După mine, e unul dintre filmele anului, dacă nu chiar cel mai bun – chit că e miniserie. Știu că am memorie scurtă, dar nu cred să fi văzut vreun film mai bun în ultimii ani, cel puțin dacă suprapui toate capitolele la care excelează, anume problematică, impact potențial (măsurabil inclusiv științific, dacă și-ar prinde cineva mintea), dar și performanță tehnică și actoricească.

A făcut valuri pe newsfeed-ul meu de Facebook în urmă cu câteva luni, când am citit tot ce-am prins despre el – în principal opinii ale diverșilor din cercurile mele, comentarii, tot ce putea fi relevant privind felul în care e primit și perceput de public. L-am “prizat” imediat ce i-au dat drumul pe Netflix, dar nu m-am simțit în stare să scriu nimic după vizionare; se scrisese deja prea mult, oricum, iar poate cei mai îndreptățiți erau psihologii – ori eu chiar am mulți psihlogi în urmărire de la un timp. Acum vreau să revin asupra lui și să las o notă personală, pentru că – nu-i așa – nu toți urmărim psihologi, iar unii dintre noi chiar îi discreditează. În situația asta, opinia unui cetățean oarecare poate să conteze mai mult.

Prima dată am vizionat Adolescence doar cu Mircea. Am considerat prudent să ne uităm întâi doar noi, adulții/părinții. După ce-am gafat-o o dată cu un film la cinema, mi-am spus că nu mai repet greșeala de a o expune la un film dur înainte să fiu pregătită emoțional să-i explic, dacă e cazul, ceea ce vede. În fine, după ce ne-am lămurit i-am spus Sofiei că trebuie să vedem filmul împreună, pentru că e foarte bun și chiar e o experiență binevenită la vârsta ei, dar a cam lăsat-o rece. Adevărul e că “ardeau” altele mai tare, precum examenul de capacitate, așa că n-am insistat. Apoi ne-am luat cu altele și am uitat.

Săptămâna trecută vine Sofi la noi și spune hotărât: “Vreau să văd Adolescence.” Hmmm, cum așa, ce ți-a venit tocmai acum, sau cu ce ocazie? – am întrebat-o. “Am văzut pe Insta că a luat puștiul de 15 ani un premiu Emmy și sunt curioasă cum joacă.” OK… orice îți captează atenția e bun, până la urmă. Noi nu reușiserăm să o convingem că merită, dar un puști de vârsta ei care câștigă un Emmy… baby, are cu totul alt calibru! Nu m-aș fi gândit că un premiu ar putea avea un asemenea efect (cu manta) asupra tinerilor, caz în care l-ar merita orice rol, oricât de slab – ceea ce clar nu e cazul aici, puștiul este excepțional… Este foarte evident că a înțeles mecanismele psihologice care-i ghidează personajul, altfel nu ar fi putut să joace atât de bine. FA-BU-LOS.

Paranteză. Probabil că asta e o chestie care poate șoca doar generațiile trecute de o anumită vârstă – să spunem, rotund, 30 de ani? -, anume precocitatea tinerilor de azi în raport cu educația psihologică; ok, poate că nu e valabil pentru toate categoriile sociale, dar cu siguranță pentru cele mai favorizate. Poate din simplul fapt că au fost expuși subiectului de mici, că au acces non-stop la informații pe linia asta (dacă-i interesează), că poate se discută ocazional la școală, în jurul lor etc., cert e că sunt din cu totul altă ligă decât ăștia mai trecuți de prima tinerețe și că au cu totul alt start în viață pe chestia asta. Acum vreo doi ani am avut ocazia, la o nuntă…, să ascult o adolescentă din familia foarte extinsă vorbind despre frații Tate, într-o discuție în contradictoriu cu unchiul (!) ei, cu vreo 20 de ani mai mare decât ea. L-a surclasat cu lejeritate. Puștoaica avea un bagaj de cunoștințe despre caz care bătea cu mult ce știam eu – mie doar îmi suna cunoscut numele lor, dar la epoca aia cam atât… – și niște argumente pe care eu le descoperisem abia recent, într-o perioadă de mare dificultate din care încă mă târam să ies. Nu pot să ascund că am fost profund invidioasă preț de câteva minute, comparându-mă involuntar cu ea când eram la vârsta ei – ce înțelegere copilăroasă aveam despre oameni și relațiile umane. Apoi mi-am dat seama că asta e creșterea firească, atunci când copiii noștri sunt expuși mai repede la cunoaștere și pot cu adevărat să învețe din greșelile noastre.

Așadar, am revăzut filmul – în două tranșe, că sunt patru episoade lungi de peste o oră -, de data asta cu Sofi. (Mircea a zis pas, nu mai vrea să revadă, e prea nasol.) Nu cred că a plâns decât la ultima scenă din ultimul episod, zicând că n-a mai bocit de mult la un film (dar poate și ea are memoria scurtă, ca și mă-sa). La final am schimbat câteva vorbe, pentru că eram curioasă ce a înțeles – în mare, că altfel erau multe dedesubturi pe care le puteam lua la bani mărunți. Răspunsul ei a fost destul de prompt: “Tragedia asta nu s-ar fi întâmplat dacă părinții i-ar fi acordat băiatului mai multă atenție.” I taught you well, my apprentice, mi-am spus – precum Oscar la cursul de șah de pe Duolingo. Bine, nu e chiar (sau doar) meritul meu, mesajul ultimei secvențe era destul de transparent în această direcție. În discuția care a urmat am elaborat pe tipul de atenție necesar pentru a dezamorsa asemenea “bombe” din viața unui copil, ca să fie clar că nu e vorba despre cât de mult îi place mâncarea de la școală sau ce note a luat la matematică. Și am convingerea că a fost clar, pentru că am avut multe astfel de discuții sensibile în ultimii ani, unele mai la rece, altele foarte inconfortabile (pentru ambele părți).

De ce e important să vizionăm Adolescence – ca părinte, viitor părinte și adolescent, chiar și în devenire? (să zicem că vârsta de 13 ani, cât avea personajul din film, ar putea fi o limită bună de pornire, dar cred că merge și mai jos cu un an sau doi) Pentru că psihologia de uz casnic se învață în straturi (ca orice altceva de o anumită complexitate), iar ăsta e un strat foarte consistent – precum un curs intensiv; pentru că învățăm la ce “nimicuri” să fim atenți – și unii, și alții; și pentru că fiecare efort conștient de a îmbunătăți relațiile dintre părinți și copiii lor, indiferent de vârstă și de inițiator, este un pas mic, dar important, spre mai bine. Povestea lui Jamie, un băiat de 13 ani care a ucis cu brutalitate o colegă de școală pentru că îl lezase emoțional – inspirat de o suită îngrijorătoare de cazuri reale -, e o pilulă foarte amară, dar foarte eficientă. Episoadele filmate dintr-o singură bucată (!) adaugă o presiune de mare efect psihologic, care fără îndoială fac să merite tot efortul logistic și uman din spatele camerei.