Ca la 40 de ani!

Atenție, postarea asta este un elogiu închinat stării de bine. Dacă aveți intoleranță la chestii pozitive și motivaționale, mai bine închideți pagina.

E sezon de An Nou / zi de naștere, așa că-mi permit să scriu despre un an (aproape) încheiat. Anul în care am avut 40 de ani a fost, până acum, cel mai bun din viața mea. Chestia asta mă bucură enorm, pentru că am câștigat un reper valoros – un reper care-mi lipsea cu desăvârșire.

Mai pot identifica un singur an pe care l-am resimțit ca fiind pozitiv și lipsit de griji – ca la 20 de ani, la propriu. A fost primul an de facultate, când de fapt n-aveam încă 20 de ani și viața se schimbase subit în multe privințe. Începusem prima (și, până în prezent, ultima) relație sănătoasă și de lungă durată, învățam cât și cum aveam chef, pierdeam nopți (cu petreceri, nu cu predări), băgam maratoane de jocuri de cărți în atelierul de la ultimul etaj din turn și-aveam o mulțime de prieteni/amici/colegi cu care se legau toate. N-aveam o singură gașcă, erau cel puțin două găști și multe bisericuțe. Atunci am simțit o primă formă de libertate și bucurie de-a trăi. Însă ar fi mult spus că eram bine cu mine, de fapt nu prea știam pe ce lume sunt și nici nu lipseau semnalele că pe ici și pe colo scârțâie șandramaua. Primul semn prost a fost că nu m-am putut mulțumi cu locul la taxă pe care-l prinsesem și-am ținut morțiș să mai dau încă o dată examen. A fost primul viraj periculos, care mi-a schimbat cursul în mod semnificativ, pe aproape toate planurile. Aș fi tentată să spun că a fost o greșeală monumentală, dar cum minus cu minus uneori fac plus… e foarte greu de zis. Asta a fost și, în mare parte, a fost pe mâna mea. Dar asta e altă poveste.

E puțin probabil să sufăr vreodată de melancolie pentru decadele anterioare. N-am regretat niciodată anii copilăriei (cum i-am auzit pe mulţi), adolescenței, sau studenției. Și sigur n-o să regret perioada când aveam 30+. A fost poate cea mai urâtă, pentru că am început să realizez că nu-mi e bine, în sensul că nu sunt bine cu mine. Pe la 31 îmi dădeam duhul cu teza, la 33 am intrat în picaj, la 38 am atins abisul și de-atunci mă tot refac. Anul ăsta a fost primul în care pot spune, fără să ezit, că am fost bine cu mine și întâmplarea face că a fost cel cu numărul 40. În ansamblu, e reconfortant să știu că nu-mi voi regreta niciodată tinerețea. Prefer să văd această parte a paharului, decât pe cealaltă – anume că n-am știut să mă bucur de viață în tinerețe, deși sunt foarte conștientă și de partea asta. În apărarea mea, n-am avut de unde să învăț bucuria autentică (de aproape orice), sau a fost taxată sistematic, până la suprimare; mai târziu, când aș fi avut de unde, n-am înțeles limba asta stranie, venită de pe altă planetă. Unul dintre efectele acestei resemnări este că am început să percep altfel oamenii care (par că) nu se bucură de viață sau, chiar mai rău, îi intoxică pe alții; nu e vreo afurisenie, sau e doar primul strat care ascunde o incapacitate dezarmantă. Un handicap. Nu de alta, dar am fost unul dintre ei și încă mai am zile în care bifez în căsuța greșită; și știu că o să le am toată viața, pe ici-pe colo. Evident, nu pot să spun că la 40 a fost chiar cu totul bine, n-avea cum să fie. Însă am învățat cum să abordez variatele situații în care nu-mi e bine, așa încât frustrarea s-a redus simțitor. Am înțeles că stările proaste sunt ceva normal pentru toată lumea și că e mult mai uman să le tratăm cu autocompasiune decât cu (auto)respingere. Oamenii sănătoși emoțional fac asta natural, nici nu realizează procesul. Mi-ar fi plăcut să fiu așa, dar mă mulțumesc și cu varianta în cârje 🙂

