Producția de desene și-a revenit un pic; ne-a ajutat și vacanța. Un new entry sesizabil e vulcanul Vezuviu, pe care Zeno l-a văzut chiar cu ochii lui în primele zile în care l-a desenat. I-a fost chiar puțin frică și, dacă ne gândim un pic, pe bună dreptate: oare cum pot locui oamenii ăia liniștiți, în preajma unui vulcan activ? Nici eu nu eram convinsă de ce-i spuneam ca să-l liniștesc.
Dinozaurul verde care se repetă, de multe ori cu vulcanul în spate, este făcut după conturul singurei jucării “de călătorie” pe care a avut-o cu el (pe lângă nelipsitele Roro și Roma, cele “de nani”). Desenul după conturul obiectelor e o tehnică relativ nouă pentru el – cred că e adaptat după desenul pe conturul mâinii (cum e cel din 13 februarie), care sigur e ceva mai vechi pentru că au tot făcut asta pe la grădi.
Săptămâna asta mi-a picat în mână o broșurică la atelierul de desen. Scria acolo că simțul proporțiilor se dezvoltă mai târziu – poate începând cu vârsta de 10 ani, dacă am reținut bine. Era util să fi știut asta mai din timp; noroc că el oricum nu m-a bagat în seamă cu puținele ocazii când n-am rezistat și i-am făcut observații pe tema asta – deși mi-am propus să intervin cât mai puțin spre deloc.
Ca un făcut, odată ce a început cursurile de desen s-a lăsat de desenat :)) Nu de tot, dar aproape. Producția a scăzut brusc pe la jumătate, dar poate că era și timpul. Oricum ar fi, ne bucurăm de fiecare desen pe care îl face.
Pe lângă monștrii obișnuiți, o să vedeți și multe bisericuțe – semn că e pătruns de orele de religie de la școală 🤭
Săptămâna de lucru care tocmai s-a încheiat (formal, că de fapt continuă) a fost un adevărat milestone pentru viața mea profesională. Nu știu exact unde va duce această nouă direcție, dar îmi este foarte clar că nu poate fi decât *foarte diferită* de cea în care aș fi continuat așa cum eram deja formată; nu mi-era jenă nici așa, dar tânjeam deja de mult timp la niște instrumente, umane sau altfel, care să mă ajute să mișc mai ușor “munții” din loc. Munții de pdf-uri, fotografii, informații, idei, direcții posibile și coloniile de fluturi din cap. Știu că n-o să fac vreo gaură-n știință – cum ziceau ai mei pe vremea când chiar mai vorbeam câte ceva -, dar măcar am șanse să-mi fac puțină ordine în calculator, pe hdd-uri și mai ales în minte (aici am cele mai mari rezerve privind reușita, recunosc).
Luni, la ora 16:41, am primit mail de la departamentul de cercetare că în câteva ore (! m-am uitat de trei ori în calendar, să mă asigur că am înțeles bine) urma să înceapă ultima serie, recuperarea recuperărilor, pentru cursul de AI pentru mediul academic achiziționat printr-un proiect PNRR al universității. Primul apel n-a ajuns la departamentul nostru din motive (să spunem) obiective, al doilea apel a venit pentru o săptămână suprapusă cu o predare (care ulterior s-a amânat), iar acesta era al treilea apel și ultimul. În plus, abia la ăsta m-am prins că toată treaba era online, așa că am zis “Fie ce-o fi, dacă e vreo pierdere de vreme ies din sesiune și gata.” După primele două ore de curs mi-a fost clar că toată săptămâna va fi cu seri full. Trei zile a câte 2h after hours și ultima zi de discuții libere timp de 4h cu un pic de moț. La programul de lectură al copilului mic am fost înlocuită de copilul mare, cu multă înțelegere din ambele părți ❤︎❤︎ Am ajuns la Habarnam pe Lună, adică exact unde mă aflu și eu cu povestea mea.
