E cu ghilimele pentru că nu-mi aparține. Nu pun sursa pentru că, la limită, e mai justificat să nu fie vorba despre cine a zis — chiar dacă poate fi un reprezentant ilustru al unei comunități de care va veni vorba. Aici, în textul meu, nu e vorba despre anumiți oameni, ci despre anumite tipare. Am citit expresia asta aseară, când eram foarte obosită fizic și un pic confuză mental, ceea ce a făcut să se înșurubeze în mintea mea poate mai mult decât era cazul. Dar cine poate judeca, de fapt, dacă “e cazul” sau dacă nu e, când vine vorba despre mintea noastră și cărările pe care o apucă? Eu sunt destul de sigură că NIMENI nu poate judeca asta. Dacă mintea ne scoate la suprafață un *ceva*, eu tind să cred că acel *ceva* merită atenția noastră, măcar cât să putem procesa dacă stăm de vorbă sau îl trimitem la plimbare. Eu am ales prima variantă; dacă aș alege-o pe-a doua, ar fi ca și cum aș nega faptul că am trăit deziluzii paralizante. Or, am cam trecut de faza cu negarea. Îmi place să cred că am ajuns undeva în zona resemnării, deși uneori mă mai întreb “de ce eu?” — așadar pendulez între fazele clasice de negociere și resemnare ale doliului, cu treceri inevitabile prin depresie.
Autorul expresiei se referea — aș spune cu un oarecare sarcasm involuntar în direcția opusă, intenția fiind de laudatio în direcția vizată — la oameni care au reușit în profesie fără să cadă pradă deziluziilor paralizante. De parcă abilitatea de a ocoli o deziluzie ar fi vreun merit propriu și natural. Niciodată nu este simultan propriu și natural: ori e natural — caz în care meritul nu e propriu, ci al celui/celor care a(u) hrănit abilitatea generică de a nu cădea în deziluzii; ori e propriu, dar e dobândit — adică nu te-ai format natural cu această abilitate, ci ai deprins-o conștient, cu multă muncă de poziționare mentală în jurul conceptului de (dez)iluzie. E o formă de (self-)reparenting, în limbajul psihoterapeutic. Cea din urmă, însă, presupune și că ai cunoscut (dez)iluzia, ca să afli că vrei să înveți să te ferești de ea. Or, a lăuda pe cineva că a reușit fără să cadă pradă deziluziilor pare că indirect pune ștampila de loser oricui a “căzut în păcat”. Nu cred că aș fi găsit o demonstrație mai rapidă a unei convingeri pe care mi-am format-o de ceva timp și în jurul căreia dau târcoale de vreun an: cum s-o explic, cum s-o exprim? Anume: Cât de dezumaniza(n)tă e comunitatea profesională! [din care fac parte] De fapt, la cât de ratată sunt, nici nu fac parte, doar gravitez în jurul ei.
O să vă întrebați, poate, ce treabă are umanitatea – în sensul calității de a fi uman – cu chestiunea rataților în mediul profesional? Păi… totul. O comunitate profesională e la fel ca orice altă comunitate; dacă e funcțională, are lideri și urmează principii de coabitare sănătoasă. O comunitate funcțională își îngijește bolnavii, nu-i trimite la colț. Liderii ei își pun problema referitor la cauzele îmbolnăvirii (care cel mai frecvent sunt externe, nu interne), iar după ce au identificat cauzele caută soluții de prevenție. Nu în ultimul rând, se preocupă de (re)integrarea indivizilor atinși de boală, cu sau fără vina lor. Asta înseamnă, de fapt, o comunitate. Acolo unde se discută despre rușinea unor deziluzii paralizante este o junglă.
Și dacă privesc cu atenție în jurul meu, mă încadrez mai bine într-o comunitate la a cărei formare de fapt chiar pot să contribui, decât în cea din care mi-am dorit să fac parte, dar dintr-un cocktail de motive n-am avut loc. O (dez)iluzie care m-a paralizat ani de zile, în care puteam să mă usuc pe picioare și să nu-mi aibă nimeni grija. O junglă de pustietate, condusă de câteva haite.
alexandrateodor 