Primul pas în altă lume (sau Habarnam pe Lună)

Săptămâna de lucru care tocmai s-a încheiat (formal, că de fapt continuă) a fost un adevărat milestone pentru viața mea profesională. Nu știu exact unde va duce această nouă direcție, dar îmi este foarte clar că nu poate fi decât *foarte diferită* de cea în care aș fi continuat așa cum eram deja formată; nu mi-era jenă nici așa, dar tânjeam deja de mult timp la niște instrumente, umane sau altfel, care să mă ajute să mișc mai ușor “munții” din loc. Munții de pdf-uri, fotografii, informații, idei, direcții posibile și coloniile de fluturi din cap. Știu că n-o să fac vreo gaură-n știință – cum ziceau ai mei pe vremea când chiar mai vorbeam câte ceva -, dar măcar am șanse să-mi fac puțină ordine în calculator, pe hdd-uri și mai ales în minte (aici am cele mai mari rezerve privind reușita, recunosc).

Luni, la ora 16:41, am primit mail de la departamentul de cercetare că în câteva ore (! m-am uitat de trei ori în calendar, să mă asigur că am înțeles bine) urma să înceapă ultima serie, recuperarea recuperărilor, pentru cursul de AI pentru mediul academic achiziționat printr-un proiect PNRR al universității. Primul apel n-a ajuns la departamentul nostru din motive (să spunem) obiective, al doilea apel a venit pentru o săptămână suprapusă cu o predare (care ulterior s-a amânat), iar acesta era al treilea apel și ultimul. În plus, abia la ăsta m-am prins că toată treaba era online, așa că am zis “Fie ce-o fi, dacă e vreo pierdere de vreme ies din sesiune și gata.” După primele două ore de curs mi-a fost clar că toată săptămâna va fi cu seri full. Trei zile a câte 2h after hours și ultima zi de discuții libere timp de 4h cu un pic de moț. La programul de lectură al copilului mic am fost înlocuită de copilul mare, cu multă înțelegere din ambele părți ❤︎❤︎ Am ajuns la Habarnam pe Lună, adică exact unde mă aflu și eu cu povestea mea.

Vreau să încep prin a spune că nu-mi propun să ajung să preaslăvesc AI-ul în detrimentul calității umane. De fapt, de la o vreme și fără absolut nici o legătură cu tehnologia, croșetez intens la diverse filtre pentru calitate umană pe tot spectrul vieții mele – de la magazinul în care aleg să intru (sau nu, indiferent ce au la ofertă), la serviciile care presupun interacțiune umană (ex. cursurile copiilor), până la relațiile din familie, din mediul extins (prieteni, cunoștințe etc.) și cele profesionale. Calitatea umană e cea mai importantă valoare în care putem investi, pentru că e singura cu care merită să interacționăm pentru o viață cu sens. Prima chestie care m-a dat pe spate la acest curs nu a fost conținutul în sine, ci omul care l-a livrat. Mădălina Cocea e genul de om pe care vrei să-l ai prin preajmă, pentru că odată ce și-a făcut timp pentru tine este all in. Orice întrebare ai avea, îți va explica ce știe ea despre chestia aia, iar dacă nu știe îți va spune clar că nu știe și eventual de unde ai putea afla (timp în care deschide câteva pagini ca să se orienteze). Iar segmentul ei de specializare, între comunicare și știință, este fix bucata pe care știu foarte bine că eu am mult de lucru, ceea ce înseamnă că mă uit la ea ca la un mare guru. (Altminteri, pe bucățica mea mă simt suficient de stăpână și nu mai sunt mulți de la care simt nevoia să iau “lumină”.) Sunt deja câțiva ani de când mi-am scos capul din nisip (așa funcționa presetarea pe vremea și în lumea în care am început eu să mă formez…), dar încă nu mi-am făcut suficient timp și nu m-am antrenat corespunzător pentru o interfață relevantă cu publicul larg. Cineva îmi spunea recent că trebuie să învăț “să vând”, dar pentru că nu mă cunoaște suficient n-are cum să știe că a nimerit pe un cuvânt cheie care mă pune pe fugă; când am auzit de la Mădălina sintagma “comunicarea științei către publicul larg” am știut că înseamnă același lucru, dar și că e mult mai aproape de nuanța care mă interesează pe mine. De fapt, ea chiar cu asta se ocupă, iar segmentul AI nu a fost decât o pasiune întreținută din curiozitate, iar probabil de la un punct încolo și pentru imensa utilitate. (Pentru că nu mai poți fi același om odată ce ai înțeles mai bine ce poate tehnologia asta – adică dincolo de o șuetă la o țigară sau un demo de 5 minute.)

