Am încercat-o și pe-asta

Într-un schimb de comentarii pe tema patrimoniului construit de-acum mulți ani, pe Facebook, cineva mă lua peste picior spunându-mi că, dacă nu mi-am spart capul cu un ONG, sau ceva de genu’, nici să nu deschid gura.(*) Gen, dacă n-ai copii, atunci n-ai nici dreptul să-ți dai cu părerea, nici măcar dacă ești specializat într-un domeniu relevant. (Corolarul ar fi că, dacă ai copii, indiferent că-i faci la 15 ani într-un mediu social defavorizat, opinia ta chiar contează!) I-am dat cu flit (cel puțin în mintea mea) și la fel aș face și acum, doar că, între timp, viața a făcut să-mi sparg capul și cu un ONG. Pentru patrimoniu! ONG-ul a rămas, capul meu spart s-a reparat (oarecum), iar mai departe ne vedem fiecare de drum. Nu ne-am potrivit, sau mai bine zis nu sunt făcută pentru asta. Un ONG înseamnă, înainte de toate, management și administrativ, indiferent în ce domeniu activează. Oricât de organizată aș fi, sau aș putea să fiu (și chiar pot), nu vreau să activez în chestiuni administrative, pentru motivul foarte rotund că m-am pregătit asiduu, ani de zile, pentru altceva. ONG-ul mai înseamnă și oameni, pentru că în principiu e o asociere de forțe pentru un scop comun. Așadar, nici n-ar fi fost necesar să mă ocup eu chiar de tot, dacă aș fi avut partenerii de drum potriviți; din păcate, nu i-am avut. Precum într-un mariaj prost, nimic nu a mers; de la început, până la final.

Privind peisajul ONG de patrimoniu din România de la distanța celor câțiva ani de detașare, concluzia mea este amară. Am petrecut doar câțiva ani în mediul ăsta, dar mi-e imposibil să estimez câți ani din viață m-a costat, de fapt. Aproape un an am activat, într-o heirupeală de nedescris, sub pălăria altora, până s-a înființat ONG-ul nostru; încă vreun an am funcționat cu motoarele turate la maximum (eu, nu și restul membrilor), după care am anunțat, epuizată, că nu mai pot duce toată coordonarea singură și, ca să fiu sigură că se înțelege ideea, am sistat orice activitate. De atunci au mai trecut încă doi (!) ani până când a preluat cineva șandramaua, după ce eram la un pas de a o desființa. Pe acest val, atitudinea colegilor ongiști a fost cel mult una oportunistă. Cât timp am pedalat, auzeam în cor: “Heeei, suntem în același tren, avem aceeași misiune, hai să ne sprijinim reciproc!” – ca atunci când faci conversație de salon la un eveniment social. Când m-am oprit, nimeni – dar nimeni – nu s-a uitat în urmă, cu vreo urmă de umanitate de genul: “Ce s-a întâmplat, de ce te-ai oprit? Ești bine?” Păi… nu eram bine; că nimeni nu renunță de bine ce-i e. Pe lângă faptul că-mi epuizasem toate resursele fizice și mai ales psihice, aveam un copil de doi ani cu probleme serioase, pe care abia începeam să le conștientizez, altul adolescent pe care-l duceam la psiholog de bine ce era, iar ca să închidem cercul eram și în pragul divorțului. Știu că temele astea personale nu interesează pe nimeni, dar noi, ăia care roboțim pe rotița șoricelului și ne dăm duhul prin toate dărăpănăturile uitate de lume, dacă admitem că suntem oameni!, avem (sau ar trebui să avem) și o viață personală. Apropo, când am intrat în hora ongistă, cel mic avea… 5 luni! Da, 5 luni de când se născuse! Dar, pentru că apucata din mine era deja înapoi în activitate, nimeni dintre partenerii mei de discuții (a se vedea cât de bine mi-i aleg…) nu și-a pus problema că nu era cazul să trag tocmai eu căruța. Socotelile au fost, însă, mult mai simple: eu eram cea mai tânără, deci trebuia să mă sacrific, și eu aveam job la facultate, deci aveam cel mai mult timp liber… Restul aveau biznis de ținut, așa că ei puneau doar consultanța; hai, și contabilitatea, care de fapt n-a mai fost și am rămas tot eu cu ea. Ei nu-și permiteau să facă voluntariat, eu da! Și pe voluntariat trebuia să găsesc tot, de la colaboratori, specialiști și experți, până la contabilitate, spațiu de depozitare pentru toată dotarea de șantier și loc de parcare pentru o camionetă… A fost foarte convenabil câtă vreme am putut folosi resursele personale de spațiu, iar când n-am mai dispus de ele a devenit strict problema mea, nu a lor. Sigur, mai contribuiau și ei când le era la-ndemână, dar responsabilitatea era a mea: de la hârtii până la viețile oamenilor de pe șantier. Faină socoteală.

