambele par să fie niște forme de regresie și le putem asocia cu subsolul, iar în funcție de stare pot să ajung la -1, -2, sau chiar mai jos. Mi-e greu să evaluez la cât am ajuns când eram cel mai jos. Poate un -5?
Cele două în sus sunt, în aceeași paralelă a casei din Sibiu, podul și turnulețul. În pod e locul unde “merg” să-mi interoghez stările, gândurile și reperele. Iar uneori, când prind mai mult avânt, ajung și în turnuleț, unde mă bucur de faptul că reușesc să văd viața cu optimism și mă încarc pozitiv din realitatea de moment – că e o plimbare în parc sau o conexiune autentică cu cineva drag.
Nu mai știu dacă am spus vreunui adult că mi-e frică să urc în pod sau să cobor în pivniță. Fie le-am spus și mi s-a răspuns că-s prostii, fie nu le-am spus anticipând reacția (orice formă de lamentație primea același gen de răspuns). Nu-mi amintesc să-mi fi fost luată în serios vreo frică, să fi fost luată de mână și dusă în siguranță, cu înțelegere pentru frica mea de copil. Pe măsură ce-am crescut, mi-am înfruntat frica, dar era tot acolo. O mai simt încă, uneori, când traversez încăperile beznoase și pustii – oriunde-ar fi, chiar și la mine în casă.
Emoțiile inconfortabile, frustrările, fricile, fobiile, toate astea locuiesc în subsol. Bucuria, starea de bine, acel balon de săpun numit fericire, toate astea nu locuiesc la parter. La parter e numai mintea pe pilot automat, setată pe supraviețuire, care învață mereu cărările prin jungla socială în care trăim. Bucuria, starea de bine și fericirea sunt de la etaj în sus. Dacă vrem să ajungem acolo, trebuie să lăsăm mintea să iasă de pe pilot automat, să învățăm să schimbăm vitezele controlat și să o lăsăm să exploreze. N-o să găsească din prima drumul în sus, pentru că ea știe mereu mai bine ce restanțe are prin subsol. Totuși, nu ocoliți subsolul – acolo e fundația casei. Abia după ce stăm bine cu subsolul putem să ne bucurăm de priveliștea din turn.
Producția de desene și-a revenit un pic; ne-a ajutat și vacanța. Un new entry sesizabil e vulcanul Vezuviu, pe care Zeno l-a văzut chiar cu ochii lui în primele zile în care l-a desenat. I-a fost chiar puțin frică și, dacă ne gândim un pic, pe bună dreptate: oare cum pot locui oamenii ăia liniștiți, în preajma unui vulcan activ? Nici eu nu eram convinsă de ce-i spuneam ca să-l liniștesc.
Dinozaurul verde care se repetă, de multe ori cu vulcanul în spate, este făcut după conturul singurei jucării “de călătorie” pe care a avut-o cu el (pe lângă nelipsitele Roro și Roma, cele “de nani”). Desenul după conturul obiectelor e o tehnică relativ nouă pentru el – cred că e adaptat după desenul pe conturul mâinii (cum e cel din 13 februarie), care sigur e ceva mai vechi pentru că au tot făcut asta pe la grădi.
Săptămâna asta mi-a picat în mână o broșurică la atelierul de desen. Scria acolo că simțul proporțiilor se dezvoltă mai târziu – poate începând cu vârsta de 10 ani, dacă am reținut bine. Era util să fi știut asta mai din timp; noroc că el oricum nu m-a bagat în seamă cu puținele ocazii când n-am rezistat și i-am făcut observații pe tema asta – deși mi-am propus să intervin cât mai puțin spre deloc.
Ca un făcut, odată ce a început cursurile de desen s-a lăsat de desenat :)) Nu de tot, dar aproape. Producția a scăzut brusc pe la jumătate, dar poate că era și timpul. Oricum ar fi, ne bucurăm de fiecare desen pe care îl face.
Pe lângă monștrii obișnuiți, o să vedeți și multe bisericuțe – semn că e pătruns de orele de religie de la școală 🤭
alexandrateodor 