Training

Dat fiind că specializarea ei este pe zona dintre comunicare și știință, este poate unul dintre cei mai potriviți oameni (din România, cel puțin) care să explice la ce poate folosi tehnologia AI în segmentul cercetării, indiferent de domeniu. Oameni buni, cursurile ei sunt un game changer absolut. Noi am servit un platou cu ceea ce găsiți pe site-ul ei: AI pentru mediul academic, AI practic: lucrare științifică și Analiză de date cu AI – care toate au fost super-interesante și utile, iar sesiunea de 4 ore din ultima zi a fost un maraton (și pentru noi, dar mai ales pentru ea) de întrebări și explicații mai mult sau mai puțin pregătite. M-am bucurat că îmi notasem în prima zi câteva întrebări, pentru că n-aș mai fi avut creier în timpul discuțiilor să-mi dau seama ce vreau. Știu că pentru unii pot fi banalități, iar pentru alții SF, dar erau niște circuite tehnice de lucru pe care încă nu le prinsesem din zbor (așa cum am învățat cam toată viața, că training serios am prins foarte-foarte puțin). Mai precis, pe lângă întrebările la care răspunsurile veniseră de la sine în timpul cursurilor, am vrut să aflu (1) cum se obțin graficele de tip network analysis într-o formă în care să am control asupra datelor și modului de afișare (adică mai mult decât îți poate genera automat un AI) și (2) cum pot interacționa automatizat cu diferite programe prin intermediul AI. Altcineva a vrut să afle cum se poate seta un bot care să corespundă cât mai fidel modului în care operează un om (mai precis, “cineva care ar răspunde ca mine”). Inițial mi s-a părut o cerință frivolă, dar apoi, urmărind demonstrațiile, am realizat cât de tare e ideea de a “da viață” propriilor pălării.

Mi-am configurat și eu un bot numit Urbanistul, i-am spus cu ce se ocupă, i-am dat rapid două cărți de specialitate la “mestecat” și apoi l-am testat; e deja foarte tare, cu un input minimal. La modul că-l întrebi despre un oraș și toarnă doar date specifice de istorie urbană, fără alte bălării. Apoi am testat aceeași întrebare în bot-ul central (nepersonalizat) și a răspuns generic, pe toate palierele obișnuite de Wikipedia, însă și cu niște secțiuni marcate “Urbanistul-friendly 👀”, sau “Why Napoli matters (especially for you)” (urban continuity, archaeology within living cities, informal urban resilience, historic fabric under pressure, cities that refuse to be sanitized). După ce-o să-mi fac ordine în biblioteca digitală și o să-l hrănesc cu toate cele (inclusiv cu lucrările mele, prioritar), sunt destul de sigură că va deveni ghidul meu de zi cu zi în cercetarea de morfologie urbană, cu care mă ocup mai mult de la o vreme. Probabil că voi construi și un “Părintele înțelept”, un “Profesorul cool” și alte pălării pentru alte roluri în care simt că pierd firul roșu, sau cel puțin știu că am oricând opțiunea asta. Aș zice că-mi permit, la 40+ de ani, fără riscul de a o lua razna prea mult, ținând cont că mintea mea e antrenată clasic – nu pe AI. Ceea ce mă duce la ultima idee pe care vreau să o leg aici și acum.

