Maleficent (2014) – sau povestea din spatele unui “om rău”

Am revăzut azi Maleficent – parte din programul de recuperare după noaptea nedormită dintre ani, cu copilul mic, care deși s-a culcat foarte târziu, a dormit destul cât să nu mai aibă nevoie de intermediare.

Deși nu sunt amator de povești trase de păr – continuări sau prefațări ale unor povești deja consacrate, cum e cazul aici -, Maleficent mi-a plăcut de la prima vizionare. Este povestea zânei rele care o blestemă pe Aurora, protagonista din Sleeping Beauty (1959), ca la împlinirea vârstei de 16 ani să se înțepe într-un fus și să cadă într-un somn adânc, pe veci. Admițând că, în unele detalii, acest prequel poate fi tras de păr, frumusețea și semnificația poveștii în ansamblul ei compensează din plin.

Recunosc, sunt multe motive subiective pentru care m-a prins; unul dintre ele este că mă identific în bună parte cu personajul principal (Maleficent) – nu pentru că m-aș vedea frumoasă precum Angelina Jolie, ci pentru că am purtat (și mai port, ocazional) pantofii de “om rău”. Și deși l-am urmărit cu atenție pentru a nu-știu-câta-oară (poate de ordinul zecilor), tot am mai găsit o nuanță pe care n-o mai văzusem înainte, sau în orice caz nu până la capăt, sau insuficient articulat. (Un alt motiv pentru care aleg să scriu, pentru că uit ce gândesc… nu că m-am ramolit neapărat, e doar un simptom tipic al unui creier supraîncins cronic, cu care mă confrunt de pe la 20 de ani, dacă nu și de mai devreme.) Nuanța este că filmul pune sub reflector povestea unui personaj pe care în mod tipic îl încadrăm ca fiind negativ, tocmai ca să ne transmită – fie și discret, dacă nu realizezi în mod conștient – că fiecare “om rău” ajunge să fie așa din cauza unor circumstanțe care, cel puțin la origine, nu depind de voința lui. O mulțime de filme serioase (în sensul că nu sunt făcute și pentru copii) din ultimii ani, cu un caracter psihologic pronunțat, ne transmit acceași idee (am scris deja despre Mindhunter, iar acolo am menționat și altele). Sigur, partea moralizatoare din Maleficent este că orice “om rău” are posibilitatea să vireze spre o direcție pozitivă – evident, doar cu multă muncă de autocontrol și introspecție. Partea asta lipsește din filmele de oameni mari, cu excepția comediilor sau injecțiilor cu marmeladă – cum le zice tata.

Tot azi am sesizat o notă feministă – care nu e de apreciat, pentru că e dezechilibrată: toate personajele masculine sunt puse în umbră. Stephan este “om rău” până la capăt (ceea ce e realist, însă nu e politically correct, pentru că nu ni se prezintă și povestea lui); bărbatul-cioară e băiat bun, dar e supusul protagonistei, iar tânărul prinț nu e în stare nici să presteze cu sărutul iubirii adevărate… Femeile încurcă, dar tot ele rezolvă, cu ajutor extern doar în plan secundar. Însă mai vreau să remarc o tușă convingătoare, pe care o recunosc la persoane din viața reală (inclusiv la mine, în anumite episoade). Stephan, inițial speriat pentru soarta fiicei sale blestemate de Maleficent, devine posedat de obsesia răzbunării (înlocuiți aici cu orice pasiune, oricât de pozitivă în aparență) – în asemenea măsură încât, la întoarcerea Aurorei la palat, nu doar că nu reușește să se bucure de vederea ei, dar o expediază cu brutalitate în izolare, pretextând evitarea împlinirii blestemului. De fapt, pe el nu-l mai interesa nimic, dar absolut nimic decât răzbunarea. Nici nu mai știa ce răzbuna (declarativ, viața propriei fiice). Dezumanizarea se observă și în scena în care un supus îl anunță că soția e pe moarte și îi solicită prezența; el refuză, fiind prea ocupat să dialogheze imaginar cu Maleficent…