Nimeni, dar absolut nimeni nu-și pune astfel de probleme umane în lumea patrimoniului construit. Iar acum nu mai vorbesc doar despre mediul ONG, ci despre domeniu în general, pentru că am “șansa” să privesc prin gard de aproape 20 de ani (da, sunt unii intrați de-a binelea, iar alții din specia wannabe, mai mult morți decât vii, care mai scot capul din când în când cu vreo fărâmă de proiect sau de studiu). Toți suntem (iar dacă nu suntem, rușine nouă!) niște roboți antrenați (precum AI, da!) să construiască neobosit la salvarea patrimoniului construit. După cum vedeți, toată heirupeala asta dă roade fantastice, pentru că suntem pe cale să depășim orice recorduri în materie de bună practică. Ați râs cu poftă, da? Nu doar că salvăm praful de pe tobă, dar cel mai grav este că nu știm ce avem de salvat! Nimeni, dar nimeni din tot stupul ăsta de albine (să fie, oare, viespi?) nu-și pune problema elementară, fundamentală, esențială: bă, da’ noi ce avem aici? Nimeni nu vrea să aprindă lumina, cel mai bine e cu haos, că asta-i limba pe care-am învățat-o. La ce ne trebuie nouă liste, inventare, criterii, priorități? Merge și-așa, în plus, nu avem timp de astfel de prostii… Noi stingem focuri! Nino, nino!

Nino, nino! zice și Mintea mea, după ce i-am dat timp să gândească. Stop joc. Eu vreau să trăiesc, nu să roboțesc, cu patrimoniu construit sau fără.

(*) După câțiva ani, când eram în vria activității mele de ong-istă, respectivul coleg și-a cerut scuze pentru acel comentariu. Am apreciat, evident, deși nu se schimbase nimic; primeam scuzele doar pentru că devenisem activistă cu acte în regulă, nu pentru că opinia mea ar fi putut fi, oricum, valabilă.

Cum evaluăm o intervenție pe patrimoniul construit?

E o întrebare care mă bântuie de mult timp. De dat cu părerea, cu toții putem – specialiști, iubitori de patrimoniu, investitori (mai mult sau mai puțin iubitori), locuitori sau administratori (de clădiri, zone istorice declarate – sau nu – și orașe de patrimoniu). Dar cum ne putem lămuri dacă vrem totuși să ieșim din zona de păreristică – avizată sau nu. Există vreo metodă? Sau măcar putem construi una?

Eu n-am găsit vreo metodă, deși sunt destul de sigură că aș fi observat-o, dacă m-aș fi întâlnit cu ea. Prima incursiune în zona asta am avut-o în pregătirea lucrării de disertație, unde căutam variante optime de intervenție asupra structurilor construite din situri arheologice (v. Studii de caz și anexe). Atunci mi-am definit o serie de criterii pe care le-am urmărit selectiv, evidențiindu-le pe cele pe care le-am considerat mai relevante, în baza puținelor date pe care le-am avut la dispoziție. Deși aveam acces la internet, volumul de date disponibil era infinit mai mic, cu atât mai mult pe acest segment, iar publicații relevante (la care să am și acces) foarte puține; am lucrat, de fapt, cu imagini făcute de tata dintr-o călătorie în Spania și cu ale mele, din Dobrogea, plus ceva literatură stoarsă cu greu din biblioteca școlii și cea de-acasă, de arheolog (a mea nu prea exista încă). Libgen sau archdaily abia porneau motoarele în 2008 și oricum nu știam încă de ele când pregăteam lucrarea asta, la final de 2008-început de 2009. Pentru scopul lucrării și al proiectului de diplomă, a fost suficient. Dar cum s-ar face tema asta pe bune, într-o lume a specialiștilor preocupați de patrimoniul construit?

