Roma 2024_Ziua 1

Prima zi a fost foarte lungă. Am plecat de-acasă în jur de 5 dimineața, iar în câteva ore eram deja la Roma. Când am aterizat, la ei era 8 și jumătate. 12 ore mai târziu încă mai bântuiam prin oraș.

Te-așteaptă romanii cu antichități încă din aeroport, să nu care cumva să uiți unde ești.

Dacă n-ar fi fost grevă la Trenitalia n-aș fi știut ce să fac toată ziua 🙂 Glumesc, n-a fost chiar grav, am avut de așteptat doar o oră în plus față de cea programată. Noroc că nu mă grăbeam nicăieri. A fost perfect, cât să mă alimentez și să bifez lecțiile la Duo. Drumul spre cazare a fost un pic chinuit, dar și surprinzător. Da, refuz să iau taxi, dacă și câtă vreme pot altfel; și clar n-aș fi putut să iau pulsul zonei dintr-un taxi.

Gara cea mai apropiată de locul în care trebuia să ajung e într-o zonă periferică a orașului, ceea ce chiar se vede pe cum arată clădirea și amenajarea stației, pe cât de aglomerată (nu) e și pe cum arată lumea.

Gara Villa Bonelli, intrarea principală.

Și un detaliu pe care poți ușor să nu-l observi.

Cu totul neașteptat, în spatele acestei gări banale de periferie se întindea o zonă verde cu câteva case, toate foarte îngrijite. Legătura cu gara e la rândul ei neobișnuită, direct prin zona de peron… A fost prima bâlbă cu dus-întors, deși eram ghidată de Google Maps, pentru că primul gând (automat) a fost să ies din gară! Așa că m-am întors de unde plecasem, pentru că ieșirea corectă era asta…

Iar drumul care traversează zona, spre stația de autobuz, arată cam așa:

Cât am tras de trollerul care cântărea aproape 20 de kile (cu încă vreo 10 atârnate de umeri) pe panta asta constantă dintr-un capăt în altul al aleei, n-am zărit roată de biciclist, scuter sau alte asemenea, semn că blocatoarele de la capete funcționează. Le-am mai văzut apoi și în parcuri, cu aceleași efecte – nu te zboară nimeni pe alee dacă nu ești atent. (Știu, se simte frustrarea de pieton agasat de bicicliști needucați.) Și nu puteam să nu constat, cu invidia la cote sensibile, că se poate întreține o zonă verde într-un mod civilizat (să nu zic chiar frumos!) și în fundul unei gări, la marginea orașului. Poate o fi o margine mai răsărită, n-am apucat să mă documentez despre periferiile Romei și nici să le prea văd.

Nu m-am cazat bine, c-am fugit să mă văd cu o prietenă care se întâmpla să fie tot la Roma; era singura zi sigură în care ne puteam vedea până pleca ea. Nu avem multe ocazii să ne vedem tocmai la Roma (haha, probabil a fost singura!), dar asta nu înseamnă că n-am uitat să ne facem un selfie 😦 Drumul spre punctul de întâlnire a fost iar cu du-te vino pe GMaps, dar până la urmă am reușit!

Ca să nu ziceți că văd doar ce e frumos, asta era imaginea pe o arteră importantă din zonă, unde am așteptat la nesfârșit un autobuz, într-o căldură nesuferită. Învelit în sacul acela din plastic era un om al străzii.

Ne-am plimbat câteva ore într-un parc imens aflat între cazarea mea și a ei. Fostă proprietate privată… (cum o fi fost să privești Roma așa, de la înălțime, dintr-o oază de verde?) Villa Doria Pamphili “is a seventeenth-century villa with what is today the largest landscaped public park in Rome”. Las mai jos câteva cadre care mi-au reținut atenția prin obiectivul noii mele camere foto, pe care am cumpărat-o în mare fugă, cu o zi înainte de plecare (ultimul DSLR funcțional a crăpat în urmă cu câteva luni, la o ședință de fotogrametrie).

La întoarcere, peisajul din zona cazării se scălda într-o frumoasă lumină de seară. După un stress de nedescris pentru o potențială cazare la Accademia di Romania (no comment, not yet), am avut super-noroc să prind de pe-o zi pe alta o cazare de vis la un preț super-decent pentru Roma sufocată de pre-jubileu. (Mille grazie, Anca, m-ai salvat!) Așa arată acolo, la marginea Romei. E un loc în care aș putea să trăiesc, cel puțin o vreme.

În pregătire pentru șederea care abia începea, la finalul zilei am făcut și o vizită de recunoaștere la supermarketul din cartier. Nu mică mi-a fost surprinderea să găsesc acolo o secțiune întreagă cu marfă românească. O selecție relevantă, aparent, pentru ce-i lipsește (generic) românului dintre de-ale gurii, când pleacă din țară. Eu n-am cumpărat decât niște pachete de Eugenia, pe care le-am dus colegilor de workshop veniți de prin toată lumea – să guste și ei o fărâmă din desertul comunist cu care m-am hrănit aproape zilnic la școală, în anii ’90.

O experiență nouă: terapia de grup

Între lunile februarie și mai 2024 am fost beneficiarul programului “Grup de suport dedicat părinților copiilor cu TSA” [Tulburare de Spectru Autist], organizat de Asociația Autism Voice. Programul a fost oferit gratuit părinților cu copii înscrişi la diversele programe de terapie ale asociaţiei. Am participat la toate cele 14 ședințe, care au durat în medie circa trei ore fiecare.

Deși nu a fost la prima ediție, impresia că sunt martorul unui proiect pilot a fost destul de puternică. Am înțeles, însă, foarte repede, că acest caracter incipient nu se datorează lipsei de experiență a organizatorilor, ci contextului mai larg, național și cultural, în care se desfășoară inițiativa lor. Trăim într-o țară în care “autist” – la fel ca “narcisist” – este cel mai frecvent un atribut peiorativ, și nu un diagnostic cât se poate de serios, iar solicitarea serviciilor de psihoterapie sau psihiatrie echivalează cu o problemă rușinoasă și contagioasă (adică nu e jenant doar pentru tine, ci pentru tot neamul tău, pe întregul arbore genealogic). Iar dacă societatea noastră nu e pregătită pentru integrarea acestei categorii vulnerabile, e cu atât mai puțin pregătită pentru aparținători; ei sunt doar niște fantome, în cel mai bun caz niște extensii, aproape că nu există din această perspectivă – deși tocmai ei sunt pilonii care susțin cel mai mult aceste categorii vulnerabile, niciodată la alegere, sau măcar cu vreo negociere.