Merită să punctez ideea omului rău-bun în prima zi a anului, cu atât mai mult cu cât e complementară celei că un comportament neprietenos sau toxic din partea altora spune mai multe despre ei, decât despre noi. Implicit, că responsabilitatea pentru felul în care îi tratăm pe ceilalți ne aparține în totalitate… Și, nu în ultimul rând, că orice pasiune, oricât de nobilă sau frumoasă, poate ascunde cauze mult mai obscure. Să avem un an cu pasiuni fără excese și, dacă mai încape, cu bunăvoința de a căuta “omul bun” din spatele “omului rău” – dar fără exces 🙂 Nimeni nu poate fi ajutat cu forța, ci doar de bunăvoie. La mulți ani, 2026!

Couples Therapy (2019-)

Nu știu cum să deschid pledoaria pentru această serie, fiind un subiect foarte delicat; nu mă refer atât la partea de cuplu, cât la (psiho)terapie în sine. Știu că sunt încă mulți oameni care resping ideea de terapie și n-ar încerca-o nici în ruptul capului. Intuiesc că (și) ăsta a fost unul dintre gândurile lui Josh Kriegman, unul dintre regizorii serialului Couples Therapy (2019-2025), când a promovat ideea realizării lui. Știind ce impact poate avea terapia de calitate asupra vieții oamenilor, simți nevoia acută de a transmite mai departe. Apoi, anticipând că cei mai mulți n-ar vrea să încerce pe pielea lor, poate ar merge să încerce măcar pe pielea altora… Este, așadar, un reality show. Dar nu e un show de tipul Big Brother, senzaționalist, cu drame și pițiponceală mai mult sau mai puțin regizate. E o punere în scenă cât mai realistă cu putință a unor cazuri reale de terapie, cu o completare minimală a tabloului din care să reiasă complexitatea procesului – în special din direcția terapeutului. Viețile private ale protagoniștilor sunt prezentate doar ca fundal al poveștilor de terapie.

Despre dr. Orna Guralnik, terapeutul care asigură practic singurul rol principal, am aflat de la o amică psiholog din UK că e unul dintre cei mai bine plătiți practicieni din lume. Pe mine m-a convins că-și merită banii. Ce mi se pare grozav la serialul ăsta e faptul că, urmărind cazurile, nu ai cum să nu rezonezi cu o situație sau alta din poveștile celor câteva zeci de participanți la sesiunile de terapie. Asta înseamnă că, indirect, ai parte de propria sesiune de terapie 🙂

Disclaimer: cuplurile participante au fost selectate tocmai pentru a reprezenta cât mai bine diversitatea lumii de azi, așa cum e ea…, de unde rezultă că nu vă pot fi chiar toți simpatici, dimpotrivă. E totuși interesant să-i urmărești până la capăt, oricât ar fi de diferiți de noi, pentru că în esență toți avem cam aceleași tipuri de probleme – anume un pachet principal de comportamente involuntare care ne complică viața. Rolul terapiei este, așadar, să identifice acele comportamente și să le corecteze. Nu să le vindece, nu promite nimeni vindecare completă, ci doar o capacitate crescută de gestionare a momentelor dificile.

Vă rog mult, nu vă uitați la trailere. Am deschis și eu unul, nu e ce trebuie. Plonjați direct în serial, priviți măcar un episod până la capăt și apoi decideți dacă merge și mai departe. Poate să nu fie azi, nici peste o lună, ci pentru orice moment în care mintea își face loc pentru puțină curiozitate și deschidere.

Nuremberg (2025)

E genul de film care vrea să transmită un mesaj, dar mesajul nu prea se-aude în zgomotul din jur. Nu face nimeni liniște ca să asculte o voce timidă – asta zic din proprie experiență. Nuremberg nu e soft, dar are din păcate niște tușe dulcege, dacă nu chiar de prost gust. E păcat, ținând cont de temă.

Russell Crowe a avut un rol decent, poate chiar ușurel pe alocuri, dar prestația lui Rami Malek din rolul psihiatrului Kelley a fost chiar subțire. L-am recunoscut din Bohemian Rhapsody (2018), unde l-a interpretat pe Freddy Mercury; i s-a potrivit mai bine.

