O sută de avioane pe minut trec uneori. Alteori trei, două, sau nici unul – dar foarte-foarte rar, poate o amorțeală de trei minute după o gură mai mare de tărie. Nu toate, dar multe ar trebui prinse din zborul bezmetic sau din picaj și duse la destinație. Nu știu dacă reușesc să prind bine unul-două pe zi și să bifez aterizarea în bune condiții. Unele survolează de nebune de luni sau chiar ani de zile, au rămas fără combustibil și plutesc în contul datoriilor. Pe altele le ratez sau le bag în ceață, se ciocnesc în aer sau ajung pe fundul oceanului (cine știe când m-apuc și de scufundări – pare să sune tentant, de altfel exersez scufundarea mentală tot mai des). Unele sunt prinse de vârtejul din Triunghiul Bermudelor și nu cred că le voi putea recupera vreodată; poate cu și mai multă terapie. Iar odată la foarte-foarte mulți ani, se aliniază planetele și prin forța lor, mereu în urma ultimelor mele puteri, fac un număr de magie și-mi trimit avioanele prin vreo insulă exotică, pe care nici nu știam s-o arăt pe hartă; de altfel, nu sunt sigură că pot s-o regăsesc și a doua oară, e posibil să rămână un praf de vise prea frumoase, dar poate și prea intense (asta e nașpa, mereu, invariabil). În fine.
În tot balamucul ăsta, eu sunt turnul de control. Nu există schimbul doi – și nici n-a fost vreodată. Singuri venim, singuri schimbăm vitezele și singuri plecăm. Până recent, mă ajuta somnul. După somn eram ca nouă și turnul de control funcționa brici; sau pe-acolo, uneori mai tăia și cu lama cam ruginită. Dar acum tot Universul s-a scăpat de prea mult praf magic dintr-o dată și efectul de supradoză a venit cu o cumplită insomnie. De fapt, doar la-nceput era cumplită, până m-am obișnuit cu ea. Acum e o chestie surdă în fundul creierului, pe care aproape că n-o aud. Mintea mea e o furtună care bate orice insomnie, depresie sau frică, și ca să nu fie totuși prea constantă vremea la turnul de control, o dată la câteva zile bagă un uragan/muson — cum are chef, depinde și pe unde se află. Mintea + Universul, desigur, mintea fiind doar o mică parte din el.
O sută de avioane pe minut, când minutele nu se termină! Iar tu nu ești decât unul dintre ele.
alexandrateodor 
Frumos scris, dragă Alexandra.
Ai pus în culori și stele și cer deschis stări ale clipei. Poate fiindcă simți și tu că Timpul (cel măsurat după metode omenești tradiționale) poate fi de fapt expandat. În ceru cu avioane și până la infinit. Altfel de unde intuiția (sau re-amintirea?) că Mintea (care vrea mereu controlul și e gălăgioasă și cicălitoare, dacă o lași) reprezintă atât de puțin din extraordinarele ființe care suntem? Așa, spre 0.0001% (da, da, unii chiar au evaluat… dar nu cu științele școlilor știute la nivelul cel global).
Dar … nu suntem singuri. Avem cel puțin 256 de ființe stră-stră-strămoși (asta dacă calculăm numai până la nivelul 7+1), 128 pe linie masculină și 128 pe cea feminină, care au fost în momentul perfect planetar și astronomic să se întâlnească. Niște fuziuni planetare (deh, poți să le zici și planete-celule de viață, nu?), pentru ca miracolul care ești acum (cu capul printre avioane în turnul tău de control fără schimbul 2), doar SĂ FII.
Unda asta de reverberație care face ca fiecare clipă a noastră să conteze, dacă ne ridicăm un pic privirea de la nivelul zgomotului de fond, poate deveni vehicolul cel mai îndrăzneț de călătorit. Prin această viață și prin următoarele :).
La bună reauzire, suflete cu soare!
LikeLiked by 1 person
Valentina, zâna care are aduce mereu o doză bună de energie pozitivă. Te îmbrățișez și știu că ne vom vedea foarte curând!
LikeLike