La un moment dat, am întrezărit o oportunitate de a aborda tema asta. Un call for papers pentru o conferință cu titlul Venice Charter [Re]Framed, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la publicarea Cartei de la Veneția – considerată fundamentul politicilor de patrimoniu la nivel mondial. O evaluare complexă poate ajunge la foarte multe criterii, din perspective foarte variate, însă pentru a fi abordabilă am profitat de pretextul cartei sus-numite pentru a mă limita la criterii derivate din principiile ei. Am propus, astfel, o metodă (sau, mai bine spus, un început de metodă) pentru evaluarea intervențiilor asupra patrimoniului construit, în baza interpretărilor comune sau adaptate ale principiilor Cartei de la Veneția.

Dar, ce să vezi… aventuri cu ginta latină. Organizatorii păreau inițial foarte serioși; anunțaseră un termen pentru trimiterea lucrărilor in extenso, apoi o perioadă pentru revizuiri, trimiterea versiunii finale și abia apoi urma să aibă loc conferința. Un model rar în lumea noastră; l-am mai întâlnit doar în sferele tehnice ale domeniului, iar acolo a mers brici. Pentru mine era perfect: dacă acceptă lucrarea și rezultă că e publicabilă, poate merită să plătesc deplasarea pentru conferință; de fapt, nici nu mă gândisem atât de departe, după mintea mea exista și formula hibrid – unii la fața locului, alții online. În mintea lor, nu a fost la fel. A existat un termen inițial, pe care l-au prelungit un pic; m-am bucurat, pentru că întârziasem – în dulcele-mi stil clasic. Dar m-am ținut de al doilea. Doar că nu s-au ținut ei. La un moment dat, au anunțat că renunță la partea de review și că ne vedem cu toții, voioși, la Lisabona. Și-atunci m-am uitat la prețuri – bilete de avion, cazare… și era un pic mai sus decât mă așteptam (fusesem acolo cu un an în urmă); în plus, se cam suprapunea cu o perioadă îmbâcsită la școală, cu predări, evaluări, comisii, chestii. Le-am scris, rugându-i să-mi permită participarea online, având în vedere că eram nevoită să-mi suport cheltuielile din buzunar. Nu doar că au refuzat, dar, mai mult decât atât, au respins orice formă de evaluare a lucrării, deși era finalizată și dedicată temei-cadru. Deduc, așadar, că-i interesa mult mai puțin conținutul contribuțiilor decât baletul de la recepție. OK… țeapă. Câteva luni de muncă soldate cu un articol în sertar.

Cine a jucat sportul ăsta știe foarte bine că nu e chiar floare la ureche să adaptezi tot sistemul de citare de la o revistă la alta, cu atât mai mult cu cât nu știi dacă ți-o vor primi sau nu. Așa că am lăsat-o în aer, oricum subiectul era încheiat de câteva luni și intrasem în altele… Dar îmi părea rău. Nu pentru rândul din CV, care poate sau nu să valoreze ceva într-un punctaj sau altul, ci pentru că vreau să circule. Vreau păreri și sugestii constructive, și mai ales vreau ca acest instrument de evaluare să crească. Ca aproape tot ce visez în zona profesională, instrumentul ăsta trebuie să ajungă sub forma unei baze de date online, cu mii de înregistrări prin care să poți filtra, selecta, analiza și înțelege mai bine ce poate să însemne o intervenție bună sau una mai puțin potrivită. Cred că tărie că doar într-o astfel de expunere (pe care o văd obligatorie pentru orice intervenție pe un obiectiv de patrimoniu văzut ca bun al tuturor) vom putea spera la o îndreptare din partea specialiștilor și experților turnători de betoane.

