Primul pas în altă lume (sau Habarnam pe Lună)

Săptămâna de lucru care tocmai s-a încheiat (formal, că de fapt continuă) a fost un adevărat milestone pentru viața mea profesională. Nu știu exact unde va duce această nouă direcție, dar îmi este foarte clar că nu poate fi decât *foarte diferită* de cea în care aș fi continuat așa cum eram deja formată; nu mi-era jenă nici așa, dar tânjeam deja de mult timp la niște instrumente, umane sau altfel, care să mă ajute să mișc mai ușor “munții” din loc. Munții de pdf-uri, fotografii, informații, idei, direcții posibile și coloniile de fluturi din cap. Știu că n-o să fac vreo gaură-n știință – cum ziceau ai mei pe vremea când chiar mai vorbeam câte ceva -, dar măcar am șanse să-mi fac puțină ordine în calculator, pe hdd-uri și mai ales în minte (aici am cele mai mari rezerve privind reușita, recunosc).

Luni, la ora 16:41, am primit mail de la departamentul de cercetare că în câteva ore (! m-am uitat de trei ori în calendar, să mă asigur că am înțeles bine) urma să înceapă ultima serie, recuperarea recuperărilor, pentru cursul de AI pentru mediul academic achiziționat printr-un proiect PNRR al universității. Primul apel n-a ajuns la departamentul nostru din motive (să spunem) obiective, al doilea apel a venit pentru o săptămână suprapusă cu o predare (care ulterior s-a amânat), iar acesta era al treilea apel și ultimul. În plus, abia la ăsta m-am prins că toată treaba era online, așa că am zis “Fie ce-o fi, dacă e vreo pierdere de vreme ies din sesiune și gata.” După primele două ore de curs mi-a fost clar că toată săptămâna va fi cu seri full. Trei zile a câte 2h after hours și ultima zi de discuții libere timp de 4h cu un pic de moț. La programul de lectură al copilului mic am fost înlocuită de copilul mare, cu multă înțelegere din ambele părți ❤︎❤︎ Am ajuns la Habarnam pe Lună, adică exact unde mă aflu și eu cu povestea mea.

Vreau să încep prin a spune că nu-mi propun să ajung să preaslăvesc AI-ul în detrimentul calității umane. De fapt, de la o vreme și fără absolut nici o legătură cu tehnologia, croșetez intens la diverse filtre pentru calitate umană pe tot spectrul vieții mele – de la magazinul în care aleg să intru (sau nu, indiferent ce au la ofertă), la serviciile care presupun interacțiune umană (ex. cursurile copiilor), până la relațiile din familie, din mediul extins (prieteni, cunoștințe etc.) și cele profesionale. Calitatea umană e cea mai importantă valoare în care putem investi, pentru că e singura cu care merită să interacționăm pentru o viață cu sens. Prima chestie care m-a dat pe spate la acest curs nu a fost conținutul în sine, ci omul care l-a livrat. Mădălina Cocea e genul de om pe care vrei să-l ai prin preajmă, pentru că odată ce și-a făcut timp pentru tine este all in. Orice întrebare ai avea, îți va explica ce știe ea despre chestia aia, iar dacă nu știe îți va spune clar că nu știe și eventual de unde ai putea afla (timp în care deschide câteva pagini ca să se orienteze). Iar segmentul ei de specializare, între comunicare și știință, este fix bucata pe care știu foarte bine că eu am mult de lucru, ceea ce înseamnă că mă uit la ea ca la un mare guru. (Altminteri, pe bucățica mea mă simt suficient de stăpână și nu mai sunt mulți de la care simt nevoia să iau “lumină”.) Sunt deja câțiva ani de când mi-am scos capul din nisip (așa funcționa presetarea pe vremea și în lumea în care am început eu să mă formez…), dar încă nu mi-am făcut suficient timp și nu m-am antrenat corespunzător pentru o interfață relevantă cu publicul larg. Cineva îmi spunea recent că trebuie să învăț “să vând”, dar pentru că nu mă cunoaște suficient n-are cum să știe că a nimerit pe un cuvânt cheie care mă pune pe fugă; când am auzit de la Mădălina sintagma “comunicarea științei către publicul larg” am știut că înseamnă același lucru, dar și că e mult mai aproape de nuanța care mă interesează pe mine. De fapt, ea chiar cu asta se ocupă, iar segmentul AI nu a fost decât o pasiune întreținută din curiozitate, iar probabil de la un punct încolo și pentru imensa utilitate. (Pentru că nu mai poți fi același om odată ce ai înțeles mai bine ce poate tehnologia asta – adică dincolo de o șuetă la o țigară sau un demo de 5 minute.)

Training

Dat fiind că specializarea ei este pe zona dintre comunicare și știință, este poate unul dintre cei mai potriviți oameni (din România, cel puțin) care să explice la ce poate folosi tehnologia AI în segmentul cercetării, indiferent de domeniu. Oameni buni, cursurile ei sunt un game changer absolut. Noi am servit un platou cu ceea ce găsiți pe site-ul ei: AI pentru mediul academic, AI practic: lucrare științifică și Analiză de date cu AI – care toate au fost super-interesante și utile, iar sesiunea de 4 ore din ultima zi a fost un maraton (și pentru noi, dar mai ales pentru ea) de întrebări și explicații mai mult sau mai puțin pregătite. M-am bucurat că îmi notasem în prima zi câteva întrebări, pentru că n-aș mai fi avut creier în timpul discuțiilor să-mi dau seama ce vreau. Știu că pentru unii pot fi banalități, iar pentru alții SF, dar erau niște circuite tehnice de lucru pe care încă nu le prinsesem din zbor (așa cum am învățat cam toată viața, că training serios am prins foarte-foarte puțin). Mai precis, pe lângă întrebările la care răspunsurile veniseră de la sine în timpul cursurilor, am vrut să aflu (1) cum se obțin graficele de tip network analysis într-o formă în care să am control asupra datelor și modului de afișare (adică mai mult decât îți poate genera automat un AI) și (2) cum pot interacționa automatizat cu diferite programe prin intermediul AI. Altcineva a vrut să afle cum se poate seta un bot care să corespundă cât mai fidel modului în care operează un om (mai precis, “cineva care ar răspunde ca mine”). Inițial mi s-a părut o cerință frivolă, dar apoi, urmărind demonstrațiile, am realizat cât de tare e ideea de a “da viață” propriilor pălării.

Mi-am configurat și eu un bot numit Urbanistul, i-am spus cu ce se ocupă, i-am dat rapid două cărți de specialitate la “mestecat” și apoi l-am testat; e deja foarte tare, cu un input minimal. La modul că-l întrebi despre un oraș și toarnă doar date specifice de istorie urbană, fără alte bălării. Apoi am testat aceeași întrebare în bot-ul central (nepersonalizat) și a răspuns generic, pe toate palierele obișnuite de Wikipedia, însă și cu niște secțiuni marcate “Urbanistul-friendly 👀”, sau “Why Napoli matters (especially for you)” (urban continuity, archaeology within living cities, informal urban resilience, historic fabric under pressure, cities that refuse to be sanitized). După ce-o să-mi fac ordine în biblioteca digitală și o să-l hrănesc cu toate cele (inclusiv cu lucrările mele, prioritar), sunt destul de sigură că va deveni ghidul meu de zi cu zi în cercetarea de morfologie urbană, cu care mă ocup mai mult de la o vreme. Probabil că voi construi și un “Părintele înțelept”, un “Profesorul cool” și alte pălării pentru alte roluri în care simt că pierd firul roșu, sau cel puțin știu că am oricând opțiunea asta. Aș zice că-mi permit, la 40+ de ani, fără riscul de a o lua razna prea mult, ținând cont că mintea mea e antrenată clasic – nu pe AI. Ceea ce mă duce la ultima idee pe care vreau să o leg aici și acum.