Cu toate că, cel puțin în București, în ultimii ani se înregistrează progrese serioase în direcția recuperării copiilor diagnosticați cu TSA, este încă prea devreme ca toate variabilele problemei să se fi așezat. Cum e firesc într-o intervenție de urgență, începi cu ceea ce “arde” mai tare. Așadar, în prezent, focusul este pe copii: diagnosticare, programe de terapie, pregătirea specialiștilor și a infrastructurii legislative necesare recunoașterii lor, optimizarea costurilor prin introducerea decontării CAS (whoa, ce eforturi au presupus ambele! am urmărit de pe margine) etc., e un rollercoaster continuu pentru cei implicați în organizațiile non-guvernamentale care au preluat și și-au asumat, cu multă determinare, această chestiune sensibilă. Ne place sau nu, în acest peisaj părinții sunt, într-o mare măsură, un accesoriu; ei aduc copilul la evaluare (eventual împinși de alții), apoi asigură zilnic, pe termen nelimitat (în general, ani de zile!), drumurile către și de la centrul de terapie și, firește, plătesc ședințele – toate astea, cu sau fără ajutoare. Încă nu-și pune nimeni problema cum (și dacă!) pot asigura părinții programul copilului încărcat cu ședințe de terapie, simultan cu propriul serviciu – de care, nu-i așa, au și mai mare nevoie pentru a acoperi costurile terapiei. Este precum un lanț care se strânge brusc și rămâne așa, pentru că diagnosticul e pe viață (pe viața copilului, nu a părintelui, ceea ce este și mai cumplit); iar asta e doar partea pragmatică, pe care o poate înțelege oricine. Nu în ultimul rând, părinții trăiesc cu acei copii zi și noapte. Păi sunt copiii lor, firește că trăiesc cu ei! – ar spune mulți și n-ar gândi mai departe. Numai cineva care a petrecut câteva ore legate cu un copil diagnosticat cu TSA poate avea o frântură de înțelegere la ce mă refer. Pentru restul, am o comparație care-mi vine frecvent în minte în momentele grele, sau imediat după: e ca și cum ai fi permanent negociatorul de serviciu (on call, cum se mai zice în zilele noastre) cu un personaj problematic, care poate oricând să urle de mama focului, eventual tăvălindu-se pe jos (în casă, în scara blocului, pe stradă, la locul de joacă, oriunde), să lovească (pe sine, pe tine, pe altul sau ceva, după preferințe, sau cum se nimerește) și uneori pare că nu simte nici frig, foame, sau sete, un ceva cu care să-l mai poți urni. Și nu e răsfăț, cum ar putea zice unii și alții (îi aud deja, în mintea mea); NU!, e doar o minte care funcționează altfel decât suntem noi, neurotipicii, obișnuiți, pentru care chiar nu ne pregătește nimeni și nimic în prealabil. A interacționa cu un astfel de copil aflat în criză e ca și cum ai fi nevoit să înveți o limbă complet străină aici și acum, într-un scenariu de supraviețuire. Nu e mereu așa (deși am văzut de la distanță cazuri care par să se apropie de o stare permanentă și m-am îngrozit…), dar e ca și cum ai umbla mereu pe un teren minat: oricând poți călca pe o bombă, sau oricând un alt factor poate declanșa una. Oameni buni, dacă reușiți să renunțați la critică măcar pentru o clipă, vă spun că aia nu e viață.

Inițiatoarea programului de grup suport, psihoterapeutul Andreea Cosmaciuc, și-a propus să schimbe punctul de perspectivă asupra problemei în ansamblul ei. A lăsat (doar aparent) deoparte grupul țintă al copiilor diagnosticați cu TSA și a ales să intre în papucii părinților, ca să înțeleagă cum se vede de-acolo. Eu zic c-a avut o intuiție extraordinară, pe care numai un părinte putea s-o aibă, pentru că nimic nu e mai important pentru un copil – indiferent că e neurotipic sau neurodivers – decât mediul în care trăiește zi și noapte; iar acel mediu, știm cu toții, e dominat de părinți (în majoritatea cazurilor). Acum, lăsând la o parte realitatea frustrantă că (încă) nu sunt cunoscute cauzele TSA, a te ocupa exclusiv de tratarea unui copil cu TSA, fără un pachet minimal de evaluare și intervenție asupra mediului relațional în care trăiește copilul, tinde spre a trata exclusiv simptomele și nu cauzele unei boli. Atenție, este o apreciere relativă: nu înseamnă că părinții și mediul copilului sunt cauza diagnosticului său, ci doar că eficiența intervenției va fi limitată semnificativ, iar pe termen lung (mai ales după încheierea programului de terapie) potențial inutilă. Nu formulez aprecierea asta din cărți sau din materiale urmărite pe YouTube, nici ca achiziție în urma participării la grupul suport (în sensul că nu ne-a fost transmis ca atare acest mesaj) – deși această experiență mi-a confirmat niște convingeri. O formulez în urma propriei experiențe. Pentru mine a fost un mare AHA! să constat că îmbunătățirea cooperării cu propriul copil diagnosticat cu TSA depinde cel mai mult de acești doi factori: (1) percepția și înțelegerea mea asupra metodei terapeutice și (2) starea mea de bine. Aici m-am referit, firește, la acei factori care depind cel mai mult de mine; mai contează, fără îndoială, starea de bine a copilului, calitatea procesului terapeutic și altele. Iar dacă luăm în calcul faptul că starea de bine a copilului depinde de starea de bine a părinților, greutatea pare să cadă tot mai mult în această direcție.

Acest AHA! n-a venit imediat. Au trecut câteva luni până când am început să înțeleg metoda terapeutică la care era supus copilul meu (pentru că da, în general merg pe mâna specialiștilor când constat că ceva mă depășește), pentru ca apoi să experimentez frânturi, dar și satisfacția unor negocieri reușite. Cât despre starea mea de bine… e cu multe fluctuații, dar la o analiză atentă în relație cu interacțiunea pe care o am cu copiii mei am putut să observ că este direct proporțională cu rezervorul de răbdare și cu imaginația, ambele foarte necesare pentru diversele, adeseori măruntele provocări cu care ne confruntăm. Iar starea de bine nu este, așa cum s-ar putea păcăli unii, cea pe care o afișăm celor din jur, ca pe o mască (așa cum demonstrează, foarte elocvent, unul dintre exercițiile din programul Andreei); starea de bine înseamnă un echilibru (pozitiv!, evident) cât de cât stabil în lumea noastră interioară, adică între așteptările noastre și realitate, între felul în care ne percepem pe noi înșine și felul în care ne simțim percepuți de către alții, între potențialul nostru și ceea ce realizăm, iar în ansamblu este foarte mult influențată de iubirea de sine (cea sănătoasă, nu cea egoistă). Oricât de bun ar fi acest echilibru (că perfect nu poate fi), un diagnostic TSA pus copilului tău îl va zgudui; dacă însă acest echilibru al părintelui nu există ca premisă în ecuație, șansele copilului de a dezvolta o stare de bine scad dramatic. (Desigur, afirmația din urmă e valabilă și pentru un copil neurotipic, care s-ar putea însă “hrăni” foarte bine de la alte persoane din mediu, spre deosebire de un copil neurodivergent, al cărui dependență de părinți este mult mai mare.) În orice variantă, consilierea psihologică a părinților copiilor cu TSA este la fel de necesară precum consilierea psihologică post-traumă; deși nu pare, pentru părinte este o traumă să constate că pentru aproape orice achiziție pe care un copil neurotipic o câștigă “din mers”, copilul lui va trebui să fie instruit, într-un mod planificat (și sunt sute de astfel de achiziții, dacă ne uităm pe un plan de lucru dedicat; învățarea pozițiilor spațiale – pe, sub, în spate, în față, sau a noțiunii de timp – ieri, azi, înainte, după ar fi doar un exemplu de mărunțișuri din viața de zi cu zi pe care ei *nu le înțeleg* decât după foarte multă muncă). Părintele trebuie să conștientizeze și să accepte că visele sau așteptările pe care le avea pentru copilul lui – oricât de obișnuite ar fi, precum să participe singur la orele de la școală! – pot să nu fie realiste în contextul dat; și că sunt șanse să nu devină niciodată un adult autonom, chiar și după eforturi susținute – chestiune care poate să antreneze o anxietate foarte serioasă. Nimeni nu poate și nu trebuie să înfrunte aceste probleme singur, este inuman și este nedrept! În urma unui program minimal de consiliere, un părinte cu premise sănătoase și-ar putea găsi mai ușor o nouă variantă de echilibru, adaptată situației, și va ști unde se poate întoarce la nevoie; iar un părinte care întâmpina probleme încă dinaintea acestei (noi) provocări va putea conștientiza că are nevoie de ajutor, mai mult decât oricând. Deloc întâmplător, instrucțiunile de urgență pe care le vedem în orice avion ne avertizează “put your oxygen mask on first,” before helping others. Dacă vrem să ne ajutăm copiii cu adevărat, întâi trebuie să ne îngrijim și la nevoie să ne ajutăm pe noi înșine.