În entuziasmul primei seri de curs, am realizat o trăsătură esențială a generației mele (+/-), despre care cred că ne dă un categoric plus de valoare comparativ cu generațiile care cresc în urma noastră. Suntem prima generație care a învățat să navigheze pe internet (cu toate cele) și care și-a putut construi o meserie în format digital (a mea e aproape în exclusivitate), dar care în același timp s-a format pe model clasic (exclusiv analog). Abia acum, văzând rezultatele școlii făcute de fiică-mea, în epoca tiparului digital, în care ei nu mai trebuie decât să completeze rezultatul final la matematică, să completeze trei cuvinte pe o foaie cu fill in the blanks la limba română și nu au habar ce înseamnă o ciornă, realizez cât de importantă a fost formarea clasică. Aia care mi-a structurat mintea și mi-a antrenat-o să pot începe orice de la zero – de la o foaie de hârtie albă, sau de la un Notepad. Ce a contat cel mai mult nu a fost informația propriu-zisă, care mi-a fost turnată în diverse moduri, ci toate cele de mai jos cumulate:

miile de exerciții din școală transcrise de mână din manual în caiet (inclusiv cele repetitive),
cursurile din facultate parcurse prin transcrierea ideilor principale cu pixul, pe caiete studențești sau pe coli de hârtie,
primele coduri scrise de mână la școală, la orele de info, apoi codul clasic html învățat întâi în Notepad și abia apoi trecut în softurile care îți completează tag-urile automat,
bazele de date construite de mine de la zero, miile de linii de cod SQL furate (că nu știam să scriu efectiv tot) și periate ca să iasă ce vreau eu (many thanks, Google-de-dinainte-de-AI),
milioanele de pixeli aranjați manual pe grafică sau foto, dar și de fotografii prelucrate în Photoshop,
desenul tehnic trecut de la geometria de gimnaziu la teu și echer, apoi în deja clasicul și bătrânul AutoCAD,
georeferențieri făcute cu softuri de la prieteni înainte să fie funcționale punți mai directe cu programele open source mai performante,
texte, inclusiv academice, în română sau engleză, scrise 100% de mine (cu sau fără ridicol),
și mai am, dar totuși mă opresc, că se înțelege ideea.

Pe lângă a fi un privilegiu de care ne bucurăm (deși doar noi știm de ce…), este și o mare responsabilitate – anume aceea de a ne asigura că le transmitem generațiilor următoare cât mai mult din acest tip de formare. Nu le mai poate zice nimeni să rămână pe viață la scris de mână cu pixul pe caiet, la desen clasic cu creionul pe hârtie, să scrie coduri și să prelucreze imagine “manual” (da, e haios cum se transferă conceptul de manualitate în sfera digitală), să scrie texte fără vreun asistent robot, să facă o documentare bibliografică într-o bibliotecă fizică și cu niște articole științifice în față, sau să facă georeferențieri manevrând cifre. Este, însă, esențial să le stăpânească precum mersul pe bicicletă înainte să se urce pe motoarele AI, dacă nu vreți să le șteargă toate circuitele neuronale proprii – devenind astfel ei înșiși asistenții lui AI, nu invers.

un altfel de happy ending

N-am simțit nevoia să marchez finalul de grădiniță al lui Zeno, sau finalul de gimnaziu al Sofiei, pentru că sunt momente firești, ca multe altele, pe care le trăim toți cei care avem copii. Doar ne-am lăudat pe Facebook cu o poză – că n-ar fi fost nimic de scris – pentru prima lor zi de pregătitoare și liceu, ‘că sună cumva și a fost un moment așteptat cu emoții variabile (Zeno cel mai puțin – aparent, că n-avem acces la mai mult pe linia asta -, Sofi cel mai mult, iar noi undeva între). În schimb, simt nevoia să celebrez ceva care nu vine firesc în viața oricui, despre ceva greu de îmbrățișat cu toată inima și la care nu te-ai aștepta să-l percepi ca pe un moment care se cere marcat cu o mărgică pe firul vieții: intervenția terapeutică și inevitabilul final de etapă terapeutică.