În entuziasmul primei seri de curs, am realizat o trăsătură esențială a generației mele (+/-), despre care cred că ne dă un categoric plus de valoare comparativ cu generațiile care cresc în urma noastră. Suntem prima generație care a învățat să navigheze pe internet (cu toate cele) și care și-a putut construi o meserie în format digital (a mea e aproape în exclusivitate), dar care în același timp s-a format pe model clasic (exclusiv analog). Abia acum, văzând rezultatele școlii făcute de fiică-mea, în epoca tiparului digital, în care ei nu mai trebuie decât să completeze rezultatul final la matematică, să completeze trei cuvinte pe o foaie cu fill in the blanks la limba română și nu au habar ce înseamnă o ciornă, realizez cât de importantă a fost formarea clasică. Aia care mi-a structurat mintea și mi-a antrenat-o să pot începe orice de la zero – de la o foaie de hârtie albă, sau de la un Notepad. Ce a contat cel mai mult nu a fost informația propriu-zisă, care mi-a fost turnată în diverse moduri, ci toate cele de mai jos cumulate:

miile de exerciții din școală transcrise de mână din manual în caiet (inclusiv cele repetitive),
cursurile din facultate parcurse prin transcrierea ideilor principale cu pixul, pe caiete studențești sau pe coli de hârtie,
primele coduri scrise de mână la școală, la orele de info, apoi codul clasic html învățat întâi în Notepad și abia apoi trecut în softurile care îți completează tag-urile automat,
bazele de date construite de mine de la zero, miile de linii de cod SQL furate (că nu știam să scriu efectiv tot) și periate ca să iasă ce vreau eu (many thanks, Google-de-dinainte-de-AI),
milioanele de pixeli aranjați manual pe grafică sau foto, dar și de fotografii prelucrate în Photoshop,
desenul tehnic trecut de la geometria de gimnaziu la teu și echer, apoi în deja clasicul și bătrânul AutoCAD,
georeferențieri făcute cu softuri de la prieteni înainte să fie funcționale punți mai directe cu programele open source mai performante,
texte, inclusiv academice, în română sau engleză, scrise 100% de mine (cu sau fără ridicol),
și mai am, dar totuși mă opresc, că se înțelege ideea.

Pe lângă a fi un privilegiu de care ne bucurăm (deși doar noi știm de ce…), este și o mare responsabilitate – anume aceea de a ne asigura că le transmitem generațiilor următoare cât mai mult din acest tip de formare. Nu le mai poate zice nimeni să rămână pe viață la scris de mână cu pixul pe caiet, la desen clasic cu creionul pe hârtie, să scrie coduri și să prelucreze imagine “manual” (da, e haios cum se transferă conceptul de manualitate în sfera digitală), să scrie texte fără vreun asistent robot, să facă o documentare bibliografică într-o bibliotecă fizică și cu niște articole științifice în față, sau să facă georeferențieri manevrând cifre. Este, însă, esențial să le stăpânească precum mersul pe bicicletă înainte să se urce pe motoarele AI, dacă nu vreți să le șteargă toate circuitele neuronale proprii – devenind astfel ei înșiși asistenții lui AI, nu invers.

Maleficent (2014) – sau povestea din spatele unui “om rău”

Am revăzut azi Maleficent – parte din programul de recuperare după noaptea nedormită dintre ani, cu copilul mic, care deși s-a culcat foarte târziu, a dormit destul cât să nu mai aibă nevoie de intermediare.

Deși nu sunt amator de povești trase de păr – continuări sau prefațări ale unor povești deja consacrate, cum e cazul aici -, Maleficent mi-a plăcut de la prima vizionare. Este povestea zânei rele care o blestemă pe Aurora, protagonista din Sleeping Beauty (1959), ca la împlinirea vârstei de 16 ani să se înțepe într-un fus și să cadă într-un somn adânc, pe veci. Admițând că, în unele detalii, acest prequel poate fi tras de păr, frumusețea și semnificația poveștii în ansamblul ei compensează din plin.

Recunosc, sunt multe motive subiective pentru care m-a prins; unul dintre ele este că mă identific în bună parte cu personajul principal (Maleficent) – nu pentru că m-aș vedea frumoasă precum Angelina Jolie, ci pentru că am purtat (și mai port, ocazional) pantofii de “om rău”. Și deși l-am urmărit cu atenție pentru a nu-știu-câta-oară (poate de ordinul zecilor), tot am mai găsit o nuanță pe care n-o mai văzusem înainte, sau în orice caz nu până la capăt, sau insuficient articulat. (Un alt motiv pentru care aleg să scriu, pentru că uit ce gândesc… nu că m-am ramolit neapărat, e doar un simptom tipic al unui creier supraîncins cronic, cu care mă confrunt de pe la 20 de ani, dacă nu și de mai devreme.) Nuanța este că filmul pune sub reflector povestea unui personaj pe care în mod tipic îl încadrăm ca fiind negativ, tocmai ca să ne transmită – fie și discret, dacă nu realizezi în mod conștient – că fiecare “om rău” ajunge să fie așa din cauza unor circumstanțe care, cel puțin la origine, nu depind de voința lui. O mulțime de filme serioase (în sensul că nu sunt făcute și pentru copii) din ultimii ani, cu un caracter psihologic pronunțat, ne transmit acceași idee (am scris deja despre Mindhunter, iar acolo am menționat și altele). Sigur, partea moralizatoare din Maleficent este că orice “om rău” are posibilitatea să vireze spre o direcție pozitivă – evident, doar cu multă muncă de autocontrol și introspecție. Partea asta lipsește din filmele de oameni mari, cu excepția comediilor sau injecțiilor cu marmeladă – cum le zice tata.

Tot azi am sesizat o notă feministă – care nu e de apreciat, pentru că e dezechilibrată: toate personajele masculine sunt puse în umbră. Stephan este “om rău” până la capăt (ceea ce e realist, însă nu e politically correct, pentru că nu ni se prezintă și povestea lui); bărbatul-cioară e băiat bun, dar e supusul protagonistei, iar tânărul prinț nu e în stare nici să presteze cu sărutul iubirii adevărate… Femeile încurcă, dar tot ele rezolvă, cu ajutor extern doar în plan secundar. Însă mai vreau să remarc o tușă convingătoare, pe care o recunosc la persoane din viața reală (inclusiv la mine, în anumite episoade). Stephan, inițial speriat pentru soarta fiicei sale blestemate de Maleficent, devine posedat de obsesia răzbunării (înlocuiți aici cu orice pasiune, oricât de pozitivă în aparență) – în asemenea măsură încât, la întoarcerea Aurorei la palat, nu doar că nu reușește să se bucure de vederea ei, dar o expediază cu brutalitate în izolare, pretextând evitarea împlinirii blestemului. De fapt, pe el nu-l mai interesa nimic, dar absolut nimic decât răzbunarea. Nici nu mai știa ce răzbuna (declarativ, viața propriei fiice). Dezumanizarea se observă și în scena în care un supus îl anunță că soția e pe moarte și îi solicită prezența; el refuză, fiind prea ocupat să dialogheze imaginar cu Maleficent…

Merită să punctez ideea omului rău-bun în prima zi a anului, cu atât mai mult cu cât e complementară celei că un comportament neprietenos sau toxic din partea altora spune mai multe despre ei, decât despre noi. Implicit, că responsabilitatea pentru felul în care îi tratăm pe ceilalți ne aparține în totalitate… Și, nu în ultimul rând, că orice pasiune, oricât de nobilă sau frumoasă, poate ascunde cauze mult mai obscure. Să avem un an cu pasiuni fără excese și, dacă mai încape, cu bunăvoința de a căuta “omul bun” din spatele “omului rău” – dar fără exces 🙂 Nimeni nu poate fi ajutat cu forța, ci doar de bunăvoie. La mulți ani, 2026!

Model de date pentru analiza morfologică a așezărilor romane & set de date pentru Tomis

Acest text prezintă contextul și rațiunea publicării unui pachet compus din articol și set de date, în revista ArcheoLogica Data, 5.2, 2025. Ele sunt disponibile pe site-ul revistei, al editurii și pe un Google drive personal, din motivele explicate mai jos.

Acum un an și ceva primeam pe mail un apel la contribuții pentru o revistă de specialitate de care nu mai auzisem – ArcheoLogica Data, prescurtată ALD. Căutau în special materiale pe tema arheologiei urbane, iar mie tocmai mi se publicaseră aproape simultan două studii din aceeași zonă tematică. M-am bucurat foarte tare că, dintr-un motiv sau altul, proaspetele mele lucrări le-au ieșit în “cale” și astfel am ajuns în lista lor de destinatari. Acum, la peste un an distanță, pot spune că a fost singurul efect pe care l-au avut acele articole, în afară de stegulețele din CV… În fine, să trecem peste asta.