Vreau să încep prin a spune că nu-mi propun să ajung să preaslăvesc AI-ul în detrimentul calității umane. De fapt, de la o vreme și fără absolut nici o legătură cu tehnologia, croșetez intens la diverse filtre pentru calitate umană pe tot spectrul vieții mele – de la magazinul în care aleg să intru (sau nu, indiferent ce au la ofertă), la serviciile care presupun interacțiune umană (ex. cursurile copiilor), până la relațiile din familie, din mediul extins (prieteni, cunoștințe etc.) și cele profesionale. Calitatea umană e cea mai importantă valoare în care putem investi, pentru că e singura cu care merită să interacționăm pentru o viață cu sens. Prima chestie care m-a dat pe spate la acest curs nu a fost conținutul în sine, ci omul care l-a livrat. Mădălina Cocea e genul de om pe care vrei să-l ai prin preajmă, pentru că odată ce și-a făcut timp pentru tine este all in. Orice întrebare ai avea, îți va explica ce știe ea despre chestia aia, iar dacă nu știe îți va spune clar că nu știe și eventual de unde ai putea afla (timp în care deschide câteva pagini ca să se orienteze). Iar segmentul ei de specializare, între comunicare și știință, este fix bucata pe care știu foarte bine că eu am mult de lucru, ceea ce înseamnă că mă uit la ea ca la un mare guru. (Altminteri, pe bucățica mea mă simt suficient de stăpână și nu mai sunt mulți de la care simt nevoia să iau “lumină”.) Sunt deja câțiva ani de când mi-am scos capul din nisip (așa funcționa presetarea pe vremea și în lumea în care am început eu să mă formez…), dar încă nu mi-am făcut suficient timp și nu m-am antrenat corespunzător pentru o interfață relevantă cu publicul larg. Cineva îmi spunea recent că trebuie să învăț “să vând”, dar pentru că nu mă cunoaște suficient n-are cum să știe că a nimerit pe un cuvânt cheie care mă pune pe fugă; când am auzit de la Mădălina sintagma “comunicarea științei către publicul larg” am știut că înseamnă același lucru, dar și că e mult mai aproape de nuanța care mă interesează pe mine. De fapt, ea chiar cu asta se ocupă, iar segmentul AI nu a fost decât o pasiune întreținută din curiozitate, iar probabil de la un punct încolo și pentru imensa utilitate. (Pentru că nu mai poți fi același om odată ce ai înțeles mai bine ce poate tehnologia asta – adică dincolo de o șuetă la o țigară sau un demo de 5 minute.)
Dat fiind că specializarea ei este pe zona dintre comunicare și știință, este poate unul dintre cei mai potriviți oameni (din România, cel puțin) care să explice la ce poate folosi tehnologia AI în segmentul cercetării, indiferent de domeniu. Oameni buni, cursurile ei sunt un game changer absolut. Noi am servit un platou cu ceea ce găsiți pe site-ul ei: AI pentru mediul academic, AI practic: lucrare științifică și Analiză de date cu AI – care toate au fost super-interesante și utile, iar sesiunea de 4 ore din ultima zi a fost un maraton (și pentru noi, dar mai ales pentru ea) de întrebări și explicații mai mult sau mai puțin pregătite. M-am bucurat că îmi notasem în prima zi câteva întrebări, pentru că n-aș mai fi avut creier în timpul discuțiilor să-mi dau seama ce vreau. Știu că pentru unii pot fi banalități, iar pentru alții SF, dar erau niște circuite tehnice de lucru pe care încă nu le prinsesem din zbor (așa cum am învățat cam toată viața, că training serios am prins foarte-foarte puțin). Mai precis, pe lângă întrebările la care răspunsurile veniseră de la sine în timpul cursurilor, am vrut să aflu (1) cum se obțin graficele de tip network analysis într-o formă în care să am control asupra datelor și modului de afișare (adică mai mult decât îți poate genera automat un AI) și (2) cum pot interacționa automatizat cu diferite programe prin intermediul AI. Altcineva a vrut să afle cum se poate seta un bot care să corespundă cât mai fidel modului în care operează un om (mai precis, “cineva care ar răspunde ca mine”). Inițial mi s-a părut o cerință frivolă, dar apoi, urmărind demonstrațiile, am realizat cât de tare e ideea de a “da viață” propriilor pălării.