Chiar dacă părinții copiilor cu TSA înțeleg destul de bine, din propria lor experiență, că a fi autist e mult mai complex decât ai putea intui doar după ureche, pentru ei acul realității deviază la 180 de grade, întrucât toată treaba devine, de fapt, mult prea complexă. Astfel, părinții copiilor cu TSA invitați să participe la un grup de suport se confruntă cu o blocadă dublă: să mai dilate niște timp într-un program care oricum e chinuit și să se expună unui proces complet străin de cultura și educația lor. Grea provocare. Și s-a văzut pe participare. Inițial s-au înscris câteva zeci de persoane. La primele întâlniri – toate online, conform preferinței majorității – s-a atins un maxim de 5-6 persoane (s-au arătat doar mămici, dar asta n-ar trebui să mire pe nimeni). A 6-a persoană a intrat o singură dată și a ieșit destul de repede, nu înainte a ne lăsa un mesaj prin care ne transmitea că se aștepta la ceva care să ne ajute cu copiii, nu să vorbim despre noi, părinții 🙂 Un feedback valoros, care “spune” multe. Citez din corpul mesajului care anunța programul de terapie, anume că este o acţiune pentru “părinţi, ţinând cont de caracteristicile acestora, preocupările lor, starea lor motivațională, capacitatea lor de rezistență, disponibilitatea lor etc.” Firește că s-a discutat și despre interacțiunea noastră cu copiii, dar discuția poate fi absolut irelevantă fără context, iar contextul este și despre *cum suntem noi, părinții*, ca participanți în relația de ansamblu și în interacțiunea de moment.

Eu am ales să particip mai mult din curiozitate, decât din nevoie (aș minți dac-aș spune că n-am, dar nici nu simțeam că ar “arde”). Aveam deja la activ aproape un an de psihoterapie individuală, deci o bună parte din ceea ce putea să fie vreo jenă fusese experimentată, iar de vreo doi ani practic destul de consecvent autoterapia – e drept, după ureche: citesc cărți, articole (inclusiv de specialitate) și ascult diverse materiale pe temele care mă preocupă pe moment. Cât despre terapia de grup, văzusem doar în filme cum se desfășoară și voiam să experimentez acea rezonanță interumană care, chiar dacă nu vindecă, cel puțin calmează temporar și întărește imunitatea psihică. Desigur, nu înseamnă că am cuplat la fiecare experiență mărturisită, dar inclusiv gestionarea reacțiilor interne și externe face parte din procesul de terapie. O altă curiozitate a fost, e drept, să observ cum se prezintă viața altor părinți aflați în situația noastră. Nu în ultimul rând, am mai avut o mare nevoie care în general nu e îndeplinită: să simt că aparțin unui grup. Nevoia de apartenență a fost mereu ceva ignorat în lumea mea, iar în ultimii ani a devenit foarte apăsătoare. Or mai fi fost și alte “de ce”-uri, dar nu le mai caut.

Ce-a adus pentru mine acest program? Destule. Oricând te poți confrunta cu un disconfort emoțional – niciodată nu vei putea spune că ai încheiat socotelile pe partea asta, iar un psihoterapeut priceput va reuși să te provoace, mai ales dacă ești deschis și înțelegi miza. Am rămas cu niște piste de continuat în urma diferitelor exerciții pe care le-am derulat în cadrul ședințelor, pentru că majoritatea se lăsau cu “teme pentru acasă”, la care probabil voi reveni la nevoie. Apoi, au fost ocazii care mi-au adus satisfacția de a veni în ajutorul celorlalți, prin împărtășirea unor situații-problemă prin care am trecut, similare cu ale lor, și pe care le-am rezolvat cu succes (nu multe, doar câteva). Între alte achiziții foarte utile pe partea teoretică, mi s-au confirmat (încă o dată, dar în alt context) o mulțime de lecții de viață: că de multe ori greșim cu cele bune intenții – și da! întotdeauna e reconfortant să știi că nu ți se întâmplă doar ție (unul dintre principiile de bază ale grupurilor de terapie); că efectele pe termen lung ale criticii și mai ales ale autocriticii sunt extrem de nocive pentru calitatea vieților noastre și a celor pe care avem puterea să-i influențăm; și mai ales că foarte puțini dintre noi suntem educați să fim conștienți asupra emoțiilor noastre și asupra efectelor pe care le au în comportamentele noastre (și, din nou, asupra celor din jur). Această chestiune din urmă e mult mai serioasă decât pare și ar putea face parte dintr-o educație psihologică minimală, de bază, a tuturor – mai ales când devenim părinți și cu atât mai mult când suntem, fără voia noastră, părinți ai unor copii cu dizabilități.

Le mulțumesc celor care au făcut posibil acest program și mai ales Andreei, pentru căldura și dedicarea ei către segmentul (și mai defavorizat al) părinților copiilor diagnosticați cu TSA. Este o inițiativă care ne împuternicește să ieșim din stigmatul specific și să ne asumăm cu mai multă încredere adevărata provocare pe care o aduce, de fapt, autismul în viața noastră: să ne înțelegem mai bine și să ne iubim mai mult, pe noi înșine și pe copiii noștri.

Colecția lunii aprilie ’24 _deZeno

Anul trecut pe vremea asta coloratul era încă ceva total neinteresant pentru Zeno. Îmi ia timp să caut dovezi, ele există – de multe ori, fără să vreau. Telefonul stochează mai mult decât aș fi intenționat vreodată, de exemplu tot ce vine pe Whatsapp.

De la o vreme, coloratul a devenit o activitate preferată. Pot spune chiar că a înlocuit Lego, ceea ce este cu totul neașteptat. În ultima lună n-am făcut față cu evidența, vezi mai jos. Cele mai multe sunt făcute acasă, uneori 2-3 pe zi, iar restul sunt de la terapie; cred că a scăpat și una de la grădi. Trebuie să subliniez, însă, că e în principal rezultatul activităților de la terapie, înainte de a fi meritul nostru; noi doar am încurajat. La terapie au insistat pe acest program (coloratul în contur), până când mâzgălelile de nerăbdare s-au transformat în colorat de plăcere.

Tema numărul 1 sunt dinozaurii (printuri de pe net la terapie; desenați de mine acasă… a început să-i deseneze și el), tema 2 colorat orice (acasă, când reușesc să scap de desenat dinozauri), tema 3 desenul liber (se înțelege că-l încurajez cel mai mult). Într-o zi a desenat o chestie super-îmbârligată despre care mi-a spus cu multă siguranță că este o barcă; cu această cheie, am reușit să întrezăresc un vapor văzut de sus – pe care e posibil să-l fi cules din Godzilla. O chestie super-interesantă (cel puțin pentru mine) sunt desenele de linie pe care mintea mea le interpretează automat ca fiind un plan de oraș; pe-asta nu știu de unde a luat-o, el zice că desenează o casă. Voi ce vedeți?