Din apelul lor mi-a reținut atenția “the scientific journal that provides a space for sharing your datasets”. Aha, deci nu vor doar o cercetare științifică, ci și datele din spatele ei! Interesant! Grozav, chiar! În scurt timp, informația asta s-a întâlnit în mintea mea cu o mai veche problemă nerezolvată: fișele de sit din teză. Adică ghiuleaua care-mi atârna de picioare de fiecare dată când mă gândeam la publicare. De ce? Foarte simplu, sunt mari (și prin asta provocatoare pentru o lucrare tipărită), dar oricât de banale prin conținut sunt indispensabile pentru lucrarea mea. O variantă digitală era, în mod evident, singura soluție rezonabilă, doar că asta se împacă mai greu cu modelele tradiționale de publicare de un anumit prestigiu în domeniu, pentru care dacă nu e tipărit nu există…

Niște propuneri și tentative au existat, dar din variate motive au eșuat. Am scris despre asta acum doi ani, când am vărsat pungi groase de venin cu ocazia postării integrale a tezei ca literatură gri, pe pagina mea de Academia.edu. Raportat la posibilitățile de care știam atunci, era cam ultima variantă pentru a nu rămâne “în sertar” pe termen nedefinit.

Soluția de publicare de tipul celei de la ALD aduce, însă, o paletă nouă de posibilități. (După mine, publicarea seturilor de date ține de viitorul cercetării, dar despre asta voi scrie cu altă ocazie.) Din păcate, întreaga colaborare cu editorii italieni a fost exemplară fix până la setul de date… Intenția e grozavă, dar punerea în practică mai are nevoie de îmbunătățiri. Nu mai intru în toate detaliile dansului, mă limitez la a preciza că datele sunt publicate la ei (aici) în ultima formă trimisă de mine și se vor cita cu coordonatele indicate de ei (DOI dataset: 10.13131/unipi/9b48-6r69), însă recomand descărcarea lor de pe drive-ul meu de Google (aici), pentru că sunt într-o formă mai accesibilă și acolo le actualizez pe măsură ce mai găsesc erori (de exemplu, în setul trimis la ei au scăpat pdf-urile vechi aferente fișelor…). Din păcate, deși inițial au zis că se pot face actualizări ale setului de date, experiența mi-a arătat că ele sunt neașteptat de greoaie, motiv pentru care am scos varianta asta din orice calcul (la fel ca și publicarea la ei, pe viitor). Am adăugat pe drive și un document pe care mi l-au cerut, dar dintr-un motiv care îmi scapă nu se regăsește pe nicăieri în platforma lor, anume descrierea setului de date (Dataset-description-form.docx).

Momentan am inclus în setul de date asociat articolului o singură fișă – cea pentru Tomis, care este și cea mai mare dintre toate şi care răspundea cel mai bine numărului tematic legat de arheologia urbană –, cu o traducere în engleză în mod evident necesară, fie şi departe de a fi “curată”. Traducerea e oricum adaptată, deci nu chiar fidelă variantei româneşti, din motive încurcate legate de tentativele de publicare ale tezei și de studiile pe care le-am mai publicat până la finalizarea lucrării. Spre deosebire de varianta din teză, anume .pdf după fișa în Word și câteva extrase .pdf din fișierul .dwg (Autocad), aici materialul e complet pentru partea desenată și editabil, atât pentru text, cât și pentru partea desenată. Practic, oricine ar dori să folosească munca mea și să o modifice, să o actualizeze, să o integreze în altceva etc., poate face asta… evident, cu condiția să-mi citeze contribuția 🙂 Deși fișierul .dwg pare golaș la prima vedere, este (din ce știu eu) prima variantă publicată a descoperirilor arheologice mai importante de până prin 2012, în format vectorial și georeferențiat… un tip de date care încă e o raritate în 2025! Cât despre cantitatea datelor vectoriale, ele reflectă destul de bine ceea ce se cunoaște despre orașul antic – adică relativ puțin raportat la dimensiunile și importanța lui. Fișierul conține momentan doar vectorizările mele după planuri publicate (foarte rar inedite), cele din urmă fiind păstrate ca martor, pe layere distincte. Din precauție privind permisiunile de reproducere, nu am inclus (încă) în pachetul de date imaginile propriu-zise după care am vectorizat, deși a fost unul dintre lipsurile sesizate de către unul dintre recenzori. E o temă în sine și nu ar fi încăput în calendarul acestei sesiuni de publicare. Au rămas, însă, toate detaliile care permit identificarea surselor utilizate și refacerea legăturilor cu planurile suport, la nevoie – chiar dacă ar fi poate necesar să mai fac niște completări pe alocuri. Întregul sistem de lucru a fost o încrengătură prea complicată ca să permită o detașare facilă și direct inteligibilă a datelor. Oricine întâmpină probleme pe direcția asta e liber să-mi scrie. Ar mai merita precizat că .dwg-ul este, la propriu, bucătăria mea de lucru, aşadar într-o formă care n-a fost gândită să circule și în care nici n-am apucat să fac “curat”. Doar gândul în sine mă pune pe fugă, deci e mai bine așa decât deloc :))

Cel mai important aspect este, însă, cel puțin pentru mine, validarea metodei de lucru prin publicarea ei în sistem peer-review, într-o revistă italienească de arheologie, chiar şi la zece ani distanţă. N-am prea multe articole publicate cu peer-review pe bune, dar sistemul lor mi s-a părut de departe cel mai serios. A fost prima dată când lucrarea mea a fost trimisă recenzorilor fără vreo urmă de informație care să le sugereze cine a scris-o (double blind peer-review), variantă care pare să fie cea mai mare garanție de obiectivitate cu putință. Poate că n-aș fi gândit așa dacă n-aș fi avut o experiență foarte neplăcută cu un proces de single-blind peer-review – adică ei știau cine e autorul, eu nu știam cine îmi evaluează lucrarea –, în care am “beneficiat” de o recenzie părtinitoare și deloc favorabilă mie, iar prin asta cu totul neprofesionistă. Sunt destul de sigură de interpretarea mea pentru că în cercul respectiv, foarte limitat în relații profesionale pe tema mea de studiu, era imposibil ca evaluatorul să nu mă cunoască; în plus, am recunoscut în raport câteva reproșuri foarte particulare, pe care le mai auzisem cu alte ocazii. Apropo, era recenzată tocmai o prezentare a tezei într-o revistă românească (dar cu aspirații și pretenții spre un statut internațional), la invitația editorului șef… nici măcar nu fusese propunerea mea. Un eșec total, în primul rând uman.

Acum vreau să revin la metoda de lucru, cea pe care am ales să pun reflectorul în acest număr din ALD – prin articolul propriu-zis. Publicarea fișelor de sit în sine poate să pară nepotrivită, fișele având – așa cum a mai apreciat cineva la un moment dat – un aspect de maculatură. De la un punct încolo chiar este maculatură, chiar este compilație, dar de fapt asta ține de o rutină necesară de colectare a datelor. Întrucât nu m-am putut baza pe date colectate metodic la prima mână (așa cum ar fi ideal – adică pe sit, odată cu excavarea…), ci predominant pe date raportate mai mult sau mai puţin intenţional, de cele mai multe ori într-o manieră lipsită de o abordare sistematică, soluția pe care am adoptat-o a fost aceea de a desface mărunt informațiile publicate și de a le (re)asambla pe o structuctură prestabilită. Așadar, contribuția mea în aceste fișe constă în:

conceperea și adaptarea structurii dedicate temei (inclusiv din mers, cu fiecare situație nou apărută);
colectarea și selectarea datelor relevante din literatură (adică tot ce-am găsit despre structuri construite pentru siturile studiate);
în fine, asamblarea datelor pe structura dedicată. Uneori, această asamblare s-a bazat pe o interpretare diferită de a celor care au publicat datele, dar situațiile de acest fel sunt prezentate ca atare (sau cel puțin m-am străduit să mențin această coerență, chiar dacă e posibil să existe scăpări).

Nu m-am ferit să exprim rezerve privind unele interpretări, sau să formulez altele noi atunci când s-au conturat, având conștiința împăcată că, în acest gen de cercetare, rămân mereu chestiuni incerte și că este esențial să ne păstrăm mintea deschisă la cât mai multe variante de interpretare.