După cum l-am citit eu, scopul filmului în acest moment istoric este să ne atragă atenția asupra faptului că orice nație poate să nască monștri capabili de atrocități – până și americanii (o și afirmă la final, cu subiect și predicat). Greu de zis cât poate să ajute, dar acum îmi dau seama că e chiar mai bine să fie un film ușurel decât să fi fost o operă de artă a realismului. Dacă zic că e “ușurel” nu înseamnă că nu are și scene șocante, ca (aproape) orice film despre naziști și lagărele de concentrare. Am pus “aproape” între paranteze pentru că îmi amintesc acum de singurul film pe care l-am reținut să nu prezinte imagini șocante, ci doar un mesaj sufocant – The Boy in the Striped Pyjamas. Deși a fost primit mai prost de către critici (65% pe Rotten Tomatoes), după mine e mult peste Nurenberg (cotat cu 71% opinii pozitive).

În fine, voi continua să încerc orice film cu Russell Crowe – îmi rămâne foarte-foarte simpatic, în ciuda diferitelor roluri mai mult sau mai puțin inspirate pe care a ales să le interpreteze după ce s-a consacrat cu Gladiator (2000).

Mindhunter

Aseară am profitat de weekend și am stat până la 3 noaptea să terminăm a doua (și ultima) serie din Mindhunter. După ce-am cântărit un pic, am decis că în clasamentul nostru a detronat The fall – despre care nu am scris aici pentru că e foarte dur, așa că am avut o reținere. Dacă ar fi să încheg un top 3, ar mai intra și Ripley. Nu pentru că sunt filme polițiste sau cu criminali, ci mai degrabă pentru că am ajuns să apreciez foarte mult filmele psihologice. Dintre toate componentele care fac un film bun, pentru mine partea psihologică e cea mai importantă. Aceste trei miniserii/seriale sunt absolut beton pe explorarea și explicarea minții umane – ceva esențial, care nu se învață în școală, iar de prea multe ori nici acasă (nu e decât principala cauză pentru care se și întâmplă atâtea nenorociri). De fapt, mi-am amintit de Adolescence, despre care am scris deja, și mă văd nevoită trebuie să extind topul, cu oarecare dificultăți privind ierarhia. Privind impactul și potențialul, ultimul chiar bate tot ce mișcă – cu o condiție esențială: să fie înțeles.

Revenind la Mindhunter… l-am ales în totală necunoaștere, într-una dintre nesfârșitele explorări din seria: “OK, și-acum la ce ne mai uităm…?” Cum se-ntâmplă, m-au atras titlul și coperta, l-am încercat și ne-a prins imediat. Este povestea inspirată din realitate a echipei care a teoretizat conceptul de “crimă în serie” și a explorat fundamentele psihologice ale deviațiilor comportamentale care conduc la astfel de aberații (in)umane. Dar dincolo de a reda foarte convingător pasiunea asociată acestui tip de cercetare – într-o perspectivă cu totul inedită (munca de detectiv din spatele muncii de detectiv…), ce este cu totul remarcabil la acest serial este atenția la niște detalii pe care rareori le găsești în filme (generic vorbind). A fost prima dată când am văzut redată epuizarea fizică și psihică care vin la pachet cu o muncă sisifică și inumană, acel “dau tot ce pot și un pic mai mult” pe care te vezi nevoit să-l trăiești doar ca să nu ratezi totul pentru un nimic. Cel puțin scenele din ultimile episoade au fost deosebit de elocvente în zona asta, cu răhățele pe care le credeam posibile doar în Românica (deh, perspective înguste croite de experiențe limitate): să îngreunezi o anchetă privind viața sau moartea unor copii pe chestiuni birocratice de genul procedurilor necesare pentru lipirea unor fluturași în jurisdicții vecine, sau uzura debilitantă la care poți să ajungi din lipsă de fonduri, din rațiuni politice sau dintr-o proastă gestiune a propriilor emoții. Paleta de perspective din care sunt privite personajele și situațiile e neașteptat de largă, iar prin asta filmul e foarte realist și addictive. Aici intervine partea frustrantă – foarte realistă și ea, cu totul fără intenție -, pentru că filmul fusese planificat în cinci serii, dar s-au turnat doar două, după care producția a fost sistată pe termen nelimitat. (Motivul – o combinație între costurile mari de producție, audiența limitată și uzura celor implicați.) Seria a doua se termină precum un zid cu ștrepi lăsați la calcan, cu următorul criminal în serie care-ar fi intrat în vizorul lor într-o scenă de manifestare a fanteziilor bolnave. Până la urmă, de ce nu? pentru că așa e și în viață cu jocurile infinte în care intrăm. Totul merge mai departe și după noi, cu bune și cu rele.

