N-am simțit nevoia să marchez finalul de grădiniță al lui Zeno, sau finalul de gimnaziu al Sofiei, pentru că sunt momente firești, ca multe altele, pe care le trăim toți cei care avem copii. Doar ne-am lăudat pe Facebook cu o poză – că n-ar fi fost nimic de scris – pentru prima lor zi de pregătitoare și liceu, ‘că sună cumva și a fost un moment așteptat cu emoții variabile (Zeno cel mai puțin – aparent, că n-avem acces la mai mult pe linia asta -, Sofi cel mai mult, iar noi undeva între). În schimb, simt nevoia să celebrez ceva care nu vine firesc în viața oricui, despre ceva greu de îmbrățișat cu toată inima și la care nu te-ai aștepta să-l percepi ca pe un moment care se cere marcat cu o mărgică pe firul vieții: intervenția terapeutică și inevitabilul final de etapă terapeutică.
Luna asta ne-am luat rămas bun, pe rând, de la întreaga echipă de terapie cu care am lucrat legat în ultimii doi-trei ani, la trei ani și jumătate de când am început. E mare lucru pentru că dinamica echipelor de terapie e destul de mare; am început cu o echipă care și-a tot schimbat componența până la stabilizare, din variate motive. Nu ne-am despărțit de voie, ci doar de nevoie, deși funcționam deja de mult timp într-o interacțiune foarte bună