Deşi utilizează tehnologii depășite (chestiune care se poate actualiza relativ ușor), dar adecvate resurselor limitate de care am beneficiat, metoda de lucru pe care am construit-o în cadrul stagiului doctoral și pe care am prezentat-o parţial în acest articol este, după mine, un instrument necesar studiului oricărei așezări umane istorice – aș îndrăzni să spun indiferent de temă, chiar dacă eu mi-am focusat atenția pe configurația ei fizică, în tentă urbanistică. Una dintre componentele esențiale ale unei așezări este amplasarea ei într-un teritoriu dat (ceea ce, mai ales în epoci istorice, îi imprimă o serie de condiționări importante), iar alta este modul în care întinderea ei variază în timp – prin extindere, restrângere, densificare sau rarefiere. Indiferent ce studiem despre un oraș – literatură cu referințe topografice (pentru o așezare mai recentă), cultura materială (ceramică, sticlă, monede etc.), chestiuni antropologice legate de etnii sau categorii sociale, sau altele care nu-mi vin acum în minte, raportarea la o hartă a așezării și la aspectul și caracteristicile ei fizice, prin clădiri, străzi, spații publice sau private etc., de care se pot lega toate aceste tipuri de date, poate conduce la concluzii mult mai complexe decât analiza tematică în sine, desprinsă din contextul fizic și spațial. Cu atât mai mult, însă, este important să asamblăm cât mai precis datele spațiale, de la mare la mic, atunci când îi analizăm configurația fizică – așa cum era cazul tezei mele.

Aceste fișe scrise, complementate de partea desenată, sunt gândite să descrie ceea ce știm despre componenta construită a orașelor studiate şi pot fi un punct de plecare atât pentru studiul configuraţiei fizice în sine, cât şi pentru studii conexe care utilizează date spațiale.

Într-o formulă ideală (pe care o văd de mult ca fiind o bază de date GIS), ar fi fost asociate și imagini (fotografii) și orice alte tipuri de date mult mai accesibile în ultima perioadă (precum nori de puncte, ortofotograme etc.), însă toate cele din urmă ar fi fost imposibil de integrat într-un format clasic de teză de doctorat, care oricum a ajuns să fie supradimensionată. Documentarea din spatele a ceea ce a ajuns în cele trei volume ale tezei cuprinde şi o colecție relevantă de imagini (cam tot ce-a venit la pachet cu planurile de prin studii şi rapoarte, pe lângă propria mea colecţie foto din teren), pe care le-aş putea încărca sec într-un set de date, dar şi mai bine le-aş vedea într-o bază de date legată la GIS-ul din vis…

Revenind la realitate, în loc de concluzii:Demersul central de documentare și cercetare al tezei, reprezentat prin conceperea fișei de sit și implementarea ei prin completarea datelor pentru 15 situri din Dobrogea, constituie prima abordare sistematică pentru studiul configurației lor și o potențială fundație pentru dezvoltarea spre un proiect GIS. Titlul mult mai generic ales pentru articol, Morphological Analysis Data Model for Roman Settlements, se datorează faptului că, în principiu, e o metodă care poate fi aplicată oricărei așezări similare, ca să nu mă întind prin generalizare dincolo de preocupările mele – deși, așa cum spuneam mai sus, ar putea fi cu ușurință adaptabilă oricărui tip de așezare umană istorică.

“Adolescence” (2025)

După mine, e unul dintre filmele anului, dacă nu chiar cel mai bun – chit că e miniserie. Știu că am memorie scurtă, dar nu cred să fi văzut vreun film mai bun în ultimii ani, cel puțin dacă suprapui toate capitolele la care excelează, anume problematică, impact potențial (măsurabil inclusiv științific, dacă și-ar prinde cineva mintea), dar și performanță tehnică și actoricească.

Imaginea afișului este cea mai bună metaforă vizuală pentru “buba” băiatului. Sursa: https://en.m.wikipedia.org/wiki/Adolescence_(TV_series)

A făcut valuri pe newsfeed-ul meu de Facebook în urmă cu câteva luni, când am citit tot ce-am prins despre el – în principal opinii ale diverșilor din cercurile mele, comentarii, tot ce putea fi relevant privind felul în care e primit și perceput de public. L-am “prizat” imediat ce i-au dat drumul pe Netflix, dar nu m-am simțit în stare să scriu nimic după vizionare; se scrisese deja prea mult, oricum, iar poate cei mai îndreptățiți erau psihologii – ori eu chiar am mulți psihlogi în urmărire de la un timp. Acum vreau să revin asupra lui și să las o notă personală, pentru că – nu-i așa – nu toți urmărim psihologi, iar unii dintre noi chiar îi discreditează. În situația asta, opinia unui cetățean oarecare poate să conteze mai mult.

Prima dată am vizionat Adolescence doar cu Mircea. Am considerat prudent să ne uităm întâi doar noi, adulții/părinții. După ce-am gafat-o o dată cu un film la cinema, mi-am spus că nu mai repet greșeala de a o expune la un film dur înainte să fiu pregătită emoțional să-i explic, dacă e cazul, ceea ce vede. În fine, după ce ne-am lămurit i-am spus Sofiei că trebuie să vedem filmul împreună, pentru că e foarte bun și chiar e o experiență binevenită la vârsta ei, dar a cam lăsat-o rece. Adevărul e că “ardeau” altele mai tare, precum examenul de capacitate, așa că n-am insistat. Apoi ne-am luat cu altele și am uitat.

Săptămâna trecută vine Sofi la noi și spune hotărât: “Vreau să văd Adolescence.” Hmmm, cum așa, ce ți-a venit tocmai acum, sau cu ce ocazie? – am întrebat-o. “Am văzut pe Insta că a luat puștiul de 15 ani un premiu Emmy și sunt curioasă cum joacă.” OK… orice îți captează atenția e bun, până la urmă. Noi nu reușiserăm să o convingem că merită, dar un puști de vârsta ei care câștigă un Emmy… baby, are cu totul alt calibru! Nu m-aș fi gândit că un premiu ar putea avea un asemenea efect (cu manta) asupra tinerilor, caz în care l-ar merita orice rol, oricât de slab – ceea ce clar nu e cazul aici, puștiul este excepțional… Este foarte evident că a înțeles mecanismele psihologice care-i ghidează personajul, altfel nu ar fi putut să joace atât de bine. FA-BU-LOS.

Paranteză. Probabil că asta e o chestie care poate șoca doar generațiile trecute de o anumită vârstă – să spunem, rotund, 30 de ani? -, anume precocitatea tinerilor de azi în raport cu educația psihologică; ok, poate că nu e valabil pentru toate categoriile sociale, dar cu siguranță pentru cele mai favorizate. Poate din simplul fapt că au fost expuși subiectului de mici, că au acces non-stop la informații pe linia asta (dacă-i interesează), că poate se discută ocazional la școală, în jurul lor etc., cert e că sunt din cu totul altă ligă decât ăștia mai trecuți de prima tinerețe și că au cu totul alt start în viață pe chestia asta. Acum vreo doi ani am avut ocazia, la o nuntă…, să ascult o adolescentă din familia foarte extinsă vorbind despre frații Tate, într-o discuție în contradictoriu cu unchiul (!) ei, cu vreo 20 de ani mai mare decât ea. L-a surclasat cu lejeritate. Puștoaica avea un bagaj de cunoștințe despre caz care bătea cu mult ce știam eu – mie doar îmi suna cunoscut numele lor, dar la epoca aia cam atât… – și niște argumente pe care eu le descoperisem abia recent, într-o perioadă de mare dificultate din care încă mă târam să ies. Nu pot să ascund că am fost profund invidioasă preț de câteva minute, comparându-mă involuntar cu ea când eram la vârsta ei – ce înțelegere copilăroasă aveam despre oameni și relațiile umane. Apoi mi-am dat seama că asta e creșterea firească, atunci când copiii noștri sunt expuși mai repede la cunoaștere și pot cu adevărat să învețe din greșelile noastre.

Așadar, am revăzut filmul – în două tranșe, că sunt patru episoade lungi de peste o oră -, de data asta cu Sofi. (Mircea a zis pas, nu mai vrea să revadă, e prea nasol.) Nu cred că a plâns decât la ultima scenă din ultimul episod, zicând că n-a mai bocit de mult la un film (dar poate și ea are memoria scurtă, ca și mă-sa). La final am schimbat câteva vorbe, pentru că eram curioasă ce a înțeles – în mare, că altfel erau multe dedesubturi pe care le puteam lua la bani mărunți. Răspunsul ei a fost destul de prompt: “Tragedia asta nu s-ar fi întâmplat dacă părinții i-ar fi acordat băiatului mai multă atenție.” I taught you well, my apprentice, mi-am spus – precum Oscar la cursul de șah de pe Duolingo. Bine, nu e chiar (sau doar) meritul meu, mesajul ultimei secvențe era destul de transparent în această direcție. În discuția care a urmat am elaborat pe tipul de atenție necesar pentru a dezamorsa asemenea “bombe” din viața unui copil, ca să fie clar că nu e vorba despre cât de mult îi place mâncarea de la școală sau ce note a luat la matematică. Și am convingerea că a fost clar, pentru că am avut multe astfel de discuții sensibile în ultimii ani, unele mai la rece, altele foarte inconfortabile (pentru ambele părți).