Am învățat să alerg

La propriu. Să “alerg” la figurat am învățat de mult, iar acum sunt în etapa în care am învățat: 1. să frânez și 2. modul langsam deliberat și asumat. Nu am de gând să mai schimb vreodată viteza, altfel decât ocazional și punctual, după ce voi fi cântărit bine dacă merită. În general, NU merită – din experiența mea.

Să alerg, la propriu, n-am putut niciodată mai mult de 1-2 minute urmate de gâfâit. Nici la 30+, nici la 15 ani, nici la 5. Mereu am detestat să alerg, tocmai pentru că nu puteam. Când eram nevoită, la orele de sport din școală, era un chin absolut – și nu eram vreo supra-ponderală, dimpotrivă. Pe la 20 de ani am fost diagnosticată cu astm, ceea ce a indus o oarecare explicație implicită: păi e clar că nu pot, aia e!

Nici unul dintre profii de sport cu care am avut de-a face, de-a lungul celor 12 ani de școală + cei doi ani din facultate în care se făceau musai ore de sport, nu și-a bătut capul să ne explice rolul exercițiilor de încălzire, să ni le arate și să se asigure că le facem consecvent. “Azi, program de voie!” – care “azi”?, era mereu program de voie, mai puțin când erau constrânși de calendar să ne pună niște note. Și să vezi atunci tortură – evident, fără încălzire. Îmi pare rău s-o zic, dar e necesar: orele de sport se făceau la mișto, dar la mișto grav; salarii halite zeci de ani, pe nimic. 20 de ani mai târziu am învățat de la un trainer de 20 de ani, dintr-o sală unde se lucrează preponderent pe forță, tot ce n-am învățat de la profii din școală: că exercițiile de încălzire sunt esențiale, că fiecare trebuie să lucreze în ritmul și în limitele lui și că se poate face (aproape) orice, cu mult exercițiu. Sigur, cunoșteam principiile astea și din alte sfere, dar cumva mi se părea by default că la sport nu mi se aplică; era doar un gând automat menit să mă scutească de frustrare.

În definitiv, problema mea nu era că nu fac sport. Nu mi-am dorit niciodată și n-am fost încurajată în direcția asta. Am o mulțime de cunoștințe care merg la maratoane – mă lasa complet rece genul acesta de performanță. Problema mea era că mă ramoleam fizic. Sensibil. Am de urcat o pantă când merg să iau copilul de la grădiniță. Erau zile când mă opream de trei ori în 300 de metri, să-mi reglez respirația. Dacă mă grăbeam să ajung undeva și eram nevoită să alerg după vreun autobuz, mă durea pieptul de-mi bubuia capul. La 35+, nu la 70. Mi-am pus problema foarte serios care va fi capacitatea mea fizică la 70, dacă acum sunt așa; mai bine, doar de la sine, n-are cum să fie.

Cu toate aceste gânduri care rulau deja de ceva timp, tot a fost nevoie de un trigger ca să mă pun pe treabă. Am văzut-o pe soacră-mea, care tocmai trecuse de 70, cum se degradează pe zi ce trece din lipsă de mișcare. M-am trezit într-o dimineață cu anxietatea în tavan și, după ce-am analizat motivul real de panică, tema a devenit prioritate zero. Așadar, am început acum un an să merg la sală. Am ales o sală mai altfel decât cele clasice pe care le știam, în primul rând pentru că e foarte aproape de casă. Am mers destul de conștiicioasă cam 8-9 luni, după care m-am lăsat coruptă de câteva mărunțișuri și-am renunțat. După ce-a trecut frigul mai aprig știam că trebuie să reiau, dar nu mă mai atrăgea foarte mult ideea cu sala. Învățasem cam tot ce se putea din ce se făcea pe-acolo (se lucra, oricum, la alte standarde decât puteam eu, sau aș fi avut interes să performez) și rămăsesem cu câteva informații și concluzii: că trebuie să fac cardio pentru a-mi crește capacitatea pulmonară și că sunt anumite tipuri de mișcare la care plămânii mei clachează – alergatul fiind unul dintre ele. Ce însemna să fac cardio? Să rezist cât mai mult într-o activitate solicitantă. Un tip de mișcare în care rezistam bine era mersul, însă nu era suficient de solicitant. O prietenă mi-a sugerat să încerc să alerg foaaarte încet. Și asta am făcut. (Nu vă spun cât de ciudat a fost să descopăr, prin experimentare, ce naiba înseamnă să alergi foaaarte încet. Când am reușit parcă învățasem să zbor, așa de fericită am fost!) Am înțeles că n-o să pot face nici asta foarte mult, dar știam și că progresul depinde doar de exercițiu.

Într-o zi de luni am dat startul. Mi-am propus să ies zilnic, în ideea să exersez cât mai des; firește, nu reușesc să ies zilnic. Sunt săptămâni cu acoperire full, sunt săptămâni cu doar două zile, dar în fiecare zi cântăresc dacă încape sau nu. Iar când le pun pe toate cele în balanță nu mă gândesc că e vreun răsfăț, ci că e sănătatea mea pe termen lung. Da, e mai importantă și decât munca, pentru că la un moment dat n-o să mai pot munci dacă nu sunt sănătoasă. Uneori reușesc să strecor doar juma’ de oră, alteori o oră și jumătate. Uneori ies dimineața, alteori la mijlocul zilei (când parcul pare să fie doar pentru mine!), sau seara, în funcție de vreme și de program. Uneori nu sunt prea odihnită și nu alerg mai deloc, doar merg cât pot de repede; în zilele bune merg doar cât să-mi reglez respirația, în rest alerg încet. Și e incredibil de satisfăcător când realizez că am uitat de mine alergând. Sau că-mi place! Parcă sunt alt om – mai bine, deci mai bun.

Mă bucur inclusiv că îmi folosesc ceasul smart și pentru altceva decât monitorizarea pașilor și a somnului. Acum mă uit cu interes pe rapoartele detaliate ale sesiunilor de mișcare, iar progresul se vede și pe cifre: am început de la 31 min. moderat + 6 min. cardio din 90 de minute, în prima zi, și am ajuns la 14 min. moderat + 46 min. cardio din 64 de minute, în mai puțin de două luni. De ce contează asta? Simplu. Când mintea îți joacă feste și ți se pare că nimic nu merge, cifrele, graficele și notițele luate consecvent te vor contrazice și te vor întoarce din drumul accelerat spre spirala descendentă. Am învățat asta din multiplele forme de terapie cu care m-am întâlnit în ultimii ani. A, inclusiv documentarea foto ajută, mai ales când înseamnă să îmbini un hobby cu utilul. Mi-am făcut un fel de rutină (în sensul că sunt incapabilă de o rutină curată, pentru că uit): să fac, în fiecare zi când ies la mișcare, câte (minimum) o fotografie.