Filmul are la bază cartea scrisă chiar de protagoniștii din povestea reală, agenții John E. Douglas și Mark Olshaker: Mindhunter: Inside the FBI’s Elite Serial Crime Unit. Mărturisesc, eu sunt genul care preferă filmul în locul cărții pentru că lecturile mele sunt orientate în câteva domenii foarte specifice, care nu prea sunt ecranizate 🙂 De data asta, însă, cândva aș vrea să citesc și cartea, în principal pentru părțile de cercetare propriu-zisă (care sunt comune și altor domenii, le-am recunoscut foarte clar), dar și pentru fascinația pe care am dezvoltat-o pe felia psihologică. Cât de provocator și de tricky e să fii cercetător, viciat implicit de propria psihologie, studiind psihologia altora, iar viețile altora să depindă de tine… Nuanța asta s-a simțit foarte puternic și a fost explorată magistral – la fel ca în seria The Fall, amintită la început.

“Adolescence” (2025)

După mine, e unul dintre filmele anului, dacă nu chiar cel mai bun – chit că e miniserie. Știu că am memorie scurtă, dar nu cred să fi văzut vreun film mai bun în ultimii ani, cel puțin dacă suprapui toate capitolele la care excelează, anume problematică, impact potențial (măsurabil inclusiv științific, dacă și-ar prinde cineva mintea), dar și performanță tehnică și actoricească.

Imaginea afișului este cea mai bună metaforă vizuală pentru “buba” băiatului. Sursa: https://en.m.wikipedia.org/wiki/Adolescence_(TV_series)

A făcut valuri pe newsfeed-ul meu de Facebook în urmă cu câteva luni, când am citit tot ce-am prins despre el – în principal opinii ale diverșilor din cercurile mele, comentarii, tot ce putea fi relevant privind felul în care e primit și perceput de public. L-am “prizat” imediat ce i-au dat drumul pe Netflix, dar nu m-am simțit în stare să scriu nimic după vizionare; se scrisese deja prea mult, oricum, iar poate cei mai îndreptățiți erau psihologii – ori eu chiar am mulți psihlogi în urmărire de la un timp. Acum vreau să revin asupra lui și să las o notă personală, pentru că – nu-i așa – nu toți urmărim psihologi, iar unii dintre noi chiar îi discreditează. În situația asta, opinia unui cetățean oarecare poate să conteze mai mult.

Prima dată am vizionat Adolescence doar cu Mircea. Am considerat prudent să ne uităm întâi doar noi, adulții/părinții. După ce-am gafat-o o dată cu un film la cinema, mi-am spus că nu mai repet greșeala de a o expune la un film dur înainte să fiu pregătită emoțional să-i explic, dacă e cazul, ceea ce vede. În fine, după ce ne-am lămurit i-am spus Sofiei că trebuie să vedem filmul împreună, pentru că e foarte bun și chiar e o experiență binevenită la vârsta ei, dar a cam lăsat-o rece. Adevărul e că “ardeau” altele mai tare, precum examenul de capacitate, așa că n-am insistat. Apoi ne-am luat cu altele și am uitat.

Săptămâna trecută vine Sofi la noi și spune hotărât: “Vreau să văd Adolescence.” Hmmm, cum așa, ce ți-a venit tocmai acum, sau cu ce ocazie? – am întrebat-o. “Am văzut pe Insta că a luat puștiul de 15 ani un premiu Emmy și sunt curioasă cum joacă.” OK… orice îți captează atenția e bun, până la urmă. Noi nu reușiserăm să o convingem că merită, dar un puști de vârsta ei care câștigă un Emmy… baby, are cu totul alt calibru! Nu m-aș fi gândit că un premiu ar putea avea un asemenea efect (cu manta) asupra tinerilor, caz în care l-ar merita orice rol, oricât de slab – ceea ce clar nu e cazul aici, puștiul este excepțional… Este foarte evident că a înțeles mecanismele psihologice care-i ghidează personajul, altfel nu ar fi putut să joace atât de bine. FA-BU-LOS.