La 40 de ani am început să alerg, din proprie inițiativă, deși detestam ideea și mai ales activitatea în sine; mereu am simțit un disconfort în tot corpul, la orice probă de alergare din școală sau din viață. 10 august de-acum câțiva ani a fost proba de foc și m-a bântuit după ce am realizat că aș fi victimă sigură în caz de ceva. După câteva luni de mers la sală și învățat câteva chestii de bază, am ales varianta cea mai economică și eficientă pentru mine, astfel încât să reușesc să urc o stradă în pantă sau trei etaje fără să-mi bubuie pulsul. Acum, orice ieșire la alergat e un prilej de bucurie; e bucuria că pot. Știu că efectele vin în timp, cumulat, și am răbdarea să pot, oricât de puțin pot. Am *ales* să am mai multă grijă de mine, fizic și psihic, fără să-mi mai fie jenă de vocile interioare care obișnuiau să urle că prioritizez prostii în loc de… muncă. Dacă le mai aud spontan, ca pe niște drăcușori, zâmbesc și le răspund sec: “Pentru că merit!” Apoi, în ciuda unei aparente stagnări profesionale, am avut experiențe care mi-au demonstrat (din nou) că pot avea încredere în mine și am decis că nu voi mai face greșeala să mă îndoiesc de capacitatea mea. Când totuși fac asta, îmi spun că e doar o pasă proastă pe care nu merită s-o bag în seamă, sau, dimpotrivă, e o ocazie să-mi mai descopăr vreun automatism nociv și prioritizez revenirea la starea de bine. La pachet a venit și decizia de a renunța la cai verzi pe pereți (= idei despre salvat orice, case, idei, animale, oameni etc., care de regulă se încheiau în gard și cu depresii, pentru că în primul rând trebuia să mă salvez pe mine). Mă străduiesc să mă limitez la ceea ce pot face în mod realist, cu un entuziasm pe care-l moderez constant (da, lecția cu limita era bună, dar venea dintr-o direcție fundamental greșită, așa ca era necesară o schimbare drastică de perspectivă ca s-o pot procesa sănătos). Anul ăsta am descoperit că-mi place enorm să cânt la pian, fie și cu clape de touchscreen. Nu sunt chiar așa de cizmă cum ziceau ai mei (cel puțin, Duo mă încurajează!), așa că sunt hotărâtă să exersez curând cu un pian cât mai adevărat. Tot cu Duo am extins și cunoștințele de limbi străine, așa că rutina mea zilnică include, obligatoriu, ceva germană, italiană, latină, portugheză, sau ce mi se cășunează pe moment. Investesc cel mai mult în mine, ca să pot investi cu plăcere și în alții sau altele – fără să simt că mi se scurge acolo, în afara mea, toată energia vitală; sau cel puțin ăsta e planul, chiar dacă uneori mai calc pe lângă. Am reușit să mai câștig un pic și în fața cântarului, recunoscând că lupta e tot cu mine și identificând mai bine mecanismele de autosabotare. Nu în ultimul rând, după vreo două luni de căutări intense (care m-au consumat, recunosc, mai mult decât era cazul), am găsit ceea ce cred că este locuința visurilor noastre – bine, recunosc, puternic influențate de visurile mele. Sau de pierderile mele.

Poate cea mai importantă revelație a venit tot acum, la 40 de ani, după nenumărate lecturi și podcasturi corelate cu propria experiență, când am descoperit (!) noțiunea de maturitate emoțională și-am realizat că, în ceea ce mă privește, abia acum am început să ating acest prag. Deși conștientizarea asta a venit cu un nod mare, amar și tare greu de înghițit, am ales să nu las nici o umbră de jenă sau rușine, constatând că în jurul meu sunt considerabil de mulți adulți care ar mai avea mult de lucru pe direcția asta (doar că cel mai probabil nu vor realiza niciodată că au o asemenea nevoie) și, poate cel mai important, înțelegând că nimeni nu alege calea asta conștient. Toți nefericiții ăștia suntem victime ale unei educații minate cu idei preconcepute, automatisme nocive, dar întotdeauna bine intenționate. Nimeni nu ne învață (sau nu ne-a învățat la timp) despre emoții și acceptarea lor; dimpotrivă, emoțiile au fost și mai sunt considerate o prostie siropoasă, un non-subiect. Nici măcar nu e rezonabil să căutăm vinovați în această speță, pentru că e o problemă transmisă din generație în generație, din negura timpului. Dar e loc sub Soare pentru toată lumea; de când am schimbat culoarul, am descoperit mulți oameni care gândesc ca mine, sau eu ca ei, ceea ce îmi dă speranța că măcar copiii noștri vor fi mai alfabetizați emoțional și că, în timp, ar putea fi loc de mai multă stare de bine, mult mai devreme decât am prins eu – dacă nu chiar din prima zi de viață. Sunt bucuroasă că am ocazia să le transmit copiilor mei, fie și cu un decalaj regretabil, ceea ce cred acum că este absolut esențial pentru o viață pe care să o putem resimți ca fiind împlinită în orice moment: starea de bine autentică, internă, care nu depinde de stimulente externe.

YouTube mi-a făcut un rezumat excelent pentru 2024. Procentele nu sunt absolute. Uneori e o probă doar să pot asculta ceva trist sau dramatic, chiar dacă eu nu sunt în acea stare. Pentru mine e o probă de stabilitate emoțională. Dar și dac-ar fi procente absolute, cred că o viață divers colorată și echilibrată poate să arate și așa:

Tot ce pot să-mi doresc de-acum înainte este să-mi fie cel puțin la fel de bine ca la 40 de ani 🙂 Acum am reperul, am fixat ținta, știu că se poate. Starea de bine este o alegere.

Adio şi mulțumesc, 2024! Bun venit, 2025! La mulți ani!