Diferența dintre cele două fotografii de mai jos e poate cea mai bună metaforă pentru progresul sănătății mele între prima zi și cea mai bună zi de până acum, la distanță de două luni. Desigur, e doar o coincidență de calendar, dar e o coincidență frumoasă 🙂

Constanța: Aristide Karatzali 8

S-a dat pe Facebook, zilele trecute, știrea că s-a mai dus o casă veche și frumoasă din Constanța. Era favorita mea all times, pentru că era mică, cochetă (dar nu foarte) și chiar lângă mare, în cel vechi oraș în viață din Românica. Îmi imaginam des cum ar fi să locuiesc acolo, să ies din casă sau să merg spre ea și să văd asta:

Am descoperit-o, am fotografiat-o și am revăzut-o cu fiecare drum pe care l-am mai avut în Constanța – ca pe un prieten bun. Am vrut și să las un bilet într-un an, dar ploua și n-am avut unde. Acum vreo doi ani, când era deja în șantier, mi-a trimis cineva poze din interior. Într-adevăr, era foarte degradată, iar în afară de fațade și câteva detalii nu s-au găsit elemente valoroase. Chiar și așa, când ai o asemenea delicatesă nu o pui jos. O ții în cârje, o dai cu fixativ, faci orice, dar nu o dai jos. Nu toată casa, dar fațada… nu sunt deloc adepta acestei soluții, de principiu, pentru că de multe ori structura interioară poate fi păstrată. Aici aș putea să înțeleg că nu era cazul, dar nu pot să înțeleg că nu s-ar fi putut păstra fațada. Scuza asta NU EXISTĂ. Și mă interesează prea puțin că era proiectată de un arhitect faimos. Era valoroasă în sine, prin imaginea pe care o oferea străzii.

Constanța este încă orașul în a cărui istorie mi-am scurs cei mai mulți neuroni, ceea ce m-a făcut să-l iubesc foarte tare. Nu pentru că am scurs mulți neuroni, ci pentru că am realizat că este o bijuterie neînțeleasă. Având eu însămi o relație strânsă cu (ne)înțelesul, când găsesc vreun frățior sau vreo surioară cu o soartă similară devine mult mai ușor “de suflet” decât orice altă chestie, de succes, performantă, la modă sau altfel.

Nu sunt singura care vede încă valoare în Peninsula Constanței. Sunt destui care deplâng zilnic ce-am avut și ce-am pierdut, dar și ce pare să fie cu un picior în groapă. Dar când zic că “este” o bijuterie nu înseamnă că va fi pentru totdeauna. Patrimoniul nu este o resursă regenerabilă. Cu fiecare casă veche dărâmată, se mai stinge un pic din sclipirea ei, chiar și prăfuită. Când va fi doar betoane, n-o s-o mai iubească nimeni.

Rămânem cu fotografiile: Constanța: Aristide Karatzali 8

Club de legat idei

Am văzut relativ recent (dar nu tocmai ieri-alaltăieri) The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society și mi-a rămas agățat în minte că “vreau și eu” ce fumează oamenii ăia. E unul dintre cele mai sensibile filme despre microbul de cercetător, motivație și nevoia de apartenență. Pe primul îl ai pe viață, odată ce l-ai prins (cum bine a zis o mai veche cunoștință); celelalte două curg din niște rezervoare care pot avea variații foarte serios influențate de context. În ultima vreme mă gândesc des că cele două butoaie sunt probabil legate pe undeva, prin circuitul îmbârligat al minții noastre.

Vreau și eu un club de legat idei, cu oameni care au preocupări similare. Am ajuns să ne sălbăticim excesiv în epoca asta digitală, pe care altminteri o iubesc tare, dar care ne permite să funcționăm remote mai mult decât e sănătos. Vreau să știu că au și alții blocaje la scris, că au dubii despre subiect, judecată și justețea ei. Sunt destul de sigură că stratul gros de nori se poate risipi ușor în urma unei dezbateri constructive. Vreau să aflu ce anume îi inspiră, cum li se înlănțuie argumentele și, poate cel mai mult, ce îi motivează să facă ceea ce fac. E important să nu fie cu miză formală – punctaje, CV, chestii -, ci strict între prieteni, mai vechi sau foarte noi. Un trib profesional, sau mai degrabă ocupațional, precum o breaslă, dar cât se poate de lejer.

Cine mai vrea?

Nu mă pot sătura de școală: Conferința ABA, București/online, 2023

Contrar recomandărilor, am petrecut ultimile două zile (vineri și sâmbătă), de dimineță până seara, lipită de ecrane, ca să învăț chestii despre autism, sau mai precis despre cum lucrăm cu copiii diagnosticați cu TSA. În principiu aveam deja destule cunoștințe – achiziționate, cum se zice în lumea lor, „din mediu” 🙂 -, însă curiozitatea (și prea mult timp liber) m-au încurajat să zic da, de ce nu? Curiozitatea venea inițial din două direcții: sunt părinte de copil cu autism (hell, e prima dată când dau asta la public!), deci mă străduiesc să mă calific pentru acest rol, și sunt cercetător, deci sunt foarte curioasă cum arată mediul profesional local în acest domeniu – de care viața copilului meu depinde în mod direct, la propriu. Am descoperit că temele abordate răspund foarte puternic pentru cel puțin încă două roluri, cel de cadru didactic și altul, mult mai general, de om în interacțiune cu alți oameni, indiferent de context. Un fel de școala vieții condensată în două zile de cursuri intensive. A fost cu WOW, AHA și cu câteva episoade de râs în hohote+WOW+AHA! Am avut satisfacția să aflu despre multe lucruri importante în viața personală și profesională a oricui… De aceea aș recomanda oricărui adult să asiste, măcar o dată în viață, la o conferință de genul ăsta. Cea mai mare pierdere ar fi niște bani (nu mulți, poate nici chiar puțini – orice apreciere ar fi relativă), eventual să-mi transmiteți prin univers niște vorbe dulci. Eu îmi asum partea mea 🙂 Câștigul ar putea fi, însă, priceless.

Am asistat la primele conferințe/simpozioane în facultate, chiar din anul I; probabil că abia împlinisem 19 ani. S-au făcut, deci, vreo douăzeci de ani de când tot asist la conferințe, naționale sau internaționale. Nu știu câte zeci de astfel de evenimente s-au adunat – n-am ținut niciodată evidența celor la care am audiat, ci doar a celor la care am și prezentat -, dar știu că au fost puține la care am rezistat cap-coadă cu interes, nu din obligație sau constrângeri de context. Conferința ABA 2023 a fost una dintre ele.

Am ales să urmăresc secțiunea internațională, în limba engleză, unde au fost atât prezentări ale unor specialiști străini, cât și prezentări ale unor specialiști români, în limba română; la secțiunea secundară, unde s-au ținut doar prezentări ale specialiștilor de pe plan local, în limba română, am prins doar vreo douăzeci de minute dintr-o prezentare relativ slabă. Au fost prezentări slabe și la secțiunea internațională, la care mintea mea bombănea non-stop, dar totuși am rezistat. (Recunosc că am putut culege și de-acolo măcar una-două idei la care poate nu mă gândisem, sau nu în acea perspectivă. Mi-aș permite, astfel, să le recomand organizatorilor separarea celor două sesiuni în evenimente distincte și o mai bună filtrare a calității prezentărilor; unele au fost sub nivel studențesc, cu o teatralitate de iz penibil. Sesiunea națională ar putea fi un bun prilej pentru „calificarea” la cea internațională.) Desigur, gradul de rezistență depinde de mulți factori, să spunem că în ansamblu au fost favorabile, chiar dacă au fost și o mulțime de probleme tehnice – le-am iertat pe toate, deși se puteau preveni în bună măsură. Dar, cum zice (și) Duo (că tot îl văd zilnic), Progress, not perfection!

