“La palat” – a fost doar un gând

Pe firul personal, povestea cu fostul spital și viitorul (visat-)”palat” din Filipeștii de Târg, Prahova, începe în anul 2012. Ca să fiu cinstită, motorul poveștii a fost aprins de draga noastră profă Anca Brătuleanu, care inițiase cu câțiva ani în urmă o modă între studenții la arhitectură – anume vânătoarea de conace. Chiar azi am invocat episodul, foarte în fugă, povestind cum ne-a trimis ea în vacanța NATO (deci, în 2008, acum 18 ani) să identificăm pe teren conace clasate în LMI. De-acolo, din acea inițiativă lansată la un curs opțional de anul V, s-a născut, de fapt, proiectul MoNUmente UITATE (pe care cred că eu l-am botezat, fix cu acele majuscule care ascund un mesaj) și apoi, câțiva ani mai târziu, Asociația Arché, care a transformat vechiul proiect într-un “program” și au ajuns să acopere întreaga țară – cu sau fără sprijin extern (alte povești, nu ale mele). Ei bine, în anul 2012, când în paralel se și fonda asociația sus-numită, un alt grup interesat cu precădere de conacele din Muntenia (impulsionați, cred, de aceeași Anca B.) a organizat un mic tur de forță. N-a fost decât o zi, dar a fost plină!

Posibil să fi scris pe undeva despre turul ăla, acum nu mai găsesc și nici nu mai știu – oricum, e secundar poveștii despre “palat”. Ce mi-a rămas întipărit, ulterior acelui tur, era o clădire pe care o văzusem în treacăt când am vizitat cele două conace din Filipeștii de Târg și pe care noi am reținut-o ca fiind “baia publică”. De ce? Pentru că asta era singura inscripție vizibilă la fața locului, chiar pe clădire. Plimbându-te pe “calea vacii”, nu ai cum să n-o remarci: vis-a-vis de biserică, retrasă de la strada principală, în spatele unei “perdele” de copaci, cu un oarecare iz monumental, clădirea “vorbește” de la sine despre destinația publică pe care a avut-o la origine. Într-un peisaj rural, dacă nu e biserică, e cu siguranță ceva care iese în evidență.

Imagini din iunie 2012. În a treia se poate distinge, în zona cornișei, inscripția “BAE POPULARA”.

Fast forward, la începutul anului 2020 căutam cu asociatele mele primul obiectiv pentru Ambulanța de Muntenia Nord. Deși era încă luna ianuarie, ne grăbeam să scriem o aplicație pentru obținerea unor fonduri de la o anume fundație, care avea termen prin februarie. Așa că ne-am făcut temele atât cât s-a putut de la birou, după care am plecat pe teren să vedem dacă e ceva “viabil” pe lista noastră scurtă. Și nu a fost, din varii motive – între timp le-am uitat, iar astea nu erau genul de activități pentru care să scriem rapoarte. După o zi întreagă de condus și vizitat diverse prin județul Prahova, urma să ne întoarcem acasă cu “mâna goală”. Stabilesc traseul spre București din ultimul loc de pe listă și văd că trece prin Filipeștii de Târg. Involuntar, îmi amintesc de “baia publică” de-acolo, “probabil una dintre puținele rămase” (cum am gândit noi atunci când am văzut-o prima dată). Și îi zic colegei de drum ceva de genul: uite, mai facem doar o oprire. Vreau să-ți arăt o clădire interesantă pe care-am văzut-o în turul nostru de conace de-acum niște ani (era gașca ei de la post-universitar, eu mă lipisem de ei incidental).

Ajungem în Filipeștii de Târg, găsim repede “baia publică”, tragem pe dreapta și începem să explorăm. Hmmm, parcă nu e prea spectaculoasă, nu pare nici foarte avariată, e și un pic cam mare pentru o primă intervenție și nici nu e monument (adică nu e clasată în LMI – or programul Ambulanței e dedicat cu precădere obiectivelor clasate). Tot așa, ezitând, ne-am dat seama că cel puțin pentru ziua aia de lucru era ultima șansă. Așa că am pozat-o din toate părțile, am scos extrasul pentru informare a cărții funciare și ne-am sfătuit cu restul lumii implicate. Nimeni nu era în vreun extaz, dar era mai bună decât nimic, așa că ne-am pus pe treabă. Primul pas era să obținem acordul proprietarului, care era comuna Filipeștii de Târg – imobilul fiind în domeniul public al comunei. Țin minte că a fost imposibil să comunicăm cu primarul, era mereu foarte-foarte ocupat, așa că am comunicat aproape exclusiv prin vice-primar. Le-am explicat ce vrem să facem, anume să organizăm acolo o intervenție din fonduri proprii (prin acea finanțare pe care o vânam), cu rugămintea către ei să ne ajute cu câteva contacte la nivel local pentru a negocia cu ei componenta de implicare a comunității – care era un ingredient-cheie atât pentru programul-cadru al Ambulanței, cât și pentru aplicația la finanțare. În principiu au fost de-acord, așa că am mers înainte.