De ce e important să vizionăm Adolescence – ca părinte, viitor părinte și adolescent, chiar și în devenire? (să zicem că vârsta de 13 ani, cât avea personajul din film, ar putea fi o limită bună de pornire, dar cred că merge și mai jos cu un an sau doi) Pentru că psihologia de uz casnic se învață în straturi (ca orice altceva de o anumită complexitate), iar ăsta e un strat foarte consistent – precum un curs intensiv; pentru că învățăm la ce “nimicuri” să fim atenți – și unii, și alții; și pentru că fiecare efort conștient de a îmbunătăți relațiile dintre părinți și copiii lor, indiferent de vârstă și de inițiator, este un pas mic, dar important, spre mai bine. Povestea lui Jamie, un băiat de 13 ani care a ucis cu brutalitate o colegă de școală pentru că îl lezase emoțional – inspirat de o suită îngrijorătoare de cazuri reale -, e o pilulă foarte amară, dar foarte eficientă. Episoadele filmate dintr-o singură bucată (!) adaugă o presiune de mare efect psihologic, care fără îndoială fac să merite tot efortul logistic și uman din spatele camerei.

“T A T A” (2024)

Am promis că scriu despre el și mă țin de cuvânt, dar nu prea am ce. Nu în sensul că n-aș avea nimic de zis, ci dimpotrivă – aș avea atât de multe încât mi se blochează mintea. A corespuns cu toate așteptările formate din diversele lecturi și cadre pe care le-am văzut pe net. E categoric multe clase peste contemporanul “O familie aproape perfectă” (2024) – nefericită coincidență să fi apărut deodată, zău… Singura supriză pe care am avut-o a fost că m-a bușit plânsul în trei reprize de-a lungul unui minut, de când m-am ridicat de pe scaun până când am ieșit pe poartă. Nu cred că au fost două minute, obiectiv privind, dar părea că nu se mai termină aleea aia dintre clădirea din spatele Institutului Francez și trotuarul din față, unde m-am oprit să-mi suflu nasul (pe care nu l-am putut controla) și-am reușit să-mi înghit ultimul val de plâns pentru că am început să ventilez vorbind.

Am încercat să-mi amintesc de ce mi-am reprimat, totuși, pornirea naturală și absolut explicabilă de a plânge și mi-am dat seama că-mi era rușine să fiu văzută că plâng – deși nu mă cunoștea nimeni pe-acolo, mă uitasem bine când am intrat în sală. De fapt, îmi era rușine de mine, pentru că venisem foarte convinsă că sunt super-pregătită să văd filmul ăsta – dat fiind că eu am trecut deja prin bla-bla-bla – și când colo… pac, mă pocnește plânsul! Nici n-am simțit că vine! Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, de ce-mi vine să plâng incontrolabil. Semn că în continuare aștept de la mine mai mult decât ar fi uman.

Nu cred că puteau alege un titlu mai bun. Mai puternic. Până și fontul, culoarea și distanțarea literelor sunt ceea ce trebuie. La liceu ar trebui să fie “lectură” obligatorie.

https://www.imdb.com/title/tt17044840/; https://www.facebook.com/TATA.documentary

“O familie aproape perfectă” (2024)

Am vizionat aseară, la Grădina cu Filme, O familie aproape perfectă – cel mai recent film al lui Tudor Platon. S-a scris deja multișor despre acest film-documentar. Având în vedere că difuzarea lui s-a suprapus cu cea a unui alt film românesc având o tematică înrudită – Tata -, cele două filme sunt frecvent prezentate comparativ, sau cel puțin prin asociere. Pe al doilea încă nu l-am văzut, dar îl aștept cu nerăbdare de când s-a publicat vestea că va fi (adică de peste un an…). O cronică tipică este cea de la Scena 9, iar alta (care mi-a plăcut mai mult) e cea prin care am aflat, recent, despre filmul lui Platon.

Filmul propriu-zis nu mi-a plăcut-plăcut. Pentru gustul meu, atât personajele, cât și conversațiile lor sunt nesărate (impropriu spus “personaje”, pentru că sunt oameni care-și joacă propriile roluri în real life – ceea ce poate să fie o premieră absolută în cinematografie, dar n-am verificat această apreciere care poate fi doar rodul ignoranței mele). Întreg filmul aduce disconfortul de a te situa în viața unor oameni pe care nu doar că nu-i cunoști, dar nu-i simpatizezi neapărat, și face asta mai ales în momente din viața lor în care parcă nu ți-ai dori să fii martor. Deși se vorbește despre curajul și vulnerabilizarea protagoniștilor (care sunt cele mai evidente în relația dintre ei și public), eu cred că e un pic și din partea cealaltă. Filmul e intruziv în ambele direcții, dar e o intruziune de tip “medicament” – neîndulcit (pentru ambele părți). Nu mă mir când aud că mulți pleacă în timpul filmului, revoltați că se proiectează astfel de scene – așa cum ne-a mărturisit chiar Platon, aseară, după proiecție. El zice că publicul nu pleacă de plictiseală, deși eu cred că poate fi și asta o cauză, pe lângă disconfortul psihologic – care poate fi conștientizat, sau nu. Plictiseala e una dintre acele părți inerente ale vieții cu care mulți nu vor să conviețuiască, prin urmare se revoltă (ca și cum te-ai revolta că îmbătrânești…); în cazul de față ar fi, deci, o dublă revoltă, iar una nu o exclude pe cealaltă. De altfel, singura recenzie din partea publicului pe care o citisem sublinia în tușe groase doar plictiseala. Eu cred că e o apreciere injustă; la un astfel de film nu poți invoca doar plictiseala, fără a recunoaște totuși valabilitatea temei, pentru că nu văd decât două scenarii posibile pentru spectatori: 1. poți pretexta plictiseala ca paravan al disconfortului (ne)conștientizat și 2. poți să fi trecut deja, în viața ta, prin acel gen de disconfort și să rămâi doar cu plictiseala. Dar plictiseala nu e ceva rău, mai ales când ai și un strop de curiozitate (după mine, dacă rămâi doar cu plictiseala sigur mai e ceva de râcâit). Eu am avut mai multe curiozități, chiar dacă nu aveam așteptarea să-mi placă și chiar dacă la suprafață m-am plictisit: cum vede autorul filmului – în mod evident mai tânăr decât mine – această temă spinoasă a comunicării în familie (și trebuie să recunosc că a descoperit-o mult mai repede decât mine); cum și cât mă regăsesc eu în povestea lui/lor (suficient, aș spune); cum percepe Mircea toată experiența (având în vedere că nu l-am pregătit cu nici un fel de detalii, altul decât “film românesc” – după care nu se omoară) și cum reacționează publicul (pleacă, nu pleacă; comentează, e atent/distras etc.) Acum, dacă stau să mă gândesc retrospectiv, gândeam că mă plictisește în timp ce priveam, dar poate eram prea influențată de recenzia aia și poate aveam nevoie de timp să procesez ceea ce văd. După ce-am schimbat impresii cu Mircea, am înțeles mai bine de ce pe mine m-a plictisit, iar pe el nu: între el și personajul principal sunt mai multe zone comune decât între mine și oricare dintre personajele filmului. E destul de clar, deci, că mai mult decât orice alt tip de film, acesta va genera reacții dintre cele mai nuanțate; mai precis, nu există doi oameni care să-l recepteze la fel, ceea ce înseamnă că are suficientă profunzime – chiar dacă pare o banalitate. În timpul acestui exercițiu, dar și după, fiecare face în mintea lui pattern recognition, voluntar sau involuntar, conștient sau inconștient – adică în funcție de vârstă, experiența de viață, tiparul de personalitate propriu, dar și al apropiaților/cunoscuților lui etc., găsește mai multe sau mai puține zone comune cu peisajele conturate ale personajelor.