Vă las aici lista prezentărilor care mi s-au părut tari sau foarte tari, sau măcar utile, ca să-i puteți căuta pe net – pe autori sau lucrările lor. Da, sunt aproape toate titlurile de la secțiunea EN… Dacă aveți răbdare măcar să le citiți, veți vedea că acoperă: stadiul progresului birocratic din România legat de terapia specializată ABA (comentarii similare au fost și pentru Irlanda, unde lucrurile nu par să stea cu mult mai bine decât la noi); cel mai puternic motivațional pentru un părinte de copil mic cu autism: să vadă cum poate ajunge un copil mare/adult cu autism (și nu numai; a fost o prezentare centrată pe sindromul Down), dacă face terapie ABA (și are, totuși, niște premise favorabile – cazurile fiind foarte diferite); how to-s, inclusiv metodă și structură, referitoare la cum putem transmite abilități și cunoștințe, sau obține comportamente dezirabile, care se pot aplica în multe alte contexte, inclusiv cum îi învățăm pe copii educație sexuală.

Avansul profesiei de analist comportamental in Romania – Psih. Anca Dumitrescu, BCBA
Speech persoane cu autism: David Stescu, Victor Hetel
Cum vorbesc cu copilul despre diagnosticul lui – Psi. Camelia Crîșmariu, BCBA
Using Behavioral Skills Training in Your Practice: Learning How and What to Teach Others – Lauren K. Schnell, BCBA
Playing the good behaviour game – Mickey Keenan (Ulster University – UK), BCBA
Rutina de somn in cazul copiilor cu TSA: Abordări Practice – Psih. Camelia Frangulea, BCBA
Thriving with autism – Katie Cook, BCBA
The 7 steps for typical children with behavior and motivation problems – Dr. Robert Schramm, BCBA
Using OBM to Improve Service Delivery (1 Supervision CEU) – Paul Gavoni, BCBA
Parent-Assessment of Behavioral Concepts – Melissa Druskis, BCBA
Applied behavior analytic interventions for individuals with Down syndrome – Nicole Neil, BCBA
AutismON- calea directă de comunicare între echipa terapeutică și familia copilului cu autism – Psih. Ionela Ferucă
Terapia logopedică la adolescenți și adulți cu tulburări de neurodezvoltare – Logoped Amalia Lupu
Educatie pentru educatia sexuala a copiilor nostri – Psih. Diana Alexandrescu, BCaBA si Psih. Eugenia Behar
Next Year Is Now – William Heward, Ms. Ed, BCBA-D.

DA, m-am transformat într-un ambasador al ABA. Nu doar pentru că îi văd rezultatele din propria experiență personală, ci pentru că m-am convins – cercetător fiind, la rândul meu – că este o știință în toată puterea cuvântului; cu partea asta mă liniștisem deja, când am cumpărat așa-numita Carte Albă, Analiza comportamentală aplicată. N-am apucat decât să o răsfoiesc și să citesc primele pagini, dar m-am convins că e ceea ce trebuie să fie. Și da, am dat 450 de lei ca s-o am în casă; poate cu vreo reducere, nici nu mai știu. Nu, nu trăiesc din vreo moștenire, ci doar cu principiul priorității de moment. Cu această conferință am avut însă ocazia să constat, cu bucurie și optimism, că există și în România o comunitate științifică serioasă coagulată în jurul ABA, foarte bine racordată la mediul internațional. Avem cu toții foarte multe de învățat de la ei: părinți – orice fel de părinți, sau mai bine zis părinții oricăror tipuri de copii; profesori, îngrijitori, manageri, traineri și team leaders de ce vreți voi, și, nu în ultimul rând, oameni obișnuiți în interacțiune cu alți oameni.

Disclaimer: acest material este publicat din proprie inițiativă, fără a avea vreun beneficiu, ascuns sau nu; nu primim nici 5 lei discount la cele câteva mii de lei pe care-i dăm pe terapie – pe lună… Iar reclamă pe blog încă nu am băgat, deși n-ar strica niște bani în plus, câștigați onest, cu ceva muncă (după multele ore de ascultat, în loc să mă relaxez, m-am pus pe scris…). Însă pentru mine e important să promovez ceva în care cred foarte tare – o manifestare pe care o puteți, eventual, încadra la „defect profesional”. Sharing is caring!

Cel puțin titlul este neispirat: Libertate

Înainte să mergem la “Libertate”, am profitat de scurta vizită la ai mei să-l întreb pe tata cum a fost când s-a tras la Miliție, în Sibiu. Știam că a fost acolo – din fericire martor, nu martir -, ne povestise episodul de mai multe ori, dar aveam nevoie să-mi reîmprospătez memoria. Văzusem trailerul de vreo două ori, eram entuziasmată că s-a făcut în sfârșit un film despre Revoluție, dar știam și că mă prind greu la teme de acțiune / luptă: până mă dezmeticesc care-i care, a trecut scena – mai ales când scena începe înainte ca filmul să contureze bine personajele. Mno, așa a fost, am anticipat corect: n-am înțeles nimic.

Nu vă zic ce reacție a avut tata când l-am întrebat dacă știe de film. Să spunem doar că a fost prima opinie opusă celor (puține, e drept) pe care le citisem deja în diagonală. Și că era revoltat; cine-l știe pe tata înțelege ce vreau să spun. Mi-am zis OK, keep it chill, hai să vedem filmul. Noi, nu el – nu vreau să fiu acolo nici când vede filmul, nici când povestește despre el; poate după vreo săptămână/lună, ceva.

Scurta documentare mi-a arătat, însă, destul de repede, că fie filmul nu e bine documentat, fie nu au știut să pună în valoare documentarea. Martorul meu a zis așa (more or less, deci nu pun ghilimele): oamenii protestau în fața Miliției de vreo două ore, când din sediu au început brusc să tragă în ei rafale; nu știm cine a tras, dar de-acolo s-a tras. Din sediul armatei, aflat în spatele mulțimii, s-a tras înapoi, spre Miliție, cu câteva secunde întârziere (care au părut o veșnicie; picture that!). Pe scurt, armata a tras ca să protejeze mulțimea de civili în care se trăgea dinspre Miliție. Cine a tras din Miliție și la al cui ordin? N-aveau cum să știe martorii din stradă și-mi pare că nici filmul ăsta nu prea ne luminează. “Securitatea” ar fi un răspuns prea banal. Cert e că scena descrisă mai sus în vorbe nu este ilustrată în film. Nimic din setup-ul general nu e prezentat, de altfel, decât într-o pseudoscenă amintită mai jos. Când începe să se tragă, cadrul de film era pe un interior de Miliție, cu personaje importante care sunt luate prin surprindere; dar nu știm câtă speculație e în cadrul ăsta, sau în oricare altul. De altfel, filmul zice la început: Inspirat de fapte reale. Eh, inspirația poate fi divină, bogată, artistică, SF etc., dar nu este documentare.