Încă un pic de fast forward, am scris proiectul (cu tot felul de activități care să pună în valoare inițiativa), am câștigat finanțarea, a venit COVID-ul și am implementat cât s-a putut din activitățile prevăzute. În ciuda dificultăților de context, le-am bifat onorabil pe toate, inclusiv intervenția în condiții de carantină. Ce n-am reușit să facem a fost să demarăm procedura de clasare, pe care inițial primarul a acceptat-o (sau poate i-a scăpat informația), după care s-au răsucit și ne-au transmis sec că dacă nu renunțăm se blochează tot. În afara acelei asperități, în rest lucrurile au mers relativ bine.

Cei câțiva din comunitate care ni s-au alăturat au fost grozavi – oameni de pus pe rană. Mi-au schimbat mult din perspectiva preconcepută pe care o aveam despre cei din mediul rural (deh, neavând tangențe de nici un fel – fiind crescută cu bunici la oraș…). Nu doar că ni s-au dedicat în acele câteva săptămâni cât am stat pe-acolo, sau oricând mai veneam cu treabă, dar au mai făcut o chestie nesperată: au înființat o asociație prin care își propuneau să preia gestiunea ansamblului, astfel încât să colaborăm și mai departe – după terminarea proiectului finanțat de fundația X. Pentru mine (și zic în nume propriu pentru că eu am dus aproape toată comunicarea cu cei din comunitatea locală, pe lângă altele), înființarea acelei asociații a fost scânteia care m-a făcut să visez cu ochii deschiși la “propriul palat”. Paranteză: era doar o expresie; nu era nici “propriu”, nici “palat”, ci doar o paralelă cu situația de-atunci a unei cunoștințe din domeniu, care derula studiul istoric la Palatul Principilor din Alba Iulia și care vorbea mereu despre “biroul ei din palat” (chiar exista în perioada anterioară șantierului de restaurare, am fost și eu acolo câteva zile ca să văd un pic din ce înseamnă, între altele, un sondaj de parament și un studiu fundamentat pe analiza directă a clădirii). Ideea era alta: mă atașasem atât de mult de locul ăla, de clădire și de oamenii din jurul nostru, încât toată povestea devenise propriu-zis “a mea”; era o perspectivă tot mai plauzibilă de a-mi fi găsit locul profesional pentru următorii ani și efectiv nu-mi puteam frâna mintea din a visa cum ar putea să evolueze ansamblul fostului spital odată ce a strâns în jur câțiva oameni energici. Într-o luminoasă dimineață de carantină, privind clădirea abandonată cu acoperișul reparat și cu primele panouri de sigilare instalate, deja vedeam fotografii glamour de evenimente publice sau private, cu luminițe, baloane colorate și șampanie…

Prima și ultima postare pozitivă despre “palatul meu” din Filipeștii de Târg, 13 august 2020.

Se termină carantina (noastră, că aia mare a mai durat mult și bine), plecăm acasă, scriem rapoarte, facem expoziția din București, publicăm broșura, închidem proiectul finanțat de fundația X, și – deși eram de mult epuizată fizic și psihic de toată experiența, în special în relația cu finanțatorii, pentru care am fost precum un angajat neplătit – începem negocierile cu Primăria pentru următoarea intervenție. Ansamblul are mai multe clădiri, evident toate avariate pentru că după abandonul de la începutul anilor 2000 nu s-a mai ocupat nimeni de ele. Noi am început, firesc, cu clădirea principală, dar deja din timpul primelor lucrări ne-am făcut planul pentru ce urmează: continuarea lucrului la clădirea principală, dar și începerea reparațiilor la o altă clădire, mai mică, aflată undeva în mijlocul curții, era poate a doua cea mai valoroasă din întreg ansamblul; poate și fosta morgă, o structură mică, dar foarte frumoasă.

Așadar, cândva pe la începutul lunii martie ne-am făcut temele (împreună cu Andreea Enache și Bogdan Teodor – care nu, nu-mi e rudă, e doar o coincidență de nume):

deviz estimativ pentru continuarea lucrărilor autorizate la corpul principal + autorizarea și începerea lucrărilor de punere în siguranță pentru clădirile de mai sus;
plan pentru sprijinirea planșeului din clădirea principală – care este un pericol real, pe testate;
și un proiect de refuncționalizare pentru clădirea principală, prin care propuneam ca spațiile mai ample să fie folosite de comunitate (un club pentru copii și un club pentru pensionari), iar restul încăperilor mai mici să fie săli de lectură, mese, diferite activități și spații de cazare. În realitate, nevoile reale ar fi dictat modul de utilizare – asta era doar o primă idee, pentru a sugera că nu e musai să fie mai departe tot o funcțiune sanitară,