Luna asta ne-am luat rămas bun, pe rând, de la întreaga echipă de terapie cu care am lucrat legat în ultimii doi-trei ani, la trei ani și jumătate de când am început. E mare lucru pentru că dinamica echipelor de terapie e destul de mare; am început cu o echipă care și-a tot schimbat componența până la stabilizare, din variate motive. Nu ne-am despărțit de voie, ci doar de nevoie, deși funcționam deja de mult timp într-o interacțiune foarte bună (și cât poate să dureze ceva foarte bun, fără o minimă schimbare?). Știam de ceva timp că vine despărțirea asta, pentru că ședințele noastre erau dimineața, în septembrie urma să începem școala cu program tot dimineața, iar terapeutele cu care lucram nu au program, sau nu mai au locuri libere după-amiaza.

Încep cu Anca, pentru că ea e veterana noastră… a lucrat cu Zeno aproape trei ani, de două ori pe săptămână timp de vreo doi ani și o dată pe săptămână în ultimul an. Nu a jucat mereu rolul cu “zâna cea bună”, a căutat și să-l provoace, ceea ce pentru mine a fost pansament… pentru că nici eu nu pot fi mereu pe plus. De aceea, au fost momente în care Zeno a opus rezistență și n-ar mai fi mers la Anca, dar am continuat pentru că eu rezonam cel mai bine cu ea. Uneori mi se părea că eu aveam mai multă nevoie de ea decât el… Anca a fost zâna cea bună în costum de zgândărici.

Denisa a fost alături de noi aproape doi ani de zile, din care vreun an a lucrat cu el trei zile pe săptămână, apoi treptat câte două și spre final o zi pe săptămână. Ca număr de ședințe (dar cine le mai numără?) poate că a prins comparabil cu Anca. Denisa a fost mereu “zâna cea bună” – o specie străină pentru mine, dar pe care o privesc cu admirație și nu pot decât să mă bucur pentru Zeno că a fost în viața lui și că a contribuit la nucleul iubirii de sine (știu că sună foarte cheesy, dar când conștientizezi că trebuie să ți-o construiești artificial la ~40 de ani nu mai e cheesy deloc). La despărțire mi-a povestit cu emoție că Zeno a fost primul copil cu care a lucrat în centru și că a îmbrățișat-o din prima zi; între ei a fost iubire de la prima vedere.

Închei cu Ileana, care a coordonat terapia lui Zeno timp de doi ani și jumătate. O dată pe lună făceam împreună inventarul reușitelor și provocărilor noi sau în lucru, iar ea ajusta planul de intervenție în funcție de obiectivele curente. Tot o zână mereu bună și cu zâmbetul pe buze, indiferent de context, care l-a îndrăgit pe Zeno în mod vizibil de la prima până la ultima întâlnire. Nu am decât poze de la final, când postarea asta a devenit premeditată 🙂

Mi-e greu să exprim în cuvinte cum a fost, de fapt, această despărțire, pentru că echipa de terapie a fost parte din familia noastră extinsă pentru jumătate din viața lui Zeno de până acum. Iar prin el, a fost parte din viețile noastre în câțiva dintre cei mai grei ani. Dacă am supraviețuit și ne-am revigorat psihic, li se datorează în bună parte. Pe lângă intervenția propriu-zisă și achizițiile permanente ale lui Zeno, aceste zâne bune au fost plasa noastră de siguranță în viața de zi cu zi. Știam mereu că dacă apare vreo dificultate, e cineva alături de noi cu o privire obiectivă și o vorbă bună, care ne poate ghida. Nu e puțin lucru când ai un copil atipic.

Ne luăm la revedere de la Anca, Denisa și Ileana, cu mulțumiri și recunoștință pentru dedicarea și profesionalismul lor, și ne continuăm drumul cu noua echipă de terapie care l-a preluat pe Zeno. Am păstrat, totuși, și ceva “vechi” – să ne poarte noroc -, pentru că am primit-o înapoi pe Andra, prima lui coordonatoare și cea care ne-a convins că terapia ABA la Autism Voice rulz!