Paranteză. Probabil că asta e o chestie care poate șoca doar generațiile trecute de o anumită vârstă – să spunem, rotund, 30 de ani? -, anume precocitatea tinerilor de azi în raport cu educația psihologică; ok, poate că nu e valabil pentru toate categoriile sociale, dar cu siguranță pentru cele mai favorizate. Poate din simplul fapt că au fost expuși subiectului de mici, că au acces non-stop la informații pe linia asta (dacă-i interesează), că poate se discută ocazional la școală, în jurul lor etc., cert e că sunt din cu totul altă ligă decât ăștia mai trecuți de prima tinerețe și că au cu totul alt start în viață pe chestia asta. Acum vreo doi ani am avut ocazia, la o nuntă…, să ascult o adolescentă din familia foarte extinsă vorbind despre frații Tate, într-o discuție în contradictoriu cu unchiul (!) ei, cu vreo 20 de ani mai mare decât ea. L-a surclasat cu lejeritate. Puștoaica avea un bagaj de cunoștințe despre caz care bătea cu mult ce știam eu – mie doar îmi suna cunoscut numele lor, dar la epoca aia cam atât… – și niște argumente pe care eu le descoperisem abia recent, într-o perioadă de mare dificultate din care încă mă târam să ies. Nu pot să ascund că am fost profund invidioasă preț de câteva minute, comparându-mă involuntar cu ea când eram la vârsta ei – ce înțelegere copilăroasă aveam despre oameni și relațiile umane. Apoi mi-am dat seama că asta e creșterea firească, atunci când copiii noștri sunt expuși mai repede la cunoaștere și pot cu adevărat să învețe din greșelile noastre.

Așadar, am revăzut filmul – în două tranșe, că sunt patru episoade lungi de peste o oră -, de data asta cu Sofi. (Mircea a zis pas, nu mai vrea să revadă, e prea nasol.) Nu cred că a plâns decât la ultima scenă din ultimul episod, zicând că n-a mai bocit de mult la un film (dar poate și ea are memoria scurtă, ca și mă-sa). La final am schimbat câteva vorbe, pentru că eram curioasă ce a înțeles – în mare, că altfel erau multe dedesubturi pe care le puteam lua la bani mărunți. Răspunsul ei a fost destul de prompt: “Tragedia asta nu s-ar fi întâmplat dacă părinții i-ar fi acordat băiatului mai multă atenție.” I taught you well, my apprentice, mi-am spus – precum Oscar la cursul de șah de pe Duolingo. Bine, nu e chiar (sau doar) meritul meu, mesajul ultimei secvențe era destul de transparent în această direcție. În discuția care a urmat am elaborat pe tipul de atenție necesar pentru a dezamorsa asemenea “bombe” din viața unui copil, ca să fie clar că nu e vorba despre cât de mult îi place mâncarea de la școală sau ce note a luat la matematică. Și am convingerea că a fost clar, pentru că am avut multe astfel de discuții sensibile în ultimii ani, unele mai la rece, altele foarte inconfortabile (pentru ambele părți).

De ce e important să vizionăm Adolescence – ca părinte, viitor părinte și adolescent, chiar și în devenire? (să zicem că vârsta de 13 ani, cât avea personajul din film, ar putea fi o limită bună de pornire, dar cred că merge și mai jos cu un an sau doi) Pentru că psihologia de uz casnic se învață în straturi (ca orice altceva de o anumită complexitate), iar ăsta e un strat foarte consistent – precum un curs intensiv; pentru că învățăm la ce “nimicuri” să fim atenți – și unii, și alții; și pentru că fiecare efort conștient de a îmbunătăți relațiile dintre părinți și copiii lor, indiferent de vârstă și de inițiator, este un pas mic, dar important, spre mai bine. Povestea lui Jamie, un băiat de 13 ani care a ucis cu brutalitate o colegă de școală pentru că îl lezase emoțional – inspirat de o suită îngrijorătoare de cazuri reale -, e o pilulă foarte amară, dar foarte eficientă. Episoadele filmate dintr-o singură bucată (!) adaugă o presiune de mare efect psihologic, care fără îndoială fac să merite tot efortul logistic și uman din spatele camerei.