Mi-am configurat și eu un bot numit Urbanistul, i-am spus cu ce se ocupă, i-am dat rapid două cărți de specialitate la “mestecat” și apoi l-am testat; e deja foarte tare, cu un input minimal. La modul că-l întrebi despre un oraș și toarnă doar date specifice de istorie urbană, fără alte bălării. Apoi am testat aceeași întrebare în bot-ul central (nepersonalizat) și a răspuns generic, pe toate palierele obișnuite de Wikipedia, însă și cu niște secțiuni marcate “Urbanistul-friendly 👀”, sau “Why Napoli matters (especially for you)” (urban continuity, archaeology within living cities, informal urban resilience, historic fabric under pressure, cities that refuse to be sanitized). După ce-o să-mi fac ordine în biblioteca digitală și o să-l hrănesc cu toate cele (inclusiv cu lucrările mele, prioritar), sunt destul de sigură că va deveni ghidul meu de zi cu zi în cercetarea de morfologie urbană, cu care mă ocup mai mult de la o vreme. Probabil că voi construi și un “Părintele înțelept”, un “Profesorul cool” și alte pălării pentru alte roluri în care simt că pierd firul roșu, sau cel puțin știu că am oricând opțiunea asta. Aș zice că-mi permit, la 40+ de ani, fără riscul de a o lua razna prea mult, ținând cont că mintea mea e antrenată clasic – nu pe AI. Ceea ce mă duce la ultima idee pe care vreau să o leg aici și acum.
În entuziasmul primei seri de curs, am realizat o trăsătură esențială a generației mele (+/-), despre care cred că ne dă un categoric plus de valoare comparativ cu generațiile care cresc în urma noastră. Suntem prima generație care a învățat să navigheze pe internet (cu toate cele) și care și-a putut construi o meserie în format digital (a mea e aproape în exclusivitate), dar care în același timp s-a format pe model clasic (exclusiv analog). Abia acum, văzând rezultatele școlii făcute de fiică-mea, în epoca tiparului digital, în care ei nu mai trebuie decât să completeze rezultatul final la matematică, să completeze trei cuvinte pe o foaie cu fill in the blanks la limba română și nu au habar ce înseamnă o ciornă, realizez cât de importantă a fost formarea clasică. Aia care mi-a structurat mintea și mi-a antrenat-o să pot începe orice de la zero – de la o foaie de hârtie albă, sau de la un Notepad. Ce a contat cel mai mult nu a fost informația propriu-zisă, care mi-a fost turnată în diverse moduri, ci toate cele de mai jos cumulate:
miile de exerciții din școală transcrise de mână din manual în caiet (inclusiv cele repetitive),
cursurile din facultate parcurse prin transcrierea ideilor principale cu pixul, pe caiete studențești sau pe coli de hârtie,
primele coduri scrise de mână la școală, la orele de info, apoi codul clasic html învățat întâi în Notepad și abia apoi trecut în softurile care îți completează tag-urile automat,
bazele de date construite de mine de la zero, miile de linii de cod SQL furate (că nu știam să scriu efectiv tot) și periate ca să iasă ce vreau eu (many thanks, Google-de-dinainte-de-AI),
milioanele de pixeli aranjați manual pe grafică sau foto, dar și de fotografii prelucrate în Photoshop,
desenul tehnic trecut de la geometria de gimnaziu la teu și echer, apoi în deja clasicul și bătrânul AutoCAD,
georeferențieri făcute cu softuri de la prieteni înainte să fie funcționale punți mai directe cu programele open source mai performante,
texte, inclusiv academice, în română sau engleză, scrise 100% de mine (cu sau fără ridicol),
și mai am, dar totuși mă opresc, că se înțelege ideea.
Pe lângă a fi un privilegiu de care ne bucurăm (deși doar noi știm de ce…), este și o mare responsabilitate – anume aceea de a ne asigura că le transmitem generațiilor următoare cât mai mult din acest tip de formare. Nu le mai poate zice nimeni să rămână pe viață la scris de mână cu pixul pe caiet, la desen clasic cu creionul pe hârtie, să scrie coduri și să prelucreze imagine “manual” (da, e haios cum se transferă conceptul de manualitate în sfera digitală), să scrie texte fără vreun asistent robot, să facă o documentare bibliografică într-o bibliotecă fizică și cu niște articole științifice în față, sau să facă georeferențieri manevrând cifre. Este, însă, esențial să le stăpânească precum mersul pe bicicletă înainte să se urce pe motoarele AI, dacă nu vreți să le șteargă toate circuitele neuronale proprii – devenind astfel ei înșiși asistenții lui AI, nu invers.