și ne-am dus la primar. Eram optimiști pentru că, deși în timpul primei intervenții nu și-a făcut timp să ne cunoască, am reușit totuși să ne întâlnim cu el după vreo lună, când am revenit ca să mai lucrăm la sigilarea clădirii. (Pe moment n-am realizat, dar apoi – adică după ce s-a spart balonul de săpun – am început să procesez: erau alegeri în toamnă, iar noi făcuserăm un fel de treabă bună și lumea știa de noi prin sat.) A fost foarte senin și pozitiv și toate cele, inclusiv în scurta corespondență prin care ne anunțam după vreo jumătate de an vizita și scopul ei, deci nu era nici un motiv de îngrijorare. Iar discuțiile au mers brici, cred că vreo oră. Daaa, ce bine sună, sigur că se poate, excelent! Dar… la un moment dat, a existat un dar. “Nu sunt de-acord să mai dăm bani pe voluntari!” – zice primarul (citat cu aproximație, că n-am pornit reportofonul preventiv…) “Să-mi bat capul cu masa lor, cu cazarea și toate cele… Mă lipsesc! Noi plătim, noi punem condițiile: lucrăm cu oamenii noștri și cum zicem noi, voi ne consiliați, așa…” What?!?Despre ce vorbim? “Păi voluntarii fac parte din definiția proiectului nostru!”, am spus, “și nu putem lucra cu muncitorii voștri [a se citi: învățați doar cu betoane, ciment și BCA], ci doar cu meșteri specializați și oameni dispuși să lucreze sub coordonarea lor – adică voluntari“. “Lasă-mă, domnișoară, cu prostiile astea cu voluntarii! Știu eu că nu vă trebuie decât să bifați acolo la ONG că ați făcut nu știu ce activitate. Nu mă interesează!” Efectiv n-am mai avut reacție, pentru că nu mă așteptam la un asemenea viraj. Mintea mea a ieșit în decor și a zburat în prăpastie. Colegul n-a mai zis nici el nimic, iar omul nostru din comunitate, care era președintele noii asociații locale, a fost scos discret din ședință, cândva înainte să ne rupă nouă gâtul. Și nici n-a mai zis nimic după, dar nimic, nici măcar ceva de genul “Îmi pare rău că a ieșit așa, n-am avut ce să fac…”. Evident că știa ce urmează, sau a aflat după – nici nu mai contează. Dezamăgirea de a fi pierdut și releul din comunitate doar pe socoteala primarului mi-a dublat amărăciunea. Am plecat acasă cu nodul în gât, am raportat situația, s-a ridicat din umeri și gata, n-a mai urmat nimic. Fiind implicată fundația X, fiind vorba despre imaginea de ansamblu a proiectului, nici n-am putut să vărs ceva public. Oooh, cât aș fi vărsat…

Au trecut cinci ani. Nu știu ce și dacă s-a prescris, nici nu mă mai interesează, a venit timpul să vărs. Nu mai am treabă nici cu fundația, nici cu proiectul, nici măcar cu asociația creată special pentru derularea proiectului pe Muntenia, la a cărei fondare am contribuit. E doar pentru mine, eventual pentru cei din posteritate care vor dori să înțeleagă de ce s-a ales praful de ansamblul ăla, când putea să fi devenit un “palat”. Din păcate, nu toate intervențiile din comunități au efect, pentru că uneori la vârf e câte-o minte putredă, care are impresia că toți trăiesc la fel ca el: pentru bani și pentru puncte. Ei bine, domnule primar, aflați că mai există și alte specii pe lumea asta. Firește, îmi place să cred că nu se va alege praful de ansamblul fostului spital, dar e mai precaut să-mi iau rezerve.

Am vizitat ansamblul fostului spital, pentru prima dată după ultima și nefericita vizită, înainte de Paște – cu inima un pic strânsă înainte să ajung acolo; nu aveam nici o veste despre cum a mai evoluat situația. Din fericire, arată cum l-am lăsat, ba chiar oamenii locului au continuat sigilarea cum s-au priceput, cu niște folii mari de plastic negru în zona intrării principale. Totul era la loc, inclusiv cadrele din lemn de la expoziția din comunitate – deși pe alea chiar le poate lua oricine, sunt într-o zonă deschisă. Când am parcat m-a luat un om de la casa vecină la-ntrebări – anume scopul vizitei. M-a amuzat că și-a amintit numele fundației care ne-a finanțat, nu și numele proiectului 🙂 Dar deh, normal, fundația chiar are un nume de care a auzit tot românu’… Apoi zicea că eu aș fi de la fundație :)) În fine, fiecare cât înțelege. Dar m-a bucurat interogatoriul, pentru că a fost o demonstrație că – deși nu e vreo funcție plătită – paza funcționează. Omul avea camioneta parcată în curtea ansamblului 🙂

Într-o notă pozitivă, las mai jos câteva imagini de la ultima vizită și planul propunerii noastre funcționale. O fi rău să ai un asemenea centru comunitar într-o așezare rurală?

Propunere funcțională pentru corpul principal al ansamblului fostului spital din Filipeștii de Târg. Alexandra Teodor, Andreea Enache și Bogdan Teodor, martie 2021.