Recent, cineva mi-a semnalat că există un portal pe care se pot publica gratuit manuscrise, care primesc automat un doi, pentru citare. Așa că, la un an după ce l-am finalizat, i-am dat drumul pe preprints.org. Ieri l-am încărcat, azi l-au publicat. Îl puteți descărca de aici, iar muzica și dansul se pot desfășura în comentarii (pentru cei care nu mă cunosc), pe Facebook, mail, sau live pentru restul. Nu mă aștept să fie, dar m-aș bucura foarte mult! În măsura în care există reacții, interes etc., mă pot mobiliza pentru o versiune de publicat într-un colțișor mai adecvat; primesc și colaboratori… cu brațele deschise!

PS 1. Pentru citare, pare că am inversat eu numele și prenumele în formularul de înscriere, iar acum nu mai pot edita. Corect ar fi: Teodor, A. Bad or Good? Proposal Towards a Quality Evaluation for Interventions on Built Heritage. Preprints 2025, 2025020952. https://doi.org/10.20944/preprints202502.0952.v1.

PS 2. Studiul de caz este intervenția recentă de la Capidava. În arhiva din secțiunea Supplementary Material e încărcată ilustrația separat – în principiu, la o calitate mai bună decât cea din pdf. Las mai jos câteva mostre, poate-poate prinde…

Sursa ilustrație: https://www.preprints.org/manuscript/202502.0952/v1 (pentru sursele fiecărei imagini din colaj, v. articol).

Conacul Nucu

E una dintre puținele destinații de cazare turistică în care chiar am revenit – nu doar că ne-am simțit bine și ne-ar plăcea să revenim cândva, cum am zis de multe ori. Pentru bucureșteni, ploieșteni, buzoieni și tot ce e în apropiere de Urlați e, cum se spune, la o aruncătură de băț (ce vorbă depășită, nu-i așa?…) Vezi aici Conacul Nucu pe Google Maps. Noi am făcut o oră și jumătate pe ceas, traversând centrul Bucureștiului, iar cam jumătate din drum am mers pe A3; asta înseamnă șanse mari de deplasare fără trafic, ceea ce este super-lux în contrast cu peisajul punctelor fierbinți înșiruite pe DN1.

Mărturisesc că prima dată, în 2023, am ajuns acolo din pură greșeală. Vizitaserăm în urmă doi ani zona pentru un potențial obiectiv de Ambulanță – despre care merită să scriu cândva, chiar dacă direcția aia s-a șters pentru mine. În fine, ne-am cazat la o pensiune oarecare, unde se putea plăti cu cardul de vacanță – deh, bugetar + voluntariat = love Edenred. Camera a fost decentă, mâncarea foarte ieftină și ok (adică nici-nici, dacă spun “bună” se poate înțelege greșit), dar nu era un loc de revenit decât la nevoie – nici măcar pentru spart banii de vacanță în ultima clipă (pentru acest scop prefer mereu un loc nou, pentru testare). Eventual, era loc bun de cazat voluntari la Ambulanță, pentru că la vremea aia încă mai cântăream și tema asta între alte o sută. Ei, gard în gard cu pensiunea asta oarecare e un conac tare frumușel (autentic, nu făcătură ca cel de la Bran – poate o să revin la el în vreo pasă de hater pe calea mântuirii). Atunci era încă amenajat semi-sălbatic și se vedea că se lucrează la clădirea istorică, ceea ce m-a bucurat foarte mult. De fapt, la cum arată lucrurile din satelit, pensiunea la care eram noi cazați a crescut, probabil, din sau pe lângă vreo anexă de intrare a frumosului conac. Ne-am învârtit un pic și pe-acolo, inclusiv prin curte, cu gândul hotărât că revenim pentru cazare cu altă ocazie.