Luna asta producția a scăzut semnificativ – era de așteptat să se întâmple și asta. A descoperit o cărțulie de colorat pe numere și acolo l-am “pierdut” niște zile bune. Am fost oricum ocupați și cu seturile de Lego primite de la Moș Crăciun.
Tematica e clar mai variată decât în alte luni, s-a simțit mult și spiritul Crăciunului. Cred că cel mai interesant desen pentru mine e cel cu buburuza-dino (din 6 decembrie), a cărui explicație e destul de simplă. Clasa din care face parte poartă numele “Buburuzelor”, iar el se imaginează totodată și ca dinozaur. Mi se pare destul de limpede că ar fi un autoportret 🙂 Apoi mi-a mai plăcut ideea de a mă desena pe mine mică; când l-a desenat n-a zis decât că e mami, dar acum, când ne uitam la pozele desenelor, a zis spontan că “acolo ești tu când erai mică”. Faptul că poate rămâne cu ideea că un adult a fost cândva un copil e încurajator. Pe ici-pe colo se vede și pe unde au ajuns la școală cu literele și cifrele, dar și că începe tot mai des să vrea să scrie.
Am revăzut azi Maleficent – parte din programul de recuperare după noaptea nedormită dintre ani, cu copilul mic, care deși s-a culcat foarte târziu, a dormit destul cât să nu mai aibă nevoie de intermediare.
Deși nu sunt amator de povești trase de păr – continuări sau prefațări ale unor povești deja consacrate, cum e cazul aici -, Maleficent mi-a plăcut de la prima vizionare. Este povestea zânei rele care o blestemă pe Aurora, protagonista din Sleeping Beauty (1959), ca la împlinirea vârstei de 16 ani să se înțepe într-un fus și să cadă într-un somn adânc, pe veci. Admițând că, în unele detalii, acest prequel poate fi tras de păr, frumusețea și semnificația poveștii în ansamblul ei compensează din plin.
Recunosc, sunt multe motive subiective pentru care m-a prins; unul dintre ele este că mă identific în bună parte cu personajul principal (Maleficent) – nu pentru că m-aș vedea frumoasă precum Angelina Jolie, ci pentru că am purtat (și mai port, ocazional) pantofii de “om rău”. Și deși l-am urmărit cu atenție pentru a nu-știu-câta-oară (poate de ordinul zecilor), tot am mai găsit o nuanță pe care n-o mai văzusem înainte, sau în orice caz nu până la capăt, sau insuficient articulat. (Un alt motiv pentru care aleg să scriu, pentru că uit ce gândesc… nu că m-am ramolit neapărat, e doar un simptom tipic al unui creier supraîncins cronic, cu care mă confrunt de pe la 20 de ani, dacă nu și de mai devreme.) Nuanța este că filmul pune sub reflector povestea unui personaj pe care în mod tipic îl încadrăm ca fiind negativ, tocmai ca să ne transmită – fie și discret, dacă nu realizezi în mod conștient – că fiecare “om rău” ajunge să fie așa din cauza unor circumstanțe care, cel puțin la origine, nu depind de voința lui. O mulțime de filme serioase (în sensul că nu sunt făcute și pentru copii) din ultimii ani, cu un caracter psihologic pronunțat, ne transmit acceași idee (am scris deja despre Mindhunter, iar acolo am menționat și altele). Sigur, partea moralizatoare din Maleficent este că orice “om rău” are posibilitatea să vireze spre o direcție pozitivă – evident, doar cu multă muncă de autocontrol și introspecție. Partea asta lipsește din filmele de oameni mari, cu excepția comediilor sau injecțiilor cu marmeladă – cum le zice tata.