Pentru mine, cea mai mișto parte a fost abia după proiecție, când organizatorii l-au avut ca invitat pe autorul și protagonistul filmului. A fost un element-surpriză, pentru că nu observasem în descrierea evenimentului sesiunea de Q&A. Cu toate că mi-a fost nesărat în continuare (totuși, fără să mă irite, fiind și simpatic pe alocuri), m-am detașat voluntar de această percepție subiectivă și l-am urmărit prin filtrul curiozității de care aminteam mai sus, ca parte dintr-o experiență psiho-sociologică. Dialogul lui cu publicul a făcut filmul mult mai valoros – și poate că fix asta lipsește din montajul așa-zis documentar: vocea naratorului. E foarte greu să înțelegi un mesaj, un scop, un demers, atunci când nu este explicat; sigur, avantajul acestei abordări deschise este tocmai că lasă posibile mai multe efecte. A fost neașteptată și reacția publicului – nu doar că nu au plecat în timpul proiecției (unii au plecat imediat după), dar au venit vreo cinci-șase intervenții cu întrebări bunicele (cam două de căciulă). Abia prin răspunsurile autorului la întrebări am reușit să mai așez niște aha-uri în sistem – de pildă, partea cu plictiseala și platitudinea conversațiilor. Cineva l-a întrebat dacă a scos la montaj episoadele conflictuale, iar răspunsul a fost sec și plauzibil – deși oarecum neobișnuit în peisajul nostru mioritic, destul de violent: tăcerea din conversație e conflictul! Și trebuie să-i dau dreptate, având la activ o pleiadă de silent treatment (doar că, în experiența mea, a fost alternată cu ieșiri zgomotoase). Deși – trebuie să subliniez – cele două tipuri de tăcere menționate sunt foarte diferite, fiecare e toxică în felul ei. Apoi, incapacitatea de comunicare (chiar și când se vorbește) e tot o formă de conflict, e chiar nodul din gât cel mai amar; subscriu: cele mai amare noduri în gât le-am avut când n-am știut să exprim ceea ce simt, urmarea firească fiind că eram neînțeleasă.

Sesiunea de Q&A cu Tudor Platon, moderată de Ileana Bîrsan, după proiecția filmului “O familie aproape perfectă”. 4 septembrie 2025, Grădina cu Filme.

Bref, recomand filmul ca pe un medicament, nu ca pe un film-ca-oricare-altul (nici nu este un film ca oricare altul). E o pilulă care invită la recunoașterea unei probleme universale – un clasic elefant din cameră – care ne urmărește pe toți, toată viața: comunicarea emoțională. Acel gen de comunicare care nu se învață (decât excepțional) în familie și care abia începe să dea niște rădăcini prin acele activități extracurriculare de alfabetizare emoțională a copiilor, despre care mai citim pe ici-pe colo. Ce mi s-a părut remarcabil, încă din primele dialoguri unu-la-unu, este cât de autentic nefuncționale erau: personajele discutau în jurul unui subiect “fierbinte” fără să-l numească (pentru mine era evident, că știam povestea filmului, dar era clar mai puțin evident pentru cineva care venea complet nepregătit) și efectiv nu erau capabile să formuleze clar nici o idee de la cap la coadă. Întregul dialog era ciuruit de expresii din familia ticurilor verbale de completare când nu mai știi cum să te exprimi – “înțelegi ce vreau să zic”, “ca să zic așa”, “eu așa simt” – și platitudini de genul “o să vezi tu” (că vei păți ca mine), (de ce cutare?) “că așa-i viața”, personajele nereușind de fapt să comunice mai nimic substanțial deasupra liniei de plutire care pare să se sintetizeze în scutul universal valabil: “părinții mei nu m-au învățat, deci n-am știut nici eu” – uneori cu variația: “dar eu am încercat”. Lipsa alfabetizării emoționale este devastatoare. Fiecare dintre personaje rămâne, de fapt, doar cu felul în care se simte el însuși după interacțiune – un amestec de emoții pe care eventual poate încerca să și le proceseze, fără să înțeleagă prea bine cum se simte celălalt; or, scopul esențial al unei conversații din sfera personală, anume comunicarea veritabilă (acea conectare despre care vorbesc psihologii), este să înțelegi cum se simte celălalt. De altfel, multe dintre conversațiile cu tentă de monolog din film încep chiar așa: Cum te simți când…? Atât că răspunsurile lasă de dorit, de prea multe ori, în special în cazul părinților (iubita e clar cea mai alfabetizată dintre toți). Nici n-au cum, bieții oameni, să explice cum se simt, pentru că 1. nu își înțeleg propriile emoții, întrucât nu știu să le identifice la nivel teoretic și 2. le lipsește vocabularul emoțional de bază. Nimeni nu se naște cu achizițiile astea. Dacă ai noroc să le înveți de la cineva, bine; dacă nu, trăiești fără ele sau pui mâna și înveți. E drept, afirmația din urmă se aplică doar mai recent, când genul ăsta de informații sunt pe toate gardurile și trebuie doar un pic de efort să le filtrezi (iar apoi un efort monumental să le procesezi…); nu cu mult timp în urmă, în viețile multora subiectul nu exista. E un aspect de care merită să ținem cont, dar în spatele căruia nu merită să ne (mai) ascundem.

Iată că acum subiectul există, iar motivul pentru care acest gen de filme mă bucură cel mai mult este tocmai că ne expun la el. De aceea, voi continua să promovez această specie, indiferent cât de mult îmi plac sau nu – că poate mie nu-mi place un film, dar altuia da. Orice prilej de a sparge această bubă este foarte binevenit, pentru că niciodată nu putem avea prea multă comunicare emoțională. Poate că abia atunci ajungem să ne plictisim într-un mod plăcut, oferindu-ne reciproc prilej de reflecție și reașezare a straturilor de înțelegere în lumini și nuanțe mereu diferite a propriilor emoții, a propriilor vieți. Ce poate fi mai frumos de-atât, la finalul unei zile, sau la finalul unei vieți?

încă un pic de reclamă și gata

Am dat drumul la blogul Patrimoniul construit contează (!?) – o inițiativă pentru promovarea patrimoniului construit în România, dar nu doar din România. Aici urmează să postez materialele mai ample. Chestii mai scurte, de întreținere, doar pe Facebook și, dacă mă voi îndura, pe Instagram.

Am început cu două concepte esențiale, Patrimoniu construit sau monument istoric?

Următorul pe listă e un material despre viziune. Pare abstract, dar nu e. E un cuvânt care mi-a displăcut întotdeauna, dar numai pentru că de cele mai multe ori era folosit într-un mod nefericit.

https://patrimoniulconstruitconteaza.wordpress.com/

Patrimoniul construit contează (!?)

Bun venit, iubitorule de patrimoniu!

Dacă ai ajuns aici înseamnă că pentru tine patrimoniul construit contează, sau ai o minimă curiozitate în direcția asta, chiar dacă nu te prea convinge. Curiozitatea e unul dintre ingredientele esențiale pe orice bulevard sau fundătură a vieților noastre. Pun pariu că, dacă reușesc să fac un pic de lumină pentru tine în lumea patrimoniului construit, vei ajunge destul de repede să-l iubești și tu, chiar dacă pornim doar de la un sâmbure numit curiozitate!

Dacă te grăbești, poți completa direct formularul pe care l-am conceput pentru inițiativa patrimoniul construit contează (!?) Dacă vrei și să înțelegi o fărâmă din contextul în care vine, te invit să citești mai departe.

Sunt Alexandra Teodor, cercetător de patrimoniu construit.* E doar o întâmplare că ne găsim într-o epocă în care, în România, există un fost ministru (!) care consideră institutele de cercetare o gaură neagră. Nu-și pune problema că, mai mult ca sigur, unele aspecte trebuie corectate, îmbunătățite, eficientizate etc., ci propune direct tăierea fondurilor. Scurt. De fapt, nu e chiar o întâmplare, cum spuneam mai sus, pentru că fondul favorabil ignoranței pe linia culturală proliferează de foarte mult timp. Fun fact: patrimoniul construit (în ansamblu, nu fragmentar) nu este reprezentat de niciunul dintre acele 178 de institute enumerate, așadar propunerea mea (încă foarte informală și doar pe jumătate la mișto) este chiar înființarea unuia nou-nouț, care să se numească Institutul de Cercetare a Patrimoniului Construit. Vreau să profit, așadar, de acest episod nefericit din politica românească și să contribui, pe “bucățica” mea (și nu doar a mea), la vastul tablou despre ce poate să însemne cercetarea. Cine știe, poate vă conving și de utilitatea unui nou institut!