A Complete Unknown

#filmuldevineri 16 – 21 februarie 2025

Ai noștri au băgat un prefix, ca să se cumpere totuși măcar câteva bilete. Bob Dylan: A Complete Unknown e, în sfârșit, un film despre care merită să scriu fără să ezit. Ultimul la care am ezitat a fost Conclav; i-a luat fața Deceniul lui Iohannis de la Recorder și, dacă mă gândesc cu distanța celor trei luni scurse, finalul l-a stricat destul de rău, așa că nu-mi pare rău că l-am sărit. Am văzut chiar multe filme între timp, multe premiate, dar hmmm… parcă ceva m-a ținut. Maria al Angelinei e bunicel, dar e prea ea, zău. Un film în care o actriță faimoasă nu reușește să se deghizeze în altcineva și pare tot prea ea… nu e ce trebuie. Da, tipa cântă fenomenal și doar pentru coloana sonoră merită văzut în cinema. Pentru efortul ei monumental și pentru calitatea de interpret clar merită un premiu, dar filmul în sine… pentru mine, nu. Am văzut Brutalist, m-a umplut de spume, grav! Mai mult nu vreau să comentez public, pentru că aduce atingere breslei universale din care fac parte pe hârtie, cu care știu de mult că nu rezonez. L-am văzut și pe cel cu Amy, neeeh… și au mai fost. Poate pentru că s-au strâns prea multe neh și mă pripesc un pic, dar filmul despre Bob Dylan chiar a mers uns, deși a durat mai bine de două ore. Și pentru că se cântă mult (și bine), măcar pentru asta merită văzut în cinema; acasă nu poți obține același efect că sunetul te înghite cu totul. Filmul are poveste (că deh, are de unde) și nu pare forțată, chiar dacă s-au găsit unii să contabilizeze toate licențele, scurtăturile și neconcordanțele cu realitatea. Iar povestea e bine scăldată în atmosferă; mereu îmi pun problema efortului de a reda cât mai fidel o epocă în toate detaliile, iar aici îmi pare convingătoare. Deși nu mă obosesc, încă, să-i rețin numele, puștiul din Dune are un rol foarte reușit și chiar cântă… foarte bine, la fel ca și restul actorilor din distribuție. M-am bucurat de rolul lui Eduard Norton, deși m-a întristat un pic felul în care se văd anii pe chipul lui. Iar Elle Fanning se strecoară ușor între favoritele ultimelor generații, deși nu mă pot uita la ea fără să-mi amintesc de Aurora din Maleficent (în care, apropo, Angelina a jucat cel mai bun rol al ei și nici n-o văd vreodată mai bună în altul; poate pentru că era foarte ea și rolul i se potrivea mănușă? Evident, este doar o speculație).

Să mai zic, oare, c-am devenit brusc fan Bob Dylan? Tata îl mai asculta ocazional acasă, dar pentru mine era doar o voce răgușită de om beat. Eram prea mică, nu rezonam deloc – eu ascultam Take That și Guns N’ Roses (și mai ascult și-acum), dar cam atât. Nu prea cuplam la altfel de mesaje. Acum, dacă mai pot asocia și o poveste cu performanța artistului, am cu totul altă aderență. Nici pe Jacob Collier nu l-aș fi ascultat, poate, dacă nu-i știam povestea, are unele piese mult prea ciudate. Dar am înțeles, între timp, că opera completă artiștilor autentici cuprinde tot spectrul vieții lor, care inevitabil înseamnă de toate, inclusiv cu ciudățenii și stări contradictorii. La fel ca viețile noastre.

Cine se-aseamănă…

Ieri mă săturasem de psihologul de serviciu, deși am ascultat câteva materiale super-utile la rând (tipul are nevoie de o prezentare specială, pentru care trebuie să-mi fac puțin curaj; dacă las doar link s-ar putea să vă speriați, deci rămâne pe altă dată). În fine, după o doză bună e chestii prea serioase aveam nevoie de un pic de optimism 🙂 așa că m-am întors la Simon. Am luat la mână lista lui de podcasturi, pentru că pe cele mai multe le-am parcurs deja și nu mai merge doar să-l las pe YouTube să-mi servească o nouă sugestie. Până la urmă l-am pornit pe cel încărcat acum câteva zile, deși titlul nu mă atrăgea în nici un fel. Invitat este un muzician – câștigător de Grammy – de care nu auzisem în viața mea, Jacob Collier. M-a impresionat repejor maturitatea cu care vorbește, ceea ce m-a făcut să ridic o sprânceană pentru că fizionomia lui îmi sugera ceva gen 20-ish. Am răsuflat ușurată să constat că are, totuși, 30, dar chiar și așa… jos pălăria!