Tot azi am sesizat o notă feministă – care nu e de apreciat, pentru că e dezechilibrată: toate personajele masculine sunt puse în umbră. Stephan este “om rău” până la capăt (ceea ce e realist, însă nu e politically correct, pentru că nu ni se prezintă și povestea lui); bărbatul-cioară e băiat bun, dar e supusul protagonistei, iar tânărul prinț nu e în stare nici să presteze cu sărutul iubirii adevărate… Femeile încurcă, dar tot ele rezolvă, cu ajutor extern doar în plan secundar. Însă mai vreau să remarc o tușă convingătoare, pe care o recunosc la persoane din viața reală (inclusiv la mine, în anumite episoade). Stephan, inițial speriat pentru soarta fiicei sale blestemate de Maleficent, devine posedat de obsesia răzbunării (înlocuiți aici cu orice pasiune, oricât de pozitivă în aparență) – în asemenea măsură încât, la întoarcerea Aurorei la palat, nu doar că nu reușește să se bucure de vederea ei, dar o expediază cu brutalitate în izolare, pretextând evitarea împlinirii blestemului. De fapt, pe el nu-l mai interesa nimic, dar absolut nimic decât răzbunarea. Nici nu mai știa ce răzbuna (declarativ, viața propriei fiice). Dezumanizarea se observă și în scena în care un supus îl anunță că soția e pe moarte și îi solicită prezența; el refuză, fiind prea ocupat să dialogheze imaginar cu Maleficent…
Merită să punctez ideea omului rău-bun în prima zi a anului, cu atât mai mult cu cât e complementară celei că un comportament neprietenos sau toxic din partea altora spune mai multe despre ei, decât despre noi. Implicit, că responsabilitatea pentru felul în care îi tratăm pe ceilalți ne aparține în totalitate… Și, nu în ultimul rând, că orice pasiune, oricât de nobilă sau frumoasă, poate ascunde cauze mult mai obscure. Să avem un an cu pasiuni fără excese și, dacă mai încape, cu bunăvoința de a căuta “omul bun” din spatele “omului rău” – dar fără exces 🙂 Nimeni nu poate fi ajutat cu forța, ci doar de bunăvoie. La mulți ani, 2026!
Nu știu cum să deschid pledoaria pentru această serie, fiind un subiect foarte delicat; nu mă refer atât la partea de cuplu, cât la (psiho)terapie în sine. Știu că sunt încă mulți oameni care resping ideea de terapie și n-ar încerca-o nici în ruptul capului. Intuiesc că (și) ăsta a fost unul dintre gândurile lui Josh Kriegman, unul dintre regizorii serialului Couples Therapy (2019-2025), când a promovat ideea realizării lui. Știind ce impact poate avea terapia de calitate asupra vieții oamenilor, simți nevoia acută de a transmite mai departe. Apoi, anticipând că cei mai mulți n-ar vrea să încerce pe pielea lor, poate ar merge să încerce măcar pe pielea altora… Este, așadar, un reality show. Dar nu e un show de tipul Big Brother, senzaționalist, cu drame și pițiponceală mai mult sau mai puțin regizate. E o punere în scenă cât mai realistă cu putință a unor cazuri reale de terapie, cu o completare minimală a tabloului din care să reiasă complexitatea procesului – în special din direcția terapeutului. Viețile private ale protagoniștilor sunt prezentate doar ca fundal al poveștilor de terapie.
Despre dr. Orna Guralnik, terapeutul care asigură practic singurul rol principal, am aflat de la o amică psiholog din UK că e unul dintre cei mai bine plătiți practicieni din lume. Pe mine m-a convins că-și merită banii. Ce mi se pare grozav la serialul ăsta e faptul că, urmărind cazurile, nu ai cum să nu rezonezi cu o situație sau alta din poveștile celor câteva zeci de participanți la sesiunile de terapie. Asta înseamnă că, indirect, ai parte de propria sesiune de terapie 🙂
Disclaimer: cuplurile participante au fost selectate tocmai pentru a reprezenta cât mai bine diversitatea lumii de azi, așa cum e ea…, de unde rezultă că nu vă pot fi chiar toți simpatici, dimpotrivă. E totuși interesant să-i urmărești până la capăt, oricât ar fi de diferiți de noi, pentru că în esență toți avem cam aceleași tipuri de probleme – anume un pachet principal de comportamente involuntare care ne complică viața. Rolul terapiei este, așadar, să identifice acele comportamente și să le corecteze. Nu să le vindece, nu promite nimeni vindecare completă, ci doar o capacitate crescută de gestionare a momentelor dificile.
Vă rog mult, nu vă uitați la trailere. Am deschis și eu unul, nu e ce trebuie. Plonjați direct în serial, priviți măcar un episod până la capăt și apoi decideți dacă merge și mai departe. Poate să nu fie azi, nici peste o lună, ci pentru orice moment în care mintea își face loc pentru puțină curiozitate și deschidere.
