Mindhunter

Aseară am profitat de weekend și am stat până la 3 noaptea să terminăm a doua (și ultima) serie din Mindhunter. După ce-am cântărit un pic, am decis că în clasamentul nostru a detronat The fall – despre care nu am scris aici pentru că e foarte dur, așa că am avut o reținere. Dacă ar fi să încheg un top 3, ar mai intra și Ripley. Nu pentru că sunt filme polițiste sau cu criminali, ci mai degrabă pentru că am ajuns să apreciez foarte mult filmele psihologice. Dintre toate componentele care fac un film bun, pentru mine partea psihologică e cea mai importantă. Aceste trei miniserii/seriale sunt absolut beton pe explorarea și explicarea minții umane – ceva esențial, care nu se învață în școală, iar de prea multe ori nici acasă (nu e decât principala cauză pentru care se și întâmplă atâtea nenorociri). De fapt, mi-am amintit de Adolescence, despre care am scris deja, și mă văd nevoită trebuie să extind topul, cu oarecare dificultăți privind ierarhia. Privind impactul și potențialul, ultimul chiar bate tot ce mișcă – cu o condiție esențială: să fie înțeles.

Revenind la Mindhunter… l-am ales în totală necunoaștere, într-una dintre nesfârșitele explorări din seria: “OK, și-acum la ce ne mai uităm…?” Cum se-ntâmplă, m-au atras titlul și coperta, l-am încercat și ne-a prins imediat. Este povestea inspirată din realitate a echipei care a teoretizat conceptul de “crimă în serie” și a explorat fundamentele psihologice ale deviațiilor comportamentale care conduc la astfel de aberații (in)umane. Dar dincolo de a reda foarte convingător pasiunea asociată acestui tip de cercetare – într-o perspectivă cu totul inedită (munca de detectiv din spatele muncii de detectiv…), ce este cu totul remarcabil la acest serial este atenția la niște detalii pe care rareori le găsești în filme (generic vorbind). A fost prima dată când am văzut redată epuizarea fizică și psihică care vin la pachet cu o muncă sisifică și inumană, acel “dau tot ce pot și un pic mai mult” pe care te vezi nevoit să-l trăiești doar ca să nu ratezi totul pentru un nimic. Cel puțin scenele din ultimile episoade au fost deosebit de elocvente în zona asta, cu răhățele pe care le credeam posibile doar în Românica (deh, perspective înguste croite de experiențe limitate): să îngreunezi o anchetă privind viața sau moartea unor copii pe chestiuni birocratice de genul procedurilor necesare pentru lipirea unor fluturași în jurisdicții vecine, sau uzura debilitantă la care poți să ajungi din lipsă de fonduri, din rațiuni politice sau dintr-o proastă gestiune a propriilor emoții. Paleta de perspective din care sunt privite personajele și situațiile e neașteptat de largă, iar prin asta filmul e foarte realist și addictive. Aici intervine partea frustrantă – foarte realistă și ea, cu totul fără intenție -, pentru că filmul fusese planificat în cinci serii, dar s-au turnat doar două, după care producția a fost sistată pe termen nelimitat. (Motivul – o combinație între costurile mari de producție, audiența limitată și uzura celor implicați.) Seria a doua se termină precum un zid cu ștrepi lăsați la calcan, cu următorul criminal în serie care-ar fi intrat în vizorul lor într-o scenă de manifestare a fanteziilor bolnave. Până la urmă, de ce nu? pentru că așa e și în viață cu jocurile infinte în care intrăm. Totul merge mai departe și după noi, cu bune și cu rele.

Filmul are la bază cartea scrisă chiar de protagoniștii din povestea reală, agenții John E. Douglas și Mark Olshaker: Mindhunter: Inside the FBI’s Elite Serial Crime Unit. Mărturisesc, eu sunt genul care preferă filmul în locul cărții pentru că lecturile mele sunt orientate în câteva domenii foarte specifice, care nu prea sunt ecranizate 🙂 De data asta, însă, cândva aș vrea să citesc și cartea, în principal pentru părțile de cercetare propriu-zisă (care sunt comune și altor domenii, le-am recunoscut foarte clar), dar și pentru fascinația pe care am dezvoltat-o pe felia psihologică. Cât de provocator și de tricky e să fii cercetător, viciat implicit de propria psihologie, studiind psihologia altora, iar viețile altora să depindă de tine… Nuanța asta s-a simțit foarte puternic și a fost explorată magistral – la fel ca în seria The Fall, amintită la început.