Am încercat-o și pe-asta

Într-un schimb de comentarii pe tema patrimoniului construit de-acum mulți ani, pe Facebook, cineva mă lua peste picior spunându-mi că, dacă nu mi-am spart capul cu un ONG, sau ceva de genu’, nici să nu deschid gura.(*) Gen, dacă n-ai copii, atunci n-ai nici dreptul să-ți dai cu părerea, nici măcar dacă ești specializat într-un domeniu relevant. (Corolarul ar fi că, dacă ai copii, indiferent că-i faci la 15 ani într-un mediu social defavorizat, opinia ta chiar contează!) I-am dat cu flit (cel puțin în mintea mea) și la fel aș face și acum, doar că, între timp, viața a făcut să-mi sparg capul și cu un ONG. Pentru patrimoniu! ONG-ul a rămas, capul meu spart s-a reparat (oarecum), iar mai departe ne vedem fiecare de drum. Nu ne-am potrivit, sau mai bine zis nu sunt făcută pentru asta. Un ONG înseamnă, înainte de toate, management și administrativ, indiferent în ce domeniu activează. Oricât de organizată aș fi, sau aș putea să fiu (și chiar pot), nu vreau să activez în chestiuni administrative, pentru motivul foarte rotund că m-am pregătit asiduu, ani de zile, pentru altceva. ONG-ul mai înseamnă și oameni, pentru că în principiu e o asociere de forțe pentru un scop comun. Așadar, nici n-ar fi fost necesar să mă ocup eu chiar de tot, dacă aș fi avut partenerii de drum potriviți; din păcate, nu i-am avut. Precum într-un mariaj prost, nimic nu a mers; de la început, până la final.

Privind peisajul ONG de patrimoniu din România de la distanța celor câțiva ani de detașare, concluzia mea este amară. Am petrecut doar câțiva ani în mediul ăsta, dar mi-e imposibil să estimez câți ani din viață m-a costat, de fapt. Aproape un an am activat, într-o heirupeală de nedescris, sub pălăria altora, până s-a înființat ONG-ul nostru; încă vreun an am funcționat cu motoarele turate la maximum (eu, nu și restul membrilor), după care am anunțat, epuizată, că nu mai pot duce toată coordonarea singură și, ca să fiu sigură că se înțelege ideea, am sistat orice activitate. De atunci au mai trecut încă doi (!) ani până când a preluat cineva șandramaua, după ce eram la un pas de a o desființa. Pe acest val, atitudinea colegilor ongiști a fost cel mult una oportunistă. Cât timp am pedalat, auzeam în cor: “Heeei, suntem în același tren, avem aceeași misiune, hai să ne sprijinim reciproc!” – ca atunci când faci conversație de salon la un eveniment social. Când m-am oprit, nimeni – dar nimeni – nu s-a uitat în urmă, cu vreo urmă de umanitate de genul: “Ce s-a întâmplat, de ce te-ai oprit? Ești bine?” Păi… nu eram bine; că nimeni nu renunță de bine ce-i e. Pe lângă faptul că-mi epuizasem toate resursele fizice și mai ales psihice, aveam un copil de doi ani cu probleme serioase, pe care abia începeam să le conștientizez, altul adolescent pe care-l duceam la psiholog de bine ce era, iar ca să închidem cercul eram și în pragul divorțului. Știu că temele astea personale nu interesează pe nimeni, dar noi, ăia care roboțim pe rotița șoricelului și ne dăm duhul prin toate dărăpănăturile uitate de lume, dacă admitem că suntem oameni!, avem (sau ar trebui să avem) și o viață personală. Apropo, când am intrat în hora ongistă, cel mic avea… 5 luni! Da, 5 luni de când se născuse! Dar, pentru că apucata din mine era deja înapoi în activitate, nimeni dintre partenerii mei de discuții (a se vedea cât de bine mi-i aleg…) nu și-a pus problema că nu era cazul să trag tocmai eu căruța. Socotelile au fost, însă, mult mai simple: eu eram cea mai tânără, deci trebuia să mă sacrific, și eu aveam job la facultate, deci aveam cel mai mult timp liber… Restul aveau biznis de ținut, așa că ei puneau doar consultanța; hai, și contabilitatea, care de fapt n-a mai fost și am rămas tot eu cu ea. Ei nu-și permiteau să facă voluntariat, eu da! Și pe voluntariat trebuia să găsesc tot, de la colaboratori, specialiști și experți, până la contabilitate, spațiu de depozitare pentru toată dotarea de șantier și loc de parcare pentru o camionetă… A fost foarte convenabil câtă vreme am putut folosi resursele personale de spațiu, iar când n-am mai dispus de ele a devenit strict problema mea, nu a lor. Sigur, mai contribuiau și ei când le era la-ndemână, dar responsabilitatea era a mea: de la hârtii până la viețile oamenilor de pe șantier. Faină socoteală.