Faptul că pui o frază la început și câteva cifre la final nu înseamnă că ai făcut un film documentat. Filmul se derulează pe parcursul a câteva zile, poate săptămâni – nici asta n-am putut să estimez. Aveam și eu un singur reper de martor distant în toată povestea asta: dimineața zilei de 25 decembrie, când l-au împușcat pe nea’ Nicu. Au strecurat “detaliul” ăsta atât de abil, încât puteam să-l și ratez: la un moment dat, zice o tanti în dreptul unei uși ceva de genul “E gata, i-au omorât”. Și-atât! Păi era un reper! Era ceva despre care oamenii din bazin ar fi vorbit, ca toți ceilalți care ne-am trezit în dimineața aia cu un sentiment amestecat: niște indivizi, oricât de blestemați, și nu niște indivizi oarecare, ci tartorii ultimilor ani siniștri, au fost omorâți în ziua de Crăciun… Suprapunerea întregii povești peste Crăciun, de altfel, nu a fost marcată deloc, ca și cum oamenii nu-l mai sărbătoreau. Au băgat, în schimb, artificii la televizor de Anul Nou. No comment. Bro, dacă ai documentat un episod derulat pe două săptămâni (zic și eu, la plesneală – tind să cred că nu știe nici scenaristul), atunci ai făcut documentarea pe zile, iar la montaj alegi bine zilele alea care vrei să lege povestea, tocmai pentru că vrei să redea o realitate – fie și doar inspirată. Și le afișezi pe ecran, ca-n toate filmele alea clasice cu documentare. Și știi de ce faci asta? Pentru că atunci când documentezi pe bune, cu heirupeală, nu-ți vine să renunți la astfel de detalii. Tocmai detaliile sunt coloana vertebrală a documentării.

A mai fost apoi o scenă care aproape mi-a dat palpitații, când personajele-cheie încearcă să deslușească misterul cu cine a tras primul. În bazin fiind, oamenii desenează cu cretă verde pe o pardoseală de mozaic galben. Se vedea cu greu că au tras o dâră, darămite să înțelegi ceva din schema aia. Se fac că desenează strada (care, apropo, acum se cheamă Revoluției – dar asta am aflat de pe Google Maps, nu din film), clădirile, și apoi toată schema se pierde în discuțiile care se aprind între ei. Deci, ne-am făcut că am tras o secvență documentată. Fu-șe-rea-lă.

Pe scurt, nu prea am înțeles ce vrea să ne transmită filmul ăsta. Pentru străini ar putea fi interesant să cunoască românul neaoș din Epoca de Aur, deși sunt deja destule filme pe felia asta. Dar pentru noi care e mesajul? O fi vrut să ne aducă la cunoștință că a existat acest episod la Sibiu? E ok și asta, nu sunt revoltată că unii n-au auzit. Dar e nevoie oare să faci un film ca să popularizezi o informație istorică de genul: și la Sibiu s-a tras nasol în ’89? E oare nevoie să faci un film prin care să transmiți că Revoluția a fost un haos și nimeni nu știe prea bine ce s-a-ntâmplat? Dăăă, asta e realmente tot ce știe tot poporul despre Revoluție și asta e definiția haosului. Că or fi fost niște marionete care dirijau haosul s-a tot speculat, dar cam atât. Deci, ce aduce filmul ăsta? Niște valuri în social media, poate niște premii și cam atât. Pentru mine a fost redundant, n-am aflat nimic nou. Bașca, gălăgios, isteric și supărător de repetitiv, într-un mod care nu era necesar; sunt și alte tehnici care pot să redea haosul, teroarea și oroarea. Astea sunt doar foarte ieftine și foarte la mintea cocoșului.

Iar titlul… Știți, in my defense, eu am o relație specială cu titlurile. Dar e defect profesional, zău. Am învățat să toc mărunt titlurile, iar de la britanici am învățat nu doar că există și subtitlu, dar că cele două au și o relație foarte specială: titlul e scurt și sexi, iar subtitlul îți dă la ficați. Pac-pac. Titlul e ok dacă faci un film despre Revoluția din România; a fost cuvântul cheie, haștagul Revoluției. Dar dacă ai o poveste particulară, care tot nu prea e cunoscută, de ce n-o ajuți un pic și la titlu? “Bazinul de la Sibiu” ar fi fost un titlu mult mai potrivit, deși recunosc că nu e sexi. Dar filmul e oricum mai mult despre bazin decât despre libertate. E despre niște oameni ținuți captivi fără să știe (măcar unii dintre ei) de ce. E despre captivitate, nu despre libertate. De fapt, despre orice, dar nu despre libertate. Cel mult, filmul se încheie cu o scenă despre libertatea cu care nu știi ce să faci, așa cum remarcă unul mai pe la-nceput (sorry, nici personajele n-am reușit să le rețin, așa de bine au fost conturate). Deci, filmul este despre haos, captivitate și un nou început în beznă. Care libertate? Aia care a venit după? (Da, merită și tema asta un film, dar e alt film; cred că ceva s-a și făcut, iar cel de care-mi amintesc acum, spontan, era o veritabilă documentare; nah, că o să-l caut, acum că mi-am amintit de el.) Libertate nu e nici măcar despre civilii din stradă, care au murit pentru libertate, sau au scăpat cu viață și au plecat acasă cu niște traume la pachet. Nu, e despre niște indivizi care puteau fi orice și oricum, între care cel mai probabil au fost și d-ăia, și d-ăilalți, poate și d-ăia mai pe la mijloc. La fel or fi fost și cei din stradă, dar poate în alte proporții. Cei din stradă – ca să fim safe, cei mai mulți dintre ei – chiar au fost oameni care au ieșit de bună voie, în haos, ca să facă orice pentru libertate; nu erau niște angajați care, la datorie fiind, au fost surprinși de revoluție. E cel puțin neinspirat, totuși, să alegi ca personaj principal pentru un film despre libertate un grup cu implicare incertă, discutabilă, când ai fi putut alege personajul colectiv al civililor; aparent, au ajuns în bazin și câțiva dintre ei, cel puțin așa rezultă din film. Bizară opțiune, într-adevăr. Când ai fost acolo și ai târât răniți fără șanse de viață la ambulanță, când ai văzut glonțul trecând razant pe lângă capul fratelui tău și ai ajuns acasă cu genunchii tăiați de frică (aici doar intuiesc, nu s-a mărturisit așa ceva), înțeleg de ce ai putea fi revoltat.

PS Nici nu am nevoie să mă lumineze careva cu vreun decodor. Apreciez un film pe care pot să-l înțeleg fără supratraducere. Dacă nu l-am înțeles, înseamnă doar că nu e de mine, deci nu vă obosiți. Ceea ce nu mă împiedică întotdeauna să scriu despre el.

Unemployed cu normă-ntreagă

În Românica se poate întâmpla să nu fii șomer, dar să te simți ca unul. Plânge lumea că e mult de muncă și că nu e mână lucru, nu sunt specialiști etc. Nu știu de ce, dar am impresia că sunt o grămadă de oameni cu potențial pe care nu-i vede nimeni. Nu de alta, dar e puțin probabil să fiu unicat – o ființă chiar atât de specială…

Unii invită, așa, nimicul în neant, la politică. “Implicați-văăă! Faceți politică, altfel ne ducem de râpă!” De parcă oricine a căzut din pat poate să facă politică. Bă, dacă tu faci politică, de ce nu-ți cauți oamenii potriviți cu care să faci politică? Caută-i, racolează-i și pune-i la muncă! Sau vrei să te caute ei și să se roage de tine?! Iar dacă nu faci politică, de ce plângi că lumea nu face politică? Înlocuiți politică cu absolut orice vreți, asta mi-a rămas pe creier dintr-o conversație smart de pe Facebook. E drept, când ești unemployed cam pierzi vremea pe Facebook.

Azi mă simt mai unemployed ca alte dăți; s-au terminat toate proiecțelele extra, simt cum vine seceta peste mine și m-apuc de croșetat, așa că îmi dau singură de lucru. Îmi dau de lucru despre stele verzi pe pereți, orașe europene de care comunitățile au grijă să crească frumos și să păstreze un patrimoniu de care puțini mai sunt conștienți, pentru că sunt acolo dintotdeauna – niște vechituri din antichitate. Nu doare pe nimeni subiectul ăsta, realmente nu folosește nimănui, e doar așa ca să-mi plimb creierul unemployed la sală. Dar vă rog, nici nu mă căutați o vreme, sunt ocupată. Nu știu când și dacă o termin, că nu-mi are nimeni grija.