Diamant brut / Wild Diamond

#filmuldevineri a fost o producție franțuzească ce poate fi văzută prin foarte multe filtre – și n-o să mă strofoc să le identific pe toate. E genul de poveste care apasă prin banalitate și conștientizarea generalizării banalității. Personajul principal poate fi de oriunde în lumea largă (unde femeile pot umbla cum au chef pe stradă), iar povestea ei poate fi a oricui: un adolescent major cu o mamă iresponsabilă și fără tată, care trece prin diverse forme de traumă și care crește precum o buruiană, fără ca cineva să se îngrijească de educația și sănătatea lui (emoțională, între altele, dacă nu chiar în primul rând). Putea fi băiat, iar tema adaptată, dar atunci filmul n-ar mai fi putut profita de toată abundența de mărunțișuri sclipicioase și detalii aproape tehnice cu care-și sufocă zilele fetele/femeile prea rătăcite. Orice om echilibrat poate înțelege o anumită preocupare pentru un aspect plăcut, machiaj, coafură, haine etc., dar cu cât preocuparea tinde să acapareze tot mai multe resurse (de timp, bani și energie), cu atât devine mai aproape de sau mai adâncită în patologie. Iar boala aia n-are nici o legătură cu frumusețea, e în cu totul alt spectru. Tendințele de hipercosmetizare, de supraexpunere în social media pentru că devine unică resursă pentru stima de sină, la pachet cu decolarea mentală din zona realității sunt toate simptome ale unui psihic dezechilibrat, dacă nu chiar bolnav.

Pentru mine a fost o experiență interesantă să urmăresc viața unui asemenea personaj atât de aproape, având în vedere că în viața reală nu pot să le observ decât de la distanță. M-a ajutat să privesc cu mai multă compasiune acest spectru al societății, care tinde să înghită și copii crescuți în medii mai puțin defavorizate – dacă nu suntem suficient de atenți. Altfel spus, dacă am face o colecție de filme din seria “Adolescence” (care pare să fi spart gheața și tiparele printr-o abordare foarte dură), Wild Diamond și-ar găsi acolo un loc foarte confortabil.

Cu siguranță era loc de mai bine, nu atât pentru finețuri, cât chiar pentru mesajele de moralitate pe care le transmite filmul – în special cu finalul. Aș fi fost curioasă de reacția la un răspuns opus așteptărilor Lianei, adică un răspuns pe care l-ar fi primit un procent copleșitor al fetelor care au concurat cu ea pentru rol. Ea spune la un moment dat că, dacă nu primește rolul, se sinucide; ei bine, ce-ar fi făcut dacă nu-l primea? Fix acolo unde tensiunea ar fi ajuns la maximum, povestea se diluează și mesajul se pierde – dacă nu chiar se convertește într-un contra-mesaj: “Iată, dacă crezi foarte tare în tine, (doar) cu puterea gândului, o să reușești!” Până și în Prințesa și broscoiul de la Disney protagonista trece printr-o întreaga aventură inițiatică înainte ca visul să i se îndeplinească, după ce s-a rugat stăruitor la o stea (“if you make a wish on evening star it’s sure to come true” – scria într-o carte de povești pentru copii). Despre ambiguitate și ezitare în mesajul transmis de Wild Diamond se scrie și în această recenzie theguardian – în ansamblu favorabilă.

The Regime

Săptămâna asta am urmărit The Regime. Fără vreo recomandare, alta decât Kate Winslet. Dacă aș face vreodată un top – și sper să nu -, ar candida pentru locul 1 feminin. Cred că doar Gillian Anderson ar putea fi un echivalent în topul preferințelor, însă pe Kate am văzut-o în semnificativ mai multe roluri mișto, grele și diferite.