Zis și nefăcut. Doi ani mai târziu am prins din timp puntea de 1 iunie și-am apucat să rezervăm ceva înainte să fie totul luat – ca de cele mai multe ori, când mă trezesc că weekend-ul care urmează e cu punte și nu ne rămâne decât să ne învârtim în jurul cozii sau în jurul casei o zi-două în plus decât într-un weekend obișnuit. Nu mai știu cum am făcut rezervarea la Conacul Nucu, dar retrospectiv am identificat două scenarii: fie am căutat pe Booking ceva în Urlați (pentru că nu mai știam cum se numește conacul și mi-a fost lene să-l caut pe Google Maps), apoi am derulat până am văzut ceva care seamănă; fie l-am văzut pe profilul lui Mircea, care era deja în lista de prieteni pe Facebook (cumva, tot prin Ambulanță), și-am crezut că e cel pe care-l văzuserăm noi cu doi ani înainte. N-am mai gândit, nici studiat mult, am făcut rezervarea și mi-am văzut de treabă; pe vremea aia chiar n-aveam timp nici să mor, pregăteam intervenția de la Butoiu. Când am ajuns la destinație, ghici cine bombănea: “Mircea!!! [al meu] Iar ai greșit drumul! Ți-am zis de-atâtea ori să verifici traseul și locul în care trebuie să ajungi înainte să mergi ca orbetele după GPS!!!” / “Da’ am ajuns în punctul pe care mi l-ai trimis, ce vrei de la mine?!” Verific repede, nerăbdătoare să servesc replica tăioasă. La naiba, chiar eram unde i-am trimis. Dar ce-am trimis??? Unde suntem? Ce-am făcut?

Am greșit, ce să fac… Conacul la care visam eu era, într-o poziție oarecum similară, pe sprânceana unui delușor, dar o vale mai la est. Cazarea era deja plătită, de ajuns am ajuns, așa că am înghițit în sec și-am pornit în recunoaștere. OK, hai să vedem cât de tare am greșit! Vă las pe voi să evaluați…

Nouă ne-a plăcut foarte mult. Gazda ne-a primit, ne-a făcut un tur generos al casei și al curții, și-apoi a plecat. Pentru aproape o zi am avut tot conacul și curtea doar pentru noi – restul oaspeților nu ajunseseră încă, sau erau pe traseele din zonă. Am mers cu trei copii, pe care am reușit să-i ținem afară o după-amiază întreagă fără să le facem program special – fiecare ce-a avut chef. Eu am citit pe-o buturugă despre București (deja lucram la PUG și încă mai speram să fac nu știu ce studiu pe chestii istorico-arheologice); Mircea probabil s-a jucat pe telefon (sau a citit și el?), fetele-au bârfit cu telefoanele lipite de mâini, tolănite-n hamac, iar Zeno s-a ocupat cu bruiaje pe toate fronturile – de la hăituit buburuze pe scoarța copacilor, până la băi cu iarbă aruncată pe fete, o maaare distracție! Toți ne-am bucurat de aer curat, de verde (măcar în fundal), de umbra copacilor, de hamace, de gâze și de plimbări pe cărări cu bălării. Până spre seară s-au ocupat toate camerele și-am servit toți, împreună cu gazda, o cină copioasă în jurul unei mese de pomină (o vedeți în calupul de foto de mai jos). Mâncare pregătită de oameni din sat, cu ingrediente locale, degustare de vin și o atmosferă deschisă și prietenoasă din partea tuturor, deși mulți nu ne cunoșteam. Totul a picat… uns! În plus, eu m-am bucurat foarte mult să văd o casă istorică pe mâini bune, chiar și fără implicarea unor specialiști de profil. Dorința de a păstra, de recondiționa dacă e cazul, atenția la detalii și materiale adecvate se văd la fiecare colț al casei, înăuntru sau afară. Nu e ireproșabil, perfect nu există și nici nu vreau să deschid vreo listuță de exemple cu ce “nu e bine”; în ansamblu, este foarte bine!

Am vizitat, înainte de plecarea înapoi spre București, și conacul la care am avut intenția să ne cazăm. M-am bucurat foarte mult că am greșit. Între timp, devenise o destinație un pic prea fancy pentru gustul meu. Foarte frumos, de mers acolo cu străini – no problem; dar, pentru sufletul meu, Conacul Nucu e fix ce trebuie.

***

A doua vizită a fost iarna. Nu-i ca vara, mai ales fără zăpadă, dar tot e frumos.