E genul de film care vrea să transmită un mesaj, dar mesajul nu prea se-aude în zgomotul din jur. Nu face nimeni liniște ca să asculte o voce timidă – asta zic din proprie experiență. Nuremberg nu e soft, dar are din păcate niște tușe dulcege, dacă nu chiar de prost gust. E păcat, ținând cont de temă.
Russell Crowe a avut un rol decent, poate chiar ușurel pe alocuri, dar prestația lui Rami Malek din rolul psihiatrului Kelley a fost chiar subțire. L-am recunoscut din Bohemian Rhapsody (2018), unde l-a interpretat pe Freddy Mercury; i s-a potrivit mai bine.
După cum l-am citit eu, scopul filmului în acest moment istoric este să ne atragă atenția asupra faptului că orice nație poate să nască monștri capabili de atrocități – până și americanii (o și afirmă la final, cu subiect și predicat). Greu de zis cât poate să ajute, dar acum îmi dau seama că e chiar mai bine să fie un film ușurel decât să fi fost o operă de artă a realismului. Dacă zic că e “ușurel” nu înseamnă că nu are și scene șocante, ca (aproape) orice film despre naziști și lagărele de concentrare. Am pus “aproape” între paranteze pentru că îmi amintesc acum de singurul film pe care l-am reținut să nu prezinte imagini șocante, ci doar un mesaj sufocant – The Boy in the Striped Pyjamas. Deși a fost primit mai prost de către critici (65% pe Rotten Tomatoes), după mine e mult peste Nurenberg (cotat cu 71% opinii pozitive).
În fine, voi continua să încerc orice film cu Russell Crowe – îmi rămâne foarte-foarte simpatic, în ciuda diferitelor roluri mai mult sau mai puțin inspirate pe care a ales să le interpreteze după ce s-a consacrat cu Gladiator (2000).
Fără prea multe comentarii, las aici o selecție cam la jumătate a colecției lunii noiembrie. Caracatița a fost “pe val” luna asta. L-a prins și tema ultimei săptămâni cu ziua României, posibil să mai răzbată o vreme. La mulți ani în tricolor vă doresc!
Aseară am profitat de weekend și am stat până la 3 noaptea să terminăm a doua (și ultima) serie din Mindhunter. După ce-am cântărit un pic, am decis că în clasamentul nostru a detronat The fall – despre care nu am scris aici pentru că e foarte dur, așa că am avut o reținere. Dacă ar fi să încheg un top 3, ar mai intra și Ripley. Nu pentru că sunt filme polițiste sau cu criminali, ci mai degrabă pentru că am ajuns să apreciez foarte mult filmele psihologice. Dintre toate componentele care fac un film bun, pentru mine partea psihologică e cea mai importantă. Aceste trei miniserii/seriale sunt absolut beton pe explorarea și explicarea minții umane – ceva esențial, care nu se învață în școală, iar de prea multe ori nici acasă (nu e decât principala cauză pentru care se și întâmplă atâtea nenorociri). De fapt, mi-am amintit de Adolescence, despre care am scris deja, și mă văd nevoită trebuie să extind topul, cu oarecare dificultăți privind ierarhia. Privind impactul și potențialul, ultimul chiar bate tot ce mișcă – cu o condiție esențială: să fie înțeles.