Întregul podcast, care durează o oră, este un rollercoaster jucăuș de idei foarte variate și muzică, cu puternice filoane psihologice. Foarte relevante sunt ancorele în copilăria lui Jacob (butoane pe care Simon apasă cu fiecare invitat, fără excepție), din care înțelegi destul de repede sursa dezinvolturii, deschiderii, încrederii de sine și a vocabularului pe care le are și pe care le poartă cu o autenticitate imposibil de disimulat. Toate astea se văd, încă o dată, în felul în care cântă: spontan, improvizat, efectiv curge muzica din el. Pentru el, muzica e prima limbă – chiar limba maternă. Ce să vezi, mama lui e muzician și dirijor… Și povestește cum la câțiva anișori (greu de crezut că doar doi, cum zice el, dar e irelevant) asista la spectacolul “de magie” al mamei sale dirijând orchestra, sau se simțea precum vioara din mâinile ei… Bro, asta e muzică băgată în vene! Și să vedeți ce face băiatul cu publicul! Ceva nemaipomenit, ceva ce numai un muzician-performer crescut cu dirijorul în casă ar putea face. Este absolut senzațional! [scuze, n-am găsit un echivalent românesc pentru “a person who entertains an audience”]

Evident că i-am căutat muzica. O fi de la algoritmii viciați pe ceea ce consum deja, dar mi s-a servit direct un duo cu Chris Martin… În care Chris e invitatul lui Jacob. Cum spuneam, Coldplay e mai mult decât o trupă rock. În cele câteva minute vezi doi oameni și artiști care rezonează profund, inclusiv și mai ales prin curajul de a fi vulnerabili în public: unul îi cânta piesa celuilalt, iar celălalt orbecăia în interpretarea inedită a celuilalt, totul acompaniat de public! Asta înseamnă creativitate și magie curată, indiferent cum sună pentru fiecare. Oamenii plâng în public, femei și bărbați deopotrivă, ca efect al emoției la unison a mii de persoane… Câți știm să smulgem asta?

So… Simon, Jacob și Chris 🙂 Până aici, cele mai frumoase companii pentru optimism, curiozitate și creativitate. ❤❤❤ u guys!

Oameni care mă inspiră #1

Simon Sinek intră deja la “default”, pentru că nu prea trece zi să nu ascult un material cu el – că e podcast, discurs la vreun ceva, sau invitat pe undeva. Ce lasă omul ăsta în urmă este imens: mii de ore disponibile online la un preț modic, sau chiar gratuit, în care poți înțelege, treptat sau cu Ahaa!, cum gândește un om echilibrat și care a ajuns la ceea ce am descoperit că se numește maturitate emoțională. Ceea ce găsesc ca fiind cel puțin la fel de impresionant este calitatea oamenilor pe care-i invită la propriul podcast. Am ascultat deja mulți invitați, dar acum am dat de unul care m-a lăsat paf. Abia aștept să văd filmul inspirat de viața lui, pentru că am avut deja un preview din propria lui povestire și e incredibil de frumoasă. Mi-a venit spontan comparația cu “Contele de Monte Cristo” – că tot am văzut recent ultima ecranizare; n-a fost rea, dar parcă nici nu merita să scriu despre -, ca încă o dovadă că viața bate filmul (sau ficțiunea, pentru că întâi a fost cartea).

E prima dată când aud/înregistrez despre Leopoldo López. O fi vreun personaj controversat și-o să-mi aud, poate, fluierături – fie! Am ales să merg pe mână lui Simon, dar l-am și ascultat pe López vorbind aproape 50 de minute (cât o jumătate de curs universitar). Omul e un reper de umanitate, înțelepciune și tenacitate, cum rar am mai întâlnit pe viu sau povestit. Nu intru în mai multe detalii, vă las să-l ascultați.