Spor la unemployed, nație! Oamenii ți se scurg și prin tastatură, nu doar la granițe.

Cea mai mare traumă profesională: teza

De ani de zile mă învârt în jurul cozii cu mamutul, mooonstrul cu trei capete care este teza mea de doctorat. De ani de zile îmi aud “Când publici teza?”. Jur că e la fel, dacă nu mai rău decât: “Când termini teza?”, “Când te însori/măriți?”, “Când faci un copil?” E mai rău, hali-m-ar dracii, că e ceva ce *ai terminat* și poate nu ai chef să mai revii asupra lui; poate că nu mai vrei să răscolești căcatul. Poate căcatul e prea mare și pur și simplu prea greu de învârtit cu lingurița, polonicul, sau lopata, și preferi să-l lași și gata. Atât.

Am încercat, de altfel. Vreo trei-patru ani am lucrat efectiv la teză, iar un an l-am petrecut, după o pauză de vreun an, cu ambiția să o public. Am stat două luni în două biblioteci faimoase din Oxford și din Roma, unde am fotografiat mii de pagini de articole și cărți. Am avut și contract de publicare cu o editură olandeză super-prestigioasă, cu un editor pe măsură. Am clacat. Că de fapt nici cu editorul nu m-am înțeles (nici eu pe el, nici el pe mie), n-ar fi nimic. Eram, de fapt, la capătul resurselor. Motivația mea era la câțiva metri sub pământ, într-un loc în care n-o să sape nimeni prea curând. De ce? Pentru că lucrând la publicarea ei retrăiam, zi de zi, trauma experienței de câțiva ani buni cu lumea arheologiei românești. Am profitat de primul semn serios de fisură cu editorul și am spus “stop joc”. Uite așa am intrat înapoi în văgăună, ratând ocazia de a mă afirma pe plan internațional (aici râdeți în hohote, da?) Am realizat că nu pot și că insistența de a merge mai departe mă va trage cu totul acolo unde era motivația.

M-am ocupat apoi de depresii, de tumuli, de ambulanțe și iar de depresii. Și încă un copil. Dar tema nerezolvată a rămas acolo, precum și vocea colectivă: “Când publici teza?”, care ocazional mai ieșea pe gura vreunui cunoscut. Ideea de a-i da drumul ca literatură gri încolțise de mult. Am pus-o deoparte, de back-up, cu gândul că totuși, poate voi reuși într-o zi.

A venit însă ziua în care m-am întrebat “La ce bun?” La CV? Sigur… și cu ce cost? Să mă întorc mental câteva luni (în cel mai bun caz) în lumea hienelor cătrănite și să mă consum psihic? Care era scopul lucrării, inițial? Să acumulez cunoștințe într-un domeniu în care doream să intru; să arăt, să demonstrez că pot și că vreau, că mă interesează și că nu dau bir cu fugiții la primul semn de greutate. Nu cât pentru o teză standard, ci cât pentru o cercetare făcută pe bune, cu metodă și cu muncă titanică. Nu vă uitați doar la cele 900 de pagini. În spatele lor e foarte multă marfă brută; sunt mii de fișiere într-un folder numit “doc” de pe HDD-ul cu nr. 6. Mai precis, 13,370 Files / 1,212 Folders în 32.0 GB, îmi zice sistemul. Plus mii de alte pdf-uri și poze la cărți strânse în folderul de bibliotecă. Sute de ore petrecute în bibliotecile din București făcând poze la literatură și scanuri de planuri. Sute de ore de prelucrare imagine. O bază de date la care am lucrat luni de zile ca să gestionez informația și pe care am abandonat-o pentru că se transforma într-o teză pe IT; am dat-o pe Zotero, în care am investit alte sute de ore pentru centralizarea literaturii și a extraselor din literatură. În Zotero am strâns toate extrasele din care am distribuit informația pentru volumul fișelor de sit. Au fost trei-patru ani de muncă intensă, în care mi-am neglijat familia și m-am neglijat pe mine; în care zi de zi planau deasupra mea fantomele hienelor: nu ai făcut teren, nu ai istoria la bază, habar n-ai arheologie, unde te bagi? pierzi prea mult timp cu aia și cu aialaltă, n-ai citit cărțile X, Y, Z esența fundamentului urbanismului roman (niște compilații de mare prestigiu, de fapt, care nu-mi foloseau la fix nimic pe subiectul meu). Iar eu am lucrat mereu pentru a le demonstra hienelor că #rezist. Și ce-a zis hiena șefă după câțiva ani despre teza mea (fără nume și prenume, dar… știm că nu s-au susținut prea multe teze de urbanism istoric), într-o conferință publică? “Un asemenea doctorat (…) e de neconceput în alte părți.” Fiecare va judeca afirmația asta după propria minte. Citatul e transcris după înregistrarea live, cine vrea să se convingă să dea play aici și skip la 2h:09 min.

În țara hienelor hâde, există însă și oaze de lumină. Am fost bursier NEC timp de un an, pe un subiect de – ține-te bine! – urbanism istoric 🙂 Unde nu doar că am fost tratată uman, dar am fost creditată cu încredere și plătită ca cercetător. Wow! Mai mult decât atât, am știut clar de la început ce se așteaptă de la mine și nimic nu s-a schimbat pe parcurs. Nu mi-a cerut nimeni hocus pocus și numere magice de descoperiri senzaționale. Nu m-a criticat nimeni, nu s-a băgat nimeni în ciorba mea și nu mi-a zis nimeni “dă-te mai încolo”. Nimeni n-a mai făcut asta pentru mine. M-am simțit om ca cercetător. M-am simțit om.

Și-atunci, de ce m-aș întoarce, vreodată – fie și 5 minute -, în lumea hienelor? Pentru nimic în lume. V-am pupat, să vă mâncați între voi. Eu am învățat că nu trebuie nici să calc pe cadavre, nici să sug lăptic de hienă acrită ca să exist în lumea asta. Din fericire, există mai multe lumi. Am găsit o lume în care pot să studiez exact ce vreau eu, cum vreau eu și (mai mult sau mai puțin) când vreau eu, folosindu-mă de marfa produsă de alții. Să știți că și teza e o mega-compilație de marfă produsă de alții. Dar… ăsta e rolul unei sinteze, până la urmă. Vă las pe voi să produceți marfa brută, băieți. Eu m-am specializat pe sinteze și n-aveți decât să mă mușcați de glezne sau să-mi săriți la gât, că nu mă atingeți. Dacă m-ați fi primit în lumea voastră m-ați fi umplut de sânge. Acum, că mi-am găsit lumea mea, nu mă puteți atinge. Vă sunt profund recunoscătoare că nu mi-ați găsit loc, oriunde e mai bine decât între voi.

Îi dedic teza nepublicată Sofiei, pe care am privat-o de o mamă suficient de bună ca să cresc acest copil diform de 900 de pagini întru mulțumirea hienelor… Și deopotrivă tuturor celor care au încercat să se implice în arheologia românească și au rămas cu experiența de culoare pământie și cu gust amar. Toți am fost privați de o mamă suficient de bună.

Lucrarea se poate descărca integral de aici: https://uauim.academia.edu/AlexandraTeodor/PhD-thesis-(Historical-Roman-Urbanism)