Revenind la Mindhunter… l-am ales în totală necunoaștere, într-una dintre nesfârșitele explorări din seria: “OK, și-acum la ce ne mai uităm…?” Cum se-ntâmplă, m-au atras titlul și coperta, l-am încercat și ne-a prins imediat. Este povestea inspirată din realitate a echipei care a teoretizat conceptul de “crimă în serie” și a explorat fundamentele psihologice ale deviațiilor comportamentale care conduc la astfel de aberații (in)umane. Dar dincolo de a reda foarte convingător pasiunea asociată acestui tip de cercetare – într-o perspectivă cu totul inedită (munca de detectiv din spatele muncii de detectiv…), ce este cu totul remarcabil la acest serial este atenția la niște detalii pe care rareori le găsești în filme (generic vorbind). A fost prima dată când am văzut redată epuizarea fizică și psihică care vin la pachet cu o muncă sisifică și inumană, acel “dau tot ce pot și un pic mai mult” pe care te vezi nevoit să-l trăiești doar ca să nu ratezi totul pentru un nimic. Cel puțin scenele din ultimile episoade au fost deosebit de elocvente în zona asta, cu răhățele pe care le credeam posibile doar în Românica (deh, perspective înguste croite de experiențe limitate): să îngreunezi o anchetă privind viața sau moartea unor copii pe chestiuni birocratice de genul procedurilor necesare pentru lipirea unor fluturași în jurisdicții vecine, sau uzura debilitantă la care poți să ajungi din lipsă de fonduri, din rațiuni politice sau dintr-o proastă gestiune a propriilor emoții. Paleta de perspective din care sunt privite personajele și situațiile e neașteptat de largă, iar prin asta filmul e foarte realist și addictive. Aici intervine partea frustrantă – foarte realistă și ea, cu totul fără intenție -, pentru că filmul fusese planificat în cinci serii, dar s-au turnat doar două, după care producția a fost sistată pe termen nelimitat. (Motivul – o combinație între costurile mari de producție, audiența limitată și uzura celor implicați.) Seria a doua se termină precum un zid cu ștrepi lăsați la calcan, cu următorul criminal în serie care-ar fi intrat în vizorul lor într-o scenă de manifestare a fanteziilor bolnave. Până la urmă, de ce nu? pentru că așa e și în viață cu jocurile infinte în care intrăm. Totul merge mai departe și după noi, cu bune și cu rele.
Filmul are la bază cartea scrisă chiar de protagoniștii din povestea reală, agenții John E. Douglas și Mark Olshaker: Mindhunter: Inside the FBI’s Elite Serial Crime Unit. Mărturisesc, eu sunt genul care preferă filmul în locul cărții pentru că lecturile mele sunt orientate în câteva domenii foarte specifice, care nu prea sunt ecranizate 🙂 De data asta, însă, cândva aș vrea să citesc și cartea, în principal pentru părțile de cercetare propriu-zisă (care sunt comune și altor domenii, le-am recunoscut foarte clar), dar și pentru fascinația pe care am dezvoltat-o pe felia psihologică. Cât de provocator și de tricky e să fii cercetător, viciat implicit de propria psihologie, studiind psihologia altora, iar viețile altora să depindă de tine… Nuanța asta s-a simțit foarte puternic și a fost explorată magistral – la fel ca în seria The Fall, amintită la început.
Săptămâna trecută ne-am dus și noi, fuga-fuga, să vedem Cravata Galbenă în premieră (nu ne-am agitat chiar pentru avanpremieră). După gustul nostru, filmul e bun, dar nu chiar atât de bun pe cât ne-am așteptat. Sau neașteptat de prost, depinde din ce direcție privești. Să zicem că în mare ar fi bun, dar sunt niște chestii pe-acolo la care ți se străpezesc dinții; nu mult, dar destul cât să pierzi firul și să te întrebi dacă tam-tam-ul din jurul filmului chiar e justificat. Pentru mine clar a funcționat o falsă așteptare: John Malkovich, un titlu mișto, producție românească (care mai dă și rezultate bune din când în când) – chiar credeam că iese un film valoros.
Am văzut că între timp au curs multe recenzii proaste, nu le-am citit ca să nu fiu influențată. (L-aș fi citit cu interes pe cel al adolescentei care a generat scandalul, dar nu l-am găsit). Mi-am conturat doar câteva idei în mare, nu l-am luat la bani mărunți.
Coerența între Sergiu tânăr și cel bătrân nu mi s-a părut convingătoare, dar mi-e greu să descriu de ce. Determinarea e bine exprimată cap-coadă, dar duritatea și lipsa de flexibilitate nu se asortează între perioada când se instalează la Berlin și ce urmează după. E o zonă de racord care poate nu e prea bine exprimată. Un tânăr pasionat, dar deschis aventurii și relativ soft ca fel de-a fi, versus un senior pasionat, dar foarte rigid în tot ce face. Rigiditatea nu vine doar cu vârsta, dacă asta ar fi vrut să transmită; rigiditatea e acolo din formare, ea doar se agravează cu timpul (dacă nu se tratează). Dar asta e o impresie personală, care poate ține și de ceea ce transmite actorul și modul ușor diferit în care îl percepe fiecare dintre noi. Malkovich nu m-a impresionat în rolul ăsta ca în altele, mi s-a părut chiar plat – în două trepte: în calmul meditativ-artistic și pe valul de guru isteric; tânărul Sergiu a fost ok, dar fără să sclipească. Prin comparație, puștiul care l-a jucat pe Bob Dylan mi se pare mult peste el, ca performanță actoricească.
