Am revăzut azi Maleficent – parte din programul de recuperare după noaptea nedormită dintre ani, cu copilul mic, care deși s-a culcat foarte târziu, a dormit destul cât să nu mai aibă nevoie de intermediare.
Deși nu sunt amator de povești trase de păr – continuări sau prefațări ale unor povești deja consacrate, cum e cazul aici -, Maleficent mi-a plăcut de la prima vizionare. Este povestea zânei rele care o blestemă pe Aurora, protagonista din Sleeping Beauty (1959), ca la împlinirea vârstei de 16 ani să se înțepe într-un fus și să cadă într-un somn adânc, pe veci. Admițând că, în unele detalii, acest prequel poate fi tras de păr, frumusețea și semnificația poveștii în ansamblul ei compensează din plin.
Recunosc, sunt multe motive subiective pentru care m-a prins; unul dintre ele este că mă identific în bună parte cu personajul principal (Maleficent) – nu pentru că m-aș vedea frumoasă precum Angelina Jolie, ci pentru că am purtat (și mai port, ocazional) pantofii de “om rău”. Și deși l-am urmărit cu atenție pentru a nu-știu-câta-oară (poate de ordinul zecilor), tot am mai găsit o nuanță pe care n-o mai văzusem înainte, sau în orice caz nu până la capăt, sau insuficient articulat. (Un alt motiv pentru care aleg să scriu, pentru că uit ce gândesc… nu că m-am ramolit neapărat, e doar un simptom tipic al unui creier supraîncins cronic, cu care mă confrunt de pe la 20 de ani, dacă nu și de mai devreme.) Nuanța este că filmul pune sub reflector povestea unui personaj pe care în mod tipic îl încadrăm ca fiind negativ, tocmai ca să ne transmită – fie și discret, dacă nu realizezi în mod conștient – că fiecare “om rău” ajunge să fie așa din cauza unor circumstanțe care, cel puțin la origine, nu depind de voința lui. O mulțime de filme serioase (în sensul că nu sunt făcute și pentru copii) din ultimii ani, cu un caracter psihologic pronunțat, ne transmit acceași idee (am scris deja despre Mindhunter, iar acolo am menționat și altele). Sigur, partea moralizatoare din Maleficent este că orice “om rău” are posibilitatea să vireze spre o direcție pozitivă – evident, doar cu multă muncă de autocontrol și introspecție. Partea asta lipsește din filmele de oameni mari, cu excepția comediilor sau injecțiilor cu marmeladă – cum le zice tata.
Tot azi am sesizat o notă feministă – care nu e de apreciat, pentru că e dezechilibrată: toate personajele masculine sunt puse în umbră. Stephan este “om rău” până la capăt (ceea ce e realist, însă nu e politically correct, pentru că nu ni se prezintă și povestea lui); bărbatul-cioară e băiat bun, dar e supusul protagonistei, iar tânărul prinț nu e în stare nici să presteze cu sărutul iubirii adevărate… Femeile încurcă, dar tot ele rezolvă, cu ajutor extern doar în plan secundar. Însă mai vreau să remarc o tușă convingătoare, pe care o recunosc la persoane din viața reală (inclusiv la mine, în anumite episoade). Stephan, inițial speriat pentru soarta fiicei sale blestemate de Maleficent, devine posedat de obsesia răzbunării (înlocuiți aici cu orice pasiune, oricât de pozitivă în aparență) – în asemenea măsură încât, la întoarcerea Aurorei la palat, nu doar că nu reușește să se bucure de vederea ei, dar o expediază cu brutalitate în izolare, pretextând evitarea împlinirii blestemului. De fapt, pe el nu-l mai interesa nimic, dar absolut nimic decât răzbunarea. Nici nu mai știa ce răzbuna (declarativ, viața propriei fiice). Dezumanizarea se observă și în scena în care un supus îl anunță că soția e pe moarte și îi solicită prezența; el refuză, fiind prea ocupat să dialogheze imaginar cu Maleficent…
Merită să punctez ideea omului rău-bun în prima zi a anului, cu atât mai mult cu cât e complementară celei că un comportament neprietenos sau toxic din partea altora spune mai multe despre ei, decât despre noi. Implicit, că responsabilitatea pentru felul în care îi tratăm pe ceilalți ne aparține în totalitate… Și, nu în ultimul rând, că orice pasiune, oricât de nobilă sau frumoasă, poate ascunde cauze mult mai obscure. Să avem un an cu pasiuni fără excese și, dacă mai încape, cu bunăvoința de a căuta “omul bun” din spatele “omului rău” – dar fără exces 🙂 Nimeni nu poate fi ajutat cu forța, ci doar de bunăvoie. La mulți ani, 2026!
alexandrateodor 
La BBC a fost un interviu cu Anthony Hopkins. Printre altele, a zis ca e natural ca in fiecare dintre noi sa existe o parte “rea”, o agresivitate excesiva si irationala. Asta pentru ca fiecare este dotat cu un instinct de supravietuire care, in mod evident, nu functioneaza pe “bunatate” … S-avem un an bun si sa supravietuim pana in 2027! Mai vedem pe urma ce instincte ne conduc 🙂 !
LikeLike
La mulți ani! 🙂
Evident că în oricine există acel “rău” natural care ne asigură supraviețuirea; dar acolo nu vorbim despre un “rău” intrinsec, ci despre o reacție defensivă la o situație care o impune. Nu cred că e nici excesiv, nici irațional, dimpotrivă, se calibrează cu gravitatea situației. În asemenea cazuri vorbim despre reacții din prezent la situații din prezent cu “obiectul” amenințării. Exemplu concret: sunt atacat de un om care are intenția de a-mi face rău fizic, deci răspund cu contra-atac fizic.
Aici se pune în discuție un altfel de “rău”. E un “rău” deprins de-a lungul istoricului creșterii / devenirii unei persoane, care se manifestă prin reacții în prezent la situații din trecut, cu orice alt obiect decât cel al amenințării 🙂 Exemplu: am fost neîndreptățit de X în momentul A, de Y în momentul B etc., efectul indirect este că voi neîndreptăți pe Z în momentul C cu un pretext oarecare. Abia acest”rău”a devine o formă de “rău” (aparent) irațional și cu siguranță excesiv.
LikeLiked by 1 person
Da, cam asta spunea oarecum si Hopkins, ca astfel de reactii se grefeaza pe instinctul de supravietuire. Fusese intrebat cum a avut ideea personificarii lui Hannibal Lecter. Si el a zis ca a fost bazat pe instinctul lui aplicat invers fata de ce ar fi facut oricine altcineva. In sensul ca in scoala si in armata, de cate ori era agresat, instinctul lui era sa reactioneze impasibil. Cu mesajul “da inainte, ca n-ai cum sa-mi faci rau”. De unde si fata neutra si privirea fixa si patrunzatoare a lui Lecter. Expresia monstruozitatii din punctul lui de vedere reflecta instinctul lui de supravietuire din tinerete.
LikeLike