Nimeni, dar absolut nimeni nu-și pune astfel de probleme umane în lumea patrimoniului construit. Iar acum nu mai vorbesc doar despre mediul ONG, ci despre domeniu în general, pentru că am “șansa” să privesc prin gard de aproape 20 de ani (da, sunt unii intrați de-a binelea, iar alții din specia wannabe, mai mult morți decât vii, care mai scot capul din când în când cu vreo fărâmă de proiect sau de studiu). Toți suntem (iar dacă nu suntem, rușine nouă!) niște roboți antrenați (precum AI, da!) să construiască neobosit la salvarea patrimoniului construit. După cum vedeți, toată heirupeala asta dă roade fantastice, pentru că suntem pe cale să depășim orice recorduri în materie de bună practică. Ați râs cu poftă, da? Nu doar că salvăm praful de pe tobă, dar cel mai grav este că nu știm ce avem de salvat! Nimeni, dar nimeni din tot stupul ăsta de albine (să fie, oare, viespi?) nu-și pune problema elementară, fundamentală, esențială: bă, da’ noi ce avem aici? Nimeni nu vrea să aprindă lumina, cel mai bine e cu haos, că asta-i limba pe care-am învățat-o. La ce ne trebuie nouă liste, inventare, criterii, priorități? Merge și-așa, în plus, nu avem timp de astfel de prostii… Noi stingem focuri! Nino, nino!

Nino, nino! zice și Mintea mea, după ce i-am dat timp să gândească. Stop joc. Eu vreau să trăiesc, nu să roboțesc, cu patrimoniu construit sau fără.

(*) După câțiva ani, când eram în vria activității mele de ong-istă, respectivul coleg și-a cerut scuze pentru acel comentariu. Am apreciat, evident, deși nu se schimbase nimic; primeam scuzele doar pentru că devenisem activistă cu acte în regulă, nu pentru că opinia mea ar fi putut fi, oricum, valabilă.

Cum evaluăm o intervenție pe patrimoniul construit?

E o întrebare care mă bântuie de mult timp. De dat cu părerea, cu toții putem – specialiști, iubitori de patrimoniu, investitori (mai mult sau mai puțin iubitori), locuitori sau administratori (de clădiri, zone istorice declarate – sau nu – și orașe de patrimoniu). Dar cum ne putem lămuri dacă vrem totuși să ieșim din zona de păreristică – avizată sau nu. Există vreo metodă? Sau măcar putem construi una?

Eu n-am găsit vreo metodă, deși sunt destul de sigură că aș fi observat-o, dacă m-aș fi întâlnit cu ea. Prima incursiune în zona asta am avut-o în pregătirea lucrării de disertație, unde căutam variante optime de intervenție asupra structurilor construite din situri arheologice (v. Studii de caz și anexe). Atunci mi-am definit o serie de criterii pe care le-am urmărit selectiv, evidențiindu-le pe cele pe care le-am considerat mai relevante, în baza puținelor date pe care le-am avut la dispoziție. Deși aveam acces la internet, volumul de date disponibil era infinit mai mic, cu atât mai mult pe acest segment, iar publicații relevante (la care să am și acces) foarte puține; am lucrat, de fapt, cu imagini făcute de tata dintr-o călătorie în Spania și cu ale mele, din Dobrogea, plus ceva literatură stoarsă cu greu din biblioteca școlii și cea de-acasă, de arheolog (a mea nu prea exista încă). Libgen sau archdaily abia porneau motoarele în 2008 și oricum nu știam încă de ele când pregăteam lucrarea asta, la final de 2008-început de 2009. Pentru scopul lucrării și al proiectului de diplomă, a fost suficient. Dar cum s-ar face tema asta pe bune, într-o lume a specialiștilor preocupați de patrimoniul construit?

La un moment dat, am întrezărit o oportunitate de a aborda tema asta. Un call for papers pentru o conferință cu titlul Venice Charter [Re]Framed, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la publicarea Cartei de la Veneția – considerată fundamentul politicilor de patrimoniu la nivel mondial. O evaluare complexă poate ajunge la foarte multe criterii, din perspective foarte variate, însă pentru a fi abordabilă am profitat de pretextul cartei sus-numite pentru a mă limita la criterii derivate din principiile ei. Am propus, astfel, o metodă (sau, mai bine spus, un început de metodă) pentru evaluarea intervențiilor asupra patrimoniului construit, în baza interpretărilor comune sau adaptate ale principiilor Cartei de la Veneția.