Ceva din regie și scenariu a scârțâit grav pe alocuri. Kate Phillips, care o interpretează pe soția lui tânără, a jucat de-a dreptul prost. Cea mai penibilă scenă a fost chiar prima în care apare, când asistă la performanța lui Sergiu din Buenos Aires. Niște zâmbete tâmpe și un anumit fel de-a se gudura pe lângă el care nu cred că l-ar fi impresionat pe adevăratul compozitor – dacă chiar era cum l-au descris în film. Iubita lui din București, în rolul de prostituată, a jucat mult mai bine. La capitolul imagine e ok, dar nimic spectaculos sau deosebit din punct de vedere artistic. Nici măcar îngrijit, dacă revin la scena cu el în prim plan performând și ea în fundal sorbindu-l din ochi; cadrul era prea îngust, iar unghiul nu-l prea avantaja.
În fine, chestia care m-a deranjat cel mai tare a fost opțiunea (foarte neinspirată și nejustificată, după mine) de a ocoli limba română, cu niște inserții de 5% de care se puteau lipsi. S-a vorbit predominant engleză (și iubesc engleza, nu-i ăsta baiul), deși contextele în care s-ar fi justificat ar fi fost foarte reduse. S-a vorbit germana, când Sergiu era în Germania, italiana când a fost în Italia, și în rest doar engleza, inclusiv în scenele din România, chiar și în fundul lumii de lângă Iași. Mi s-a părut mie, sau era producție predominant românească? Pe Wikipedia scrie că “Deoarece echipa de filmare era compusă din vorbitori de limbă franceză, engleză, germană și română, s-a stabilit ca filmul să fie turnat în limba engleză (…)”. Sigur, dacă filmul ar fi fost o ficțiune într-o țară imaginară! Dar acțiunea se petrece în bună parte în România, predominant cu români care vorbesc între ei! De ce-aș vorbi cu fratele meu român în engleză?!? Ah, da, ar fi fost nasol să-l chinui pe Malkovich să învețe română și sigur ar fi sunat prost. Dar mie asta-mi miroase a compromis, fie el și galben: e mai tare să ai un nume mare în distribuție decât să faci o treabă serioasă. E și asta o variantă de treabă românească. Ce găsesc însă tulburător este că un actor de calibrul lui Malkovich e convins de un film atât de prost… Sau nu e? În orice caz, ceva dă cu virgulă.
După proiecție, schimbând impresii, Mircea și-a amintit de un alt film văzut relativ recent, tot la cinema. Prezenta tot viața unui dirijor, cu două deosebiri: protagonistul era femeie, iar povestea era o ficțiune. Categoric mult mai bun pe toate palierele, de la imagine, interpretare, scenariu, regie etc., până la complexitatea personajelor și realismul cu care le-au conturat trăsăturile psihologice și interacțiunea. Tot cu un nume mare, poate nu la fel de mare, dar într-o conjunctură mult mai favorabilă. Tár, cu Cate Blanchett în rolul principal, care chiar a meritat experiența de a-l vedea la cinema.
Doar o ultimă notă, poate e sugestivă pentru unii dintre voi. Noi mergem de regulă la un cinema de mall pe unde bate vântul – ne întrebăm des cum de nu dau faliment. Cel mai des suntem 5 oameni în sală (asta e o medie subiectivă, uneori am fost chiar singuri). La filmul cu Angelina Jolie (Maria, despre care n-am scris pentru că nu m-a impresionat, dar nici nu merita vreo săpuneală) a fost lume peste medie – din amintiri zic poate 20 de persoane? Ăsta e peisajul de trei ani încoace, de când frecventăm cinema-ul cu seriozitate de cinefili. Ei bine, la Cravata Galbenă sala era plină în pachetul din spate – nu mai era aproape nici un loc liber. Curat patriotism !
alexandrateodor 