Deși mi s-au străpezit dinții repede, am rezistat de dragul ei. E un film greu de digerat, o bizarerie bolnavă atât în plan fizic / vizual, cât și în plan psihic / emoțional, cele două fiind legate cu o finețe remarcabilă. Kate clar nu m-a dezamăgit nici de data asta, a demonstrat că știe să fie în pielea aproape oricărui tip de femeie, ceea ce arată o complexitate aparte a omului. Filmul este, foarte străveziu, o satiră politică, socială și culturală, deopotrivă actuală și, destul de previzibil, fără moarte.

A Complete Unknown

#filmuldevineri 16 – 21 februarie 2025

Ai noștri au băgat un prefix, ca să se cumpere totuși măcar câteva bilete. Bob Dylan: A Complete Unknown e, în sfârșit, un film despre care merită să scriu fără să ezit. Ultimul la care am ezitat a fost Conclav; i-a luat fața Deceniul lui Iohannis de la Recorder și, dacă mă gândesc cu distanța celor trei luni scurse, finalul l-a stricat destul de rău, așa că nu-mi pare rău că l-am sărit. Am văzut chiar multe filme între timp, multe premiate, dar hmmm… parcă ceva m-a ținut. Maria al Angelinei e bunicel, dar e prea ea, zău. Un film în care o actriță faimoasă nu reușește să se deghizeze în altcineva și pare tot prea ea… nu e ce trebuie. Da, tipa cântă fenomenal și doar pentru coloana sonoră merită văzut în cinema. Pentru efortul ei monumental și pentru calitatea de interpret clar merită un premiu, dar filmul în sine… pentru mine, nu. Am văzut Brutalist, m-a umplut de spume, grav! Mai mult nu vreau să comentez public, pentru că aduce atingere breslei universale din care fac parte pe hârtie, cu care știu de mult că nu rezonez. L-am văzut și pe cel cu Amy, neeeh… și au mai fost. Poate pentru că s-au strâns prea multe neh și mă pripesc un pic, dar filmul despre Bob Dylan chiar a mers uns, deși a durat mai bine de două ore. Și pentru că se cântă mult (și bine), măcar pentru asta merită văzut în cinema; acasă nu poți obține același efect că sunetul te înghite cu totul. Filmul are poveste (că deh, are de unde) și nu pare forțată, chiar dacă s-au găsit unii să contabilizeze toate licențele, scurtăturile și neconcordanțele cu realitatea. Iar povestea e bine scăldată în atmosferă; mereu îmi pun problema efortului de a reda cât mai fidel o epocă în toate detaliile, iar aici îmi pare convingătoare. Deși nu mă obosesc, încă, să-i rețin numele, puștiul din Dune are un rol foarte reușit și chiar cântă… foarte bine, la fel ca și restul actorilor din distribuție. M-am bucurat de rolul lui Eduard Norton, deși m-a întristat un pic felul în care se văd anii pe chipul lui. Iar Elle Fanning se strecoară ușor între favoritele ultimelor generații, deși nu mă pot uita la ea fără să-mi amintesc de Aurora din Maleficent (în care, apropo, Angelina a jucat cel mai bun rol al ei și nici n-o văd vreodată mai bună în altul; poate pentru că era foarte ea și rolul i se potrivea mănușă? Evident, este doar o speculație).

Să mai zic, oare, c-am devenit brusc fan Bob Dylan? Tata îl mai asculta ocazional acasă, dar pentru mine era doar o voce răgușită de om beat. Eram prea mică, nu rezonam deloc – eu ascultam Take That și Guns N’ Roses (și mai ascult și-acum), dar cam atât. Nu prea cuplam la altfel de mesaje. Acum, dacă mai pot asocia și o poveste cu performanța artistului, am cu totul altă aderență. Nici pe Jacob Collier nu l-aș fi ascultat, poate, dacă nu-i știam povestea, are unele piese mult prea ciudate. Dar am înțeles, între timp, că opera completă artiștilor autentici cuprinde tot spectrul vieții lor, care inevitabil înseamnă de toate, inclusiv cu ciudățenii și stări contradictorii. La fel ca viețile noastre.