Am ales direcția asta din timpul facultății, patrimoniul construit fiind și atunci (adică acum vreo 20 de ani) un fel de Cenușăreasă în peisajul arhitectural, fie el urban, rural, sau între (categoria asta e mai răspândită decât pare). Lucrurile nu s-au schimbat fundamental între timp și nici nu par să existe încă niște premise reale pentru o îmbunătățire semnificativă (asta e doar estimarea mea deocamdată foarte subiectivă, dar urmează să o și argumentez). Într-adevăr, există multă activitate în domeniu, ceea ce contează, dar nu există o coordonare a acestor eforturi și nici o corelare cu nevoile reale. Nici nu știm, de fapt, care sunt nevoile reale, deci corelarea nici n-ar putea să existe. E important să putem evalua corect și să înțelegem de unde pornim, iar în domeniul patrimoniului construit pornim cam de la zero; e zero și un pic, dar foarte puțin. Asta ca să fim optimiști și să nu ne gândim (prea mult) la ce-am avut și ce-am pierdut.

Dar patrimoniul construit nu e o Cenușăreasă doar în peisajul mai larg. E mai rău de-atât: el (aproape că) nu există în peisajul cercetării din România. Toate parantezele astea înseamnă o nuanță în plus, iar uneori doar o prudență pedantă. Eu zic răspicat că nu există pentru că, de exemplu, nu există slujbe în domeniu, sau dacă sunt le numeri pe degete și vin la pachet cu o mulțime de mărunțișuri birocratice care înseamnă orice, dar nu cercetare (pentru că sunt majoritatea, dacă nu toate, în instituții de stat care, dintr-o veșnică austeritate, trebuie să bifeze la n roluri). Nu există cerere reală pe piață pentru componenta asta pentru că e una pe care se poate rezolva strict formal, dacă e musai, dar cel mai des se poate fără. Și mai zic asta, la fel de răspicat, pentru că proiectele de cercetare de patrimoniu construit din România (cel puțin cele relativ puține despre care am aflat eu) nu vizează infrastructura domeniului. (Nu există infrastructura domeniului; mă refer la una care să și stea în picioare, să fie funcțională și operativă. Nu zic să alerge la maratoane.)

Un alt episod, tot foarte recent, dar petrecut într-un cerc mult mai restrâns, m-a pus pe gânduri cu privire la ce poate să însemne cercetarea pentru unii sau alții dintre noi; într-adevăr, și între noi, cercetătorii, există un clivaj de percepție – de ce să ne mirăm de cei care chiar n-au tangențe? Nu e ca și cum învățăm cu toții în școală ce poate să fie cercetarea 🙂 Eram la un eveniment din zona înaltă a cercetării românești cu lansare spre biznis (unde, fie vorba-ntre noi, nu aveam ce să caut, dar mi-am încercat norocul). Un domn amabil, aparent bun la marketing (pentru că nu era nici în cercetare și nici în biznis – cred că rolul lui se numea facilitator, dar poate greșesc), m-a întrebat cu ce fel de cercetare mă ocup. M-am străduit să-i explic cât am putut eu de bine (cu toate că mereu mă trec transpirațiile când ajung la subiectul ăsta cu cineva din afara domeniului) și chiar părea să fie oarecum interesat. A găsit repede un exemplu din experiența lui care era legată, fie și de departe, de patrimoniul construit – și cred că aproape oricine poate să facă asta, chiar și un copil de școală primară. Apoi a venit la masa noastră (de stat în picioare) colega din echipa de workshop. Partenerul de discuție o întreabă și pe ea cu ce se ocupă. Ea răspunde (știind deja cu ce mă ocup și prinzând ultima bucată din conversație): “Eu chiar sunt cercetător!” Bang! Nu (vreau să) cred că a fost vreo jignire pe față, dar involuntar m-a pus la pământ, iar replica ei m-a bântuit cu zilele. (Și sunt decisă că e o deviză bună chiar pentru mine, o voi folosi!) Adicătelea, unul care o dă cu patrimoniul construit nu poate fi un cercetător adevărat. Eu insist, totuși, că poate. Vă las aici o explicație despre ce poate să fie cercetarea, una în limba engleză și alta în limba română – ambele de la mult-hulita-și-folosita Wikipedia (apropo, eu o folosesc aproape la fel de mult ca pe dexonline – la care am cărare pe browser). Conținutul este sensibil diferit între cele două, dar până și asta spune foarte multe despre rolul cercetării în România.

Dacă vrei să mă ajuți să creștem domeniul patrimoniului construit în cercetarea din România (adică un ceva foarte mic într-un ceva oricum mic…), poți începe cu completarea formularului patrimoniul construit contează (!?) Și dă-l mai departe, pentru că patrimoniul construit ne privește pe toți.

LE: blogul e aici, https://patrimoniulconstruitconteaza.wordpress.com/

Am încercat-o și pe-asta

Într-un schimb de comentarii pe tema patrimoniului construit de-acum mulți ani, pe Facebook, cineva mă lua peste picior spunându-mi că, dacă nu mi-am spart capul cu un ONG, sau ceva de genu’, nici să nu deschid gura.(*) Gen, dacă n-ai copii, atunci n-ai nici dreptul să-ți dai cu părerea, nici măcar dacă ești specializat într-un domeniu relevant. (Corolarul ar fi că, dacă ai copii, indiferent că-i faci la 15 ani într-un mediu social defavorizat, opinia ta chiar contează!) I-am dat cu flit (cel puțin în mintea mea) și la fel aș face și acum, doar că, între timp, viața a făcut să-mi sparg capul și cu un ONG. Pentru patrimoniu! ONG-ul a rămas, capul meu spart s-a reparat (oarecum), iar mai departe ne vedem fiecare de drum. Nu ne-am potrivit, sau mai bine zis nu sunt făcută pentru asta. Un ONG înseamnă, înainte de toate, management și administrativ, indiferent în ce domeniu activează. Oricât de organizată aș fi, sau aș putea să fiu (și chiar pot), nu vreau să activez în chestiuni administrative, pentru motivul foarte rotund că m-am pregătit asiduu, ani de zile, pentru altceva. ONG-ul mai înseamnă și oameni, pentru că în principiu e o asociere de forțe pentru un scop comun. Așadar, nici n-ar fi fost necesar să mă ocup eu chiar de tot, dacă aș fi avut partenerii de drum potriviți; din păcate, nu i-am avut. Precum într-un mariaj prost, nimic nu a mers; de la început, până la final.

Privind peisajul ONG de patrimoniu din România de la distanța celor câțiva ani de detașare, concluzia mea este amară. Am petrecut doar câțiva ani în mediul ăsta, dar mi-e imposibil să estimez câți ani din viață m-a costat, de fapt. Aproape un an am activat, într-o heirupeală de nedescris, sub pălăria altora, până s-a înființat ONG-ul nostru; încă vreun an am funcționat cu motoarele turate la maximum (eu, nu și restul membrilor), după care am anunțat, epuizată, că nu mai pot duce toată coordonarea singură și, ca să fiu sigură că se înțelege ideea, am sistat orice activitate. De atunci au mai trecut încă doi (!) ani până când a preluat cineva șandramaua, după ce eram la un pas de a o desființa. Pe acest val, atitudinea colegilor ongiști a fost cel mult una oportunistă. Cât timp am pedalat, auzeam în cor: “Heeei, suntem în același tren, avem aceeași misiune, hai să ne sprijinim reciproc!” – ca atunci când faci conversație de salon la un eveniment social. Când m-am oprit, nimeni – dar nimeni – nu s-a uitat în urmă, cu vreo urmă de umanitate de genul: “Ce s-a întâmplat, de ce te-ai oprit? Ești bine?” Păi… nu eram bine; că nimeni nu renunță de bine ce-i e. Pe lângă faptul că-mi epuizasem toate resursele fizice și mai ales psihice, aveam un copil de doi ani cu probleme serioase, pe care abia începeam să le conștientizez, altul adolescent pe care-l duceam la psiholog de bine ce era, iar ca să închidem cercul eram și în pragul divorțului. Știu că temele astea personale nu interesează pe nimeni, dar noi, ăia care roboțim pe rotița șoricelului și ne dăm duhul prin toate dărăpănăturile uitate de lume, dacă admitem că suntem oameni!, avem (sau ar trebui să avem) și o viață personală. Apropo, când am intrat în hora ongistă, cel mic avea… 5 luni! Da, 5 luni de când se născuse! Dar, pentru că apucata din mine era deja înapoi în activitate, nimeni dintre partenerii mei de discuții (a se vedea cât de bine mi-i aleg…) nu și-a pus problema că nu era cazul să trag tocmai eu căruța. Socotelile au fost, însă, mult mai simple: eu eram cea mai tânără, deci trebuia să mă sacrific, și eu aveam job la facultate, deci aveam cel mai mult timp liber… Restul aveau biznis de ținut, așa că ei puneau doar consultanța; hai, și contabilitatea, care de fapt n-a mai fost și am rămas tot eu cu ea. Ei nu-și permiteau să facă voluntariat, eu da! Și pe voluntariat trebuia să găsesc tot, de la colaboratori, specialiști și experți, până la contabilitate, spațiu de depozitare pentru toată dotarea de șantier și loc de parcare pentru o camionetă… A fost foarte convenabil câtă vreme am putut folosi resursele personale de spațiu, iar când n-am mai dispus de ele a devenit strict problema mea, nu a lor. Sigur, mai contribuiau și ei când le era la-ndemână, dar responsabilitatea era a mea: de la hârtii până la viețile oamenilor de pe șantier. Faină socoteală.