După câteva Revelioane la rând în care-am parazitat niște prieteni dragi care au o pensiune foarte cozy la Măgura (da, promit să revin!), a venit momentul să ne mai vedem și de treaba noastră… So, am avut tema grea de a găsi o altă gazdă pentru o bună parte din gașcă. Tema a fost chiar lejeră până la urmă, pentru că ne-am oprit repejor la varianta Conacul Nucu din Urlați. Ce-a fost acolo rămâne acolo, mai adaug doar că am avut tot conacul doar pentru noi vreo patru zile și trei nopți, cu prelungire la cerere. Distribuția funcțională ideală pentru un astfel de eveniment: zonă de party în demisol/cramă/loc de luat masa, zonă de nani/filme la parter, cu porticul spre panoramă și podul destinat adolescenților. Mâncare pe săturate, de băutură nu se discută, jocuri, karaoke (o altă premieră bifată!) și liber la deranj, că nu deranjam pe nimeni. Ne-a plăcut foarte mult de Rev la Conacul Nucu! Din respect pentru gașcă am lăsat deoparte toate pozele cu oameni, dar se poate citi ușor printre poze 🙂 N-au lipsit nici dinozaurii, firește!

Vă invit să-i vizitați și să-i urmăriți, pentru că ce fac ei e un pic mai mult decât doar cazare și cred că merită încurajați: Conacul Nucu pe Facebook | Conacul Nucu pentru non-Facebook 🙂 Găsiți în link-uri cu ce se mai ocupă, ca să închei și eu odată postarea asta… Să tot avem așa turism în România ❤

Constanța: Aristide Karatzali 8

S-a dat pe Facebook, zilele trecute, știrea că s-a mai dus o casă veche și frumoasă din Constanța. Era favorita mea all times, pentru că era mică, cochetă (dar nu foarte) și chiar lângă mare, în cel vechi oraș în viață din Românica. Îmi imaginam des cum ar fi să locuiesc acolo, să ies din casă sau să merg spre ea și să văd asta:

Am descoperit-o, am fotografiat-o și am revăzut-o cu fiecare drum pe care l-am mai avut în Constanța – ca pe un prieten bun. Am vrut și să las un bilet într-un an, dar ploua și n-am avut unde. Acum vreo doi ani, când era deja în șantier, mi-a trimis cineva poze din interior. Într-adevăr, era foarte degradată, iar în afară de fațade și câteva detalii nu s-au găsit elemente valoroase. Chiar și așa, când ai o asemenea delicatesă nu o pui jos. O ții în cârje, o dai cu fixativ, faci orice, dar nu o dai jos. Nu toată casa, dar fațada… nu sunt deloc adepta acestei soluții, de principiu, pentru că de multe ori structura interioară poate fi păstrată. Aici aș putea să înțeleg că nu era cazul, dar nu pot să înțeleg că nu s-ar fi putut păstra fațada. Scuza asta NU EXISTĂ. Și mă interesează prea puțin că era proiectată de un arhitect faimos. Era valoroasă în sine, prin imaginea pe care o oferea străzii.

Constanța este încă orașul în a cărui istorie mi-am scurs cei mai mulți neuroni, ceea ce m-a făcut să-l iubesc foarte tare. Nu pentru că am scurs mulți neuroni, ci pentru că am realizat că este o bijuterie neînțeleasă. Având eu însămi o relație strânsă cu (ne)înțelesul, când găsesc vreun frățior sau vreo surioară cu o soartă similară devine mult mai ușor “de suflet” decât orice altă chestie, de succes, performantă, la modă sau altfel.

Nu sunt singura care vede încă valoare în Peninsula Constanței. Sunt destui care deplâng zilnic ce-am avut și ce-am pierdut, dar și ce pare să fie cu un picior în groapă. Dar când zic că “este” o bijuterie nu înseamnă că va fi pentru totdeauna. Patrimoniul nu este o resursă regenerabilă. Cu fiecare casă veche dărâmată, se mai stinge un pic din sclipirea ei, chiar și prăfuită. Când va fi doar betoane, n-o s-o mai iubească nimeni.

Rămânem cu fotografiile: Constanța: Aristide Karatzali 8