Tag: optimism

Couples Therapy (2019-)

Nu știu cum să deschid pledoaria pentru această serie, fiind un subiect foarte delicat; nu mă refer atât la partea de cuplu, cât la (psiho)terapie în sine. Știu că sunt încă mulți oameni care resping ideea de terapie și n-ar încerca-o nici în ruptul capului. Intuiesc că (și) ăsta a fost unul dintre gândurile lui Josh Kriegman, unul dintre regizorii serialului Couples Therapy (2019-2025), când a promovat ideea realizării lui. Știind ce impact poate avea terapia de calitate asupra vieții oamenilor, simți nevoia acută de a transmite mai departe. Apoi, anticipând că cei mai mulți n-ar vrea să încerce pe pielea lor, poate ar merge să încerce măcar pe pielea altora… Este, așadar, un reality show. Dar nu e un show de tipul Big Brother, senzaționalist, cu drame și pițiponceală mai mult sau mai puțin regizate. E o punere în scenă cât mai realistă cu putință a unor cazuri reale de terapie, cu o completare minimală a tabloului din care să reiasă complexitatea procesului – în special din direcția terapeutului. Viețile private ale protagoniștilor sunt prezentate doar ca fundal al poveștilor de terapie. 

Despre dr. Orna Guralnik, terapeutul care asigură practic singurul rol principal, am aflat de la o amică psiholog din UK că e unul dintre cei mai bine plătiți practicieni din lume. Pe mine m-a convins că-și merită banii. Ce mi se pare grozav la serialul ăsta e faptul că, urmărind cazurile, nu ai cum să nu rezonezi cu o situație sau alta din poveștile celor câteva zeci de participanți la sesiunile de terapie. Asta înseamnă că, indirect, ai parte de propria sesiune de terapie 🙂

Disclaimer: cuplurile participante au fost selectate tocmai pentru a reprezenta cât mai bine diversitatea lumii de azi, așa cum e ea…, de unde rezultă că nu vă pot fi chiar toți simpatici, dimpotrivă. E totuși interesant să-i urmărești până la capăt, oricât ar fi de diferiți de noi, pentru că în esență toți avem cam aceleași tipuri de probleme – anume un pachet principal de comportamente involuntare care ne complică viața. Rolul terapiei este, așadar, să identifice acele comportamente și să le corecteze. Nu să le vindece, nu promite nimeni vindecare completă, ci doar o capacitate crescută de gestionare a momentelor dificile.

Vă rog mult, nu vă uitați la trailere. Am deschis și eu unul, nu e ce trebuie. Plonjați direct în serial, priviți măcar un episod până la capăt și apoi decideți dacă merge și mai departe. Poate să nu fie azi, nici peste o lună, ci pentru orice moment în care mintea își face loc pentru puțină curiozitate și deschidere.

Cine se-aseamănă…

Ieri mă săturasem de psihologul de serviciu, deși am ascultat câteva materiale super-utile la rând (tipul are nevoie de o prezentare specială, pentru care trebuie să-mi fac puțin curaj; dacă las doar link s-ar putea să vă speriați, deci rămâne pe altă dată). În fine, după o doză bună e chestii prea serioase aveam nevoie de un pic de optimism 🙂 așa că m-am întors la Simon. Am luat la mână lista lui de podcasturi, pentru că pe cele mai multe le-am parcurs deja și nu mai merge doar să-l las pe YouTube să-mi servească o nouă sugestie. Până la urmă l-am pornit pe cel încărcat acum câteva zile, deși titlul nu mă atrăgea în nici un fel. Invitat este un muzician – câștigător de Grammy – de care nu auzisem în viața mea, Jacob Collier. M-a impresionat repejor maturitatea cu care vorbește, ceea ce m-a făcut să ridic o sprânceană pentru că fizionomia lui îmi sugera ceva gen 20-ish. Am răsuflat ușurată să constat că are, totuși, 30, dar chiar și așa… jos pălăria!

Întregul podcast, care durează o oră, este un rollercoaster jucăuș de idei foarte variate și muzică, cu puternice filoane psihologice. Foarte relevante sunt ancorele în copilăria lui Jacob (butoane pe care Simon apasă cu fiecare invitat, fără excepție), din care înțelegi destul de repede sursa dezinvolturii, deschiderii, încrederii de sine și a vocabularului pe care le are și pe care le poartă cu o autenticitate imposibil de disimulat. Toate astea se văd, încă o dată, în felul în care cântă: spontan, improvizat, efectiv curge muzica din el. Pentru el, muzica e prima limbă – chiar limba maternă. Ce să vezi, mama lui e muzician și dirijor… Și povestește cum la câțiva anișori (greu de crezut că doar doi, cum zice el, dar e irelevant) asista la spectacolul “de magie” al mamei sale dirijând orchestra, sau se simțea precum vioara din mâinile ei… Bro, asta e muzică băgată în vene! Și să vedeți ce face băiatul cu publicul! Ceva nemaipomenit, ceva ce numai un muzician-performer crescut cu dirijorul în casă ar putea face. Este absolut senzațional! [scuze, n-am găsit un echivalent românesc pentru “a person who entertains an audience”]

Evident că i-am căutat muzica. O fi de la algoritmii viciați pe ceea ce consum deja, dar mi s-a servit direct un duo cu Chris Martin… În care Chris e invitatul lui Jacob. Cum spuneam, Coldplay e mai mult decât o trupă rock. În cele câteva minute vezi doi oameni și artiști care rezonează profund, inclusiv și mai ales prin curajul de a fi vulnerabili în public: unul îi cânta piesa celuilalt, iar celălalt orbecăia în interpretarea inedită a celuilalt, totul acompaniat de public! Asta înseamnă creativitate și magie curată, indiferent cum sună pentru fiecare. Oamenii plâng în public, femei și bărbați deopotrivă, ca efect al emoției la unison a mii de persoane… Câți știm să smulgem asta?

So… Simon, Jacob și Chris 🙂 Până aici, cele mai frumoase companii pentru optimism, curiozitate și creativitate. ❤❤❤ u guys!