Nimeni, dar absolut nimeni nu-și pune astfel de probleme umane în lumea patrimoniului construit. Iar acum nu mai vorbesc doar despre mediul ONG, ci despre domeniu în general, pentru că am “șansa” să privesc prin gard de aproape 20 de ani (da, sunt unii intrați de-a binelea, iar alții din specia wannabe, mai mult morți decât vii, care mai scot capul din când în când cu vreo fărâmă de proiect sau de studiu). Toți suntem (iar dacă nu suntem, rușine nouă!) niște roboți antrenați (precum AI, da!) să construiască neobosit la salvarea patrimoniului construit. După cum vedeți, toată heirupeala asta dă roade fantastice, pentru că suntem pe cale să depășim orice recorduri în materie de bună practică. Ați râs cu poftă, da? Nu doar că salvăm praful de pe tobă, dar cel mai grav este că nu știm ce avem de salvat! Nimeni, dar nimeni din tot stupul ăsta de albine (să fie, oare, viespi?) nu-și pune problema elementară, fundamentală, esențială: bă, da’ noi ce avem aici? Nimeni nu vrea să aprindă lumina, cel mai bine e cu haos, că asta-i limba pe care-am învățat-o. La ce ne trebuie nouă liste, inventare, criterii, priorități? Merge și-așa, în plus, nu avem timp de astfel de prostii… Noi stingem focuri! Nino, nino!

Nino, nino! zice și Mintea mea, după ce i-am dat timp să gândească. Stop joc. Eu vreau să trăiesc, nu să roboțesc, cu patrimoniu construit sau fără.

(*) După câțiva ani, când eram în vria activității mele de ong-istă, respectivul coleg și-a cerut scuze pentru acel comentariu. Am apreciat, evident, deși nu se schimbase nimic; primeam scuzele doar pentru că devenisem activistă cu acte în regulă, nu pentru că opinia mea ar fi putut fi, oricum, valabilă.

Despre adevăruri incomode

M-am gândit dacă să fie doar o postare pe FB care va fi oricum ignorată, sau să storc câteva cuvinte pe blog cu share pe FB, care vor fi oricum ignorate. În ultima vreme am aplicat regula că dacă e un subiect suficient de important [din punctul meu de vedere], atunci îl pun pe blog.

Nu mi-am propus niciodată să scriu despre parenting (iar n-avem un echivalent românesc, ceea ce poate fi sugestiv) și sper să nu derapez atât de mult, deși… Cel mult aș putea să scriu din perspectiva unui părinte deraiat care încearcă să se urce și stea pe șine :))) O să-mi permit, în schimb, să promovez ce scriu și susțin alții, dacă ceea ce am citit sau ascultat m-a convins. Nu atât la nivel emoțional, cât argumentația factuală.

Nu mai știu când am început să ascult genul ăsta de materiale, oricum era deja târziu în multe privințe, iar înțelegerea în zona asta se formează lent, cu multe sincope și reveniri. Poate în timpul pandemiei? Aveam dificultăți serioase cu Sofi la școală, acasă, școala devenise acasă, Zeno avea sub un an, noi lucram amândoi (!) și aveam zero ajutoare. A fost și singura perioadă din viața mea când îmi rămâneau bani de la un salariu la altul, așa că a fost ușor să cumpăr un pachet de parenting care-a costat exorbitant. Speram la un leac magic, pentru că în fuga aia amețitoare pe rotița șoricelului eram disperată că nu reușesc să descurc ițele cu copilul de 10 ani. Cel de sub 1 an nu prezenta încă probleme (sic!). Au fost bani aruncați pe fereastră; nu am avut timp, sau nu mi-am făcut timp, pentru că oricum nu m-a prins în contextul dat. Avea un conținut cu care nu am cuplat, în sensul că ceea ce susțineau părea de bun simț, dar pentru mine era contraintuitiv, sau pur și simplu nu-mi ieșea ceea ce recomandau ei. Mai târziu am realizat că eram, de fapt, mult prea defectă, iar materialul ăla era precum apa sfințită când tu ai nevoie de antibiotic. Era un pachet de parenting pentru oameni relativ sănătoși (= echilibrați emoțional), dar care poate se pierd în prea multe recomandări contradictorii din lumea îngustă sau largă. Important a fost, însă, că subiectul a rămas de interes. Am baleiat tot ce mi-a picat sub ochi pe FB, apoi în mână, când am început să cumpăr cărți pe tema asta, iar cu timpul am început să diger. Greu, foarte, foarte greu.

Să fie, deci, vreo cinci ani de când citesc și ascult chestii de parenting. Să fi ascultat interviul ăsta acum 20, 15 sau 10 ani este foarte, dar foarte puțin probabil. M-ar fi enervat undeva în prima jumătate de oră și aș fi închis. (Simon zice o chestie: dacă ceva te irită într-un feedback, atunci [ceva] e adevărat…) Cu experiența pe care o am acum, îmi doresc să-l fi ascultat cu forța *înainte* să fi avut primul copil. Nici măcar wishful thinking nu se aplică. N-a fost să fie, iar asta nu doar pentru că interviul are mai puțin de o lună, ci pentru că ideilea din zona asta se așează greu și au nevoie de un anumit context ca să crească. Teoria atașamentului datează de prin 1950, dar asta nu înseamnă că a difuzat instant în lumea largă. Dimpotrivă, tendințele care existau deja s-au dezvoltat exponențial, cu fiecare nouă generație de copii care urmau la rândul lor să aibă copii. Opoziția e puternică și azi, și e foarte previzibil să continue. Pachetul de parenting pe care-l cumpărasem era mulat pe teoria atașamentului (din ce pot să-mi amintesc), dar, cum spuneam, (încă) nu rezonam.

Erica Komisar, intervievată în acest podcast, încă nu are pagină pe Wikipedia. Pare să fie antifeministă, antiprogres, antigendertrend etc. Asta am citit pe alocuri, după ce-am ascultat interviul. Eu n-am reperat nimic din cele de mai sus, în schimb am ascultat argumente pertinente, științifice, referitoare la efectele unei detașări prea timpurii a mamei de copil, la efectele îngrijirii timpurii de către tată, de ce trebuie să fie un rol de mamă și unul de tată, indiferent că e un cuplu tradițional sau altfel etc. Un subiect pe care nu l-au atins este cel al mamelor indisponibile emoțional pentru ferestrele 0-3 și 9-25, dar ăsta chiar e un alt subiect, deși se leagă intrinsec. Aici sunt predominant explicații referitoare la efectele asupra copilului și doar tangențial cele referitoare la părinți și ceea ce poate să fi condus la dezechilibru.

Nu pot servi cu forța nimănui acest material (în afara copiiilor mei, la momentul potrivit). Pe mine m-a convins, așa că îl las aici. Internetul e mare și fiecare-și alege conținutul. În final, fiecare este responsabil pentru felul în care își crește copiii și pentru modul în care alege să se poziționeze apoi, în timp, față de felul în care și-a crescut copiii. Eu știu, acum, că am ratat fereastra de 0-3 ani cu ambii copii. Știu și de ce. Ambele sunt realități pe care le-am procesat deja în ultimii ani, deci nu m-au inundat emoțional acum, ascultând acest podcast. Mai am speranță să recuperez ceva până în 25 și, dacă aș fi ratat-o și pe aia, atunci aș fi putut măcar să-mi ghidez copiii să nu repete greșelile mele cu copiii lor 🙂 Ceea ce voi face oricum, dacă voi mai fi pe-aici.