Dar, ce să vezi… aventuri cu ginta latină. Organizatorii păreau inițial foarte serioși; anunțaseră un termen pentru trimiterea lucrărilor in extenso, apoi o perioadă pentru revizuiri, trimiterea versiunii finale și abia apoi urma să aibă loc conferința. Un model rar în lumea noastră; l-am mai întâlnit doar în sferele tehnice ale domeniului, iar acolo a mers brici. Pentru mine era perfect: dacă acceptă lucrarea și rezultă că e publicabilă, poate merită să plătesc deplasarea pentru conferință; de fapt, nici nu mă gândisem atât de departe, după mintea mea exista și formula hibrid – unii la fața locului, alții online. În mintea lor, nu a fost la fel. A existat un termen inițial, pe care l-au prelungit un pic; m-am bucurat, pentru că întârziasem – în dulcele-mi stil clasic. Dar m-am ținut de al doilea. Doar că nu s-au ținut ei. La un moment dat, au anunțat că renunță la partea de review și că ne vedem cu toții, voioși, la Lisabona. Și-atunci m-am uitat la prețuri – bilete de avion, cazare… și era un pic mai sus decât mă așteptam (fusesem acolo cu un an în urmă); în plus, se cam suprapunea cu o perioadă îmbâcsită la școală, cu predări, evaluări, comisii, chestii. Le-am scris, rugându-i să-mi permită participarea online, având în vedere că eram nevoită să-mi suport cheltuielile din buzunar. Nu doar că au refuzat, dar, mai mult decât atât, au respins orice formă de evaluare a lucrării, deși era finalizată și dedicată temei-cadru. Deduc, așadar, că-i interesa mult mai puțin conținutul contribuțiilor decât baletul de la recepție. OK… țeapă. Câteva luni de muncă soldate cu un articol în sertar.

Cine a jucat sportul ăsta știe foarte bine că nu e chiar floare la ureche să adaptezi tot sistemul de citare de la o revistă la alta, cu atât mai mult cu cât nu știi dacă ți-o vor primi sau nu. Așa că am lăsat-o în aer, oricum subiectul era încheiat de câteva luni și intrasem în altele… Dar îmi părea rău. Nu pentru rândul din CV, care poate sau nu să valoreze ceva într-un punctaj sau altul, ci pentru că vreau să circule. Vreau păreri și sugestii constructive, și mai ales vreau ca acest instrument de evaluare să crească. Ca aproape tot ce visez în zona profesională, instrumentul ăsta trebuie să ajungă sub forma unei baze de date online, cu mii de înregistrări prin care să poți filtra, selecta, analiza și înțelege mai bine ce poate să însemne o intervenție bună sau una mai puțin potrivită. Cred că tărie că doar într-o astfel de expunere (pe care o văd obligatorie pentru orice intervenție pe un obiectiv de patrimoniu văzut ca bun al tuturor) vom putea spera la o îndreptare din partea specialiștilor și experților turnători de betoane.

Recent, cineva mi-a semnalat că există un portal pe care se pot publica gratuit manuscrise, care primesc automat un doi, pentru citare. Așa că, la un an după ce l-am finalizat, i-am dat drumul pe preprints.org. Ieri l-am încărcat, azi l-au publicat. Îl puteți descărca de aici, iar muzica și dansul se pot desfășura în comentarii (pentru cei care nu mă cunosc), pe Facebook, mail, sau live pentru restul. Nu mă aștept să fie, dar m-aș bucura foarte mult! În măsura în care există reacții, interes etc., mă pot mobiliza pentru o versiune de publicat într-un colțișor mai adecvat; primesc și colaboratori… cu brațele deschise!

PS 1. Pentru citare, pare că am inversat eu numele și prenumele în formularul de înscriere, iar acum nu mai pot edita. Corect ar fi: Teodor, A. Bad or Good? Proposal Towards a Quality Evaluation for Interventions on Built Heritage. Preprints 2025, 2025020952. https://doi.org/10.20944/preprints202502.0952.v1.

PS 2. Studiul de caz este intervenția recentă de la Capidava. În arhiva din secțiunea Supplementary Material e încărcată ilustrația separat – în principiu, la o calitate mai bună decât cea din pdf. Las mai jos câteva mostre, poate-poate prinde…

Sursa ilustrație: https://www.preprints.org/manuscript/202502.0952/v1 (pentru sursele fiecărei imagini din colaj, v. articol).

Conacul Nucu

E una dintre puținele destinații de cazare turistică în care chiar am revenit – nu doar că ne-am simțit bine și ne-ar plăcea să revenim cândva, cum am zis de multe ori. Pentru bucureșteni, ploieșteni, buzoieni și tot ce e în apropiere de Urlați e, cum se spune, la o aruncătură de băț (ce vorbă depășită, nu-i așa?…) Vezi aici Conacul Nucu pe Google Maps. Noi am făcut o oră și jumătate pe ceas, traversând centrul Bucureștiului, iar cam jumătate din drum am mers pe A3; asta înseamnă șanse mari de deplasare fără trafic, ceea ce este super-lux în contrast cu peisajul punctelor fierbinți înșiruite pe DN1.

Mărturisesc că prima dată, în 2023, am ajuns acolo din pură greșeală. Vizitaserăm în urmă doi ani zona pentru un potențial obiectiv de Ambulanță – despre care merită să scriu cândva, chiar dacă direcția aia s-a șters pentru mine. În fine, ne-am cazat la o pensiune oarecare, unde se putea plăti cu cardul de vacanță – deh, bugetar + voluntariat = love Edenred. Camera a fost decentă, mâncarea foarte ieftină și ok (adică nici-nici, dacă spun “bună” se poate înțelege greșit), dar nu era un loc de revenit decât la nevoie – nici măcar pentru spart banii de vacanță în ultima clipă (pentru acest scop prefer mereu un loc nou, pentru testare). Eventual, era loc bun de cazat voluntari la Ambulanță, pentru că la vremea aia încă mai cântăream și tema asta între alte o sută. Ei, gard în gard cu pensiunea asta oarecare e un conac tare frumușel (autentic, nu făcătură ca cel de la Bran – poate o să revin la el în vreo pasă de hater pe calea mântuirii). Atunci era încă amenajat semi-sălbatic și se vedea că se lucrează la clădirea istorică, ceea ce m-a bucurat foarte mult. De fapt, la cum arată lucrurile din satelit, pensiunea la care eram noi cazați a crescut, probabil, din sau pe lângă vreo anexă de intrare a frumosului conac. Ne-am învârtit un pic și pe-acolo, inclusiv prin curte, cu gândul hotărât că revenim pentru cazare cu altă ocazie.

Zis și nefăcut. Doi ani mai târziu am prins din timp puntea de 1 iunie și-am apucat să rezervăm ceva înainte să fie totul luat – ca de cele mai multe ori, când mă trezesc că weekend-ul care urmează e cu punte și nu ne rămâne decât să ne învârtim în jurul cozii sau în jurul casei o zi-două în plus decât într-un weekend obișnuit. Nu mai știu cum am făcut rezervarea la Conacul Nucu, dar retrospectiv am identificat două scenarii: fie am căutat pe Booking ceva în Urlați (pentru că nu mai știam cum se numește conacul și mi-a fost lene să-l caut pe Google Maps), apoi am derulat până am văzut ceva care seamănă; fie l-am văzut pe profilul lui Mircea, care era deja în lista de prieteni pe Facebook (cumva, tot prin Ambulanță), și-am crezut că e cel pe care-l văzuserăm noi cu doi ani înainte. N-am mai gândit, nici studiat mult, am făcut rezervarea și mi-am văzut de treabă; pe vremea aia chiar n-aveam timp nici să mor, pregăteam intervenția de la Butoiu. Când am ajuns la destinație, ghici cine bombănea: “Mircea!!! [al meu] Iar ai greșit drumul! Ți-am zis de-atâtea ori să verifici traseul și locul în care trebuie să ajungi înainte să mergi ca orbetele după GPS!!!” / “Da’ am ajuns în punctul pe care mi l-ai trimis, ce vrei de la mine?!” Verific repede, nerăbdătoare să servesc replica tăioasă. La naiba, chiar eram unde i-am trimis. Dar ce-am trimis??? Unde suntem? Ce-am făcut?

Am greșit, ce să fac… Conacul la care visam eu era, într-o poziție oarecum similară, pe sprânceana unui delușor, dar o vale mai la est. Cazarea era deja plătită, de ajuns am ajuns, așa că am înghițit în sec și-am pornit în recunoaștere. OK, hai să vedem cât de tare am greșit! Vă las pe voi să evaluați…

Nouă ne-a plăcut foarte mult. Gazda ne-a primit, ne-a făcut un tur generos al casei și al curții, și-apoi a plecat. Pentru aproape o zi am avut tot conacul și curtea doar pentru noi – restul oaspeților nu ajunseseră încă, sau erau pe traseele din zonă. Am mers cu trei copii, pe care am reușit să-i ținem afară o după-amiază întreagă fără să le facem program special – fiecare ce-a avut chef. Eu am citit pe-o buturugă despre București (deja lucram la PUG și încă mai speram să fac nu știu ce studiu pe chestii istorico-arheologice); Mircea probabil s-a jucat pe telefon (sau a citit și el?), fetele-au bârfit cu telefoanele lipite de mâini, tolănite-n hamac, iar Zeno s-a ocupat cu bruiaje pe toate fronturile – de la hăituit buburuze pe scoarța copacilor, până la băi cu iarbă aruncată pe fete, o maaare distracție! Toți ne-am bucurat de aer curat, de verde (măcar în fundal), de umbra copacilor, de hamace, de gâze și de plimbări pe cărări cu bălării. Până spre seară s-au ocupat toate camerele și-am servit toți, împreună cu gazda, o cină copioasă în jurul unei mese de pomină (o vedeți în calupul de foto de mai jos). Mâncare pregătită de oameni din sat, cu ingrediente locale, degustare de vin și o atmosferă deschisă și prietenoasă din partea tuturor, deși mulți nu ne cunoșteam. Totul a picat… uns! În plus, eu m-am bucurat foarte mult să văd o casă istorică pe mâini bune, chiar și fără implicarea unor specialiști de profil. Dorința de a păstra, de recondiționa dacă e cazul, atenția la detalii și materiale adecvate se văd la fiecare colț al casei, înăuntru sau afară. Nu e ireproșabil, perfect nu există și nici nu vreau să deschid vreo listuță de exemple cu ce “nu e bine”; în ansamblu, este foarte bine!

Am vizitat, înainte de plecarea înapoi spre București, și conacul la care am avut intenția să ne cazăm. M-am bucurat foarte mult că am greșit. Între timp, devenise o destinație un pic prea fancy pentru gustul meu. Foarte frumos, de mers acolo cu străini – no problem; dar, pentru sufletul meu, Conacul Nucu e fix ce trebuie.

***

A doua vizită a fost iarna. Nu-i ca vara, mai ales fără zăpadă, dar tot e frumos.

După câteva Revelioane la rând în care-am parazitat niște prieteni dragi care au o pensiune foarte cozy la Măgura (da, promit să revin!), a venit momentul să ne mai vedem și de treaba noastră… So, am avut tema grea de a găsi o altă gazdă pentru o bună parte din gașcă. Tema a fost chiar lejeră până la urmă, pentru că ne-am oprit repejor la varianta Conacul Nucu din Urlați. Ce-a fost acolo rămâne acolo, mai adaug doar că am avut tot conacul doar pentru noi vreo patru zile și trei nopți, cu prelungire la cerere. Distribuția funcțională ideală pentru un astfel de eveniment: zonă de party în demisol/cramă/loc de luat masa, zonă de nani/filme la parter, cu porticul spre panoramă și podul destinat adolescenților. Mâncare pe săturate, de băutură nu se discută, jocuri, karaoke (o altă premieră bifată!) și liber la deranj, că nu deranjam pe nimeni. Ne-a plăcut foarte mult de Rev la Conacul Nucu! Din respect pentru gașcă am lăsat deoparte toate pozele cu oameni, dar se poate citi ușor printre poze 🙂 N-au lipsit nici dinozaurii, firește!

Vă invit să-i vizitați și să-i urmăriți, pentru că ce fac ei e un pic mai mult decât doar cazare și cred că merită încurajați: Conacul Nucu pe Facebook | Conacul Nucu pentru non-Facebook 🙂 Găsiți în link-uri cu ce se mai ocupă, ca să închei și eu odată postarea asta… Să tot avem așa turism în România ❤

Constanța: Aristide Karatzali 8

S-a dat pe Facebook, zilele trecute, știrea că s-a mai dus o casă veche și frumoasă din Constanța. Era favorita mea all times, pentru că era mică, cochetă (dar nu foarte) și chiar lângă mare, în cel vechi oraș în viață din Românica. Îmi imaginam des cum ar fi să locuiesc acolo, să ies din casă sau să merg spre ea și să văd asta:

Am descoperit-o, am fotografiat-o și am revăzut-o cu fiecare drum pe care l-am mai avut în Constanța – ca pe un prieten bun. Am vrut și să las un bilet într-un an, dar ploua și n-am avut unde. Acum vreo doi ani, când era deja în șantier, mi-a trimis cineva poze din interior. Într-adevăr, era foarte degradată, iar în afară de fațade și câteva detalii nu s-au găsit elemente valoroase. Chiar și așa, când ai o asemenea delicatesă nu o pui jos. O ții în cârje, o dai cu fixativ, faci orice, dar nu o dai jos. Nu toată casa, dar fațada… nu sunt deloc adepta acestei soluții, de principiu, pentru că de multe ori structura interioară poate fi păstrată. Aici aș putea să înțeleg că nu era cazul, dar nu pot să înțeleg că nu s-ar fi putut păstra fațada. Scuza asta NU EXISTĂ. Și mă interesează prea puțin că era proiectată de un arhitect faimos. Era valoroasă în sine, prin imaginea pe care o oferea străzii.

Constanța este încă orașul în a cărui istorie mi-am scurs cei mai mulți neuroni, ceea ce m-a făcut să-l iubesc foarte tare. Nu pentru că am scurs mulți neuroni, ci pentru că am realizat că este o bijuterie neînțeleasă. Având eu însămi o relație strânsă cu (ne)înțelesul, când găsesc vreun frățior sau vreo surioară cu o soartă similară devine mult mai ușor “de suflet” decât orice altă chestie, de succes, performantă, la modă sau altfel.

Nu sunt singura care vede încă valoare în Peninsula Constanței. Sunt destui care deplâng zilnic ce-am avut și ce-am pierdut, dar și ce pare să fie cu un picior în groapă. Dar când zic că “este” o bijuterie nu înseamnă că va fi pentru totdeauna. Patrimoniul nu este o resursă regenerabilă. Cu fiecare casă veche dărâmată, se mai stinge un pic din sclipirea ei, chiar și prăfuită. Când va fi doar betoane, n-o s-o mai iubească nimeni.

Rămânem cu fotografiile: Constanța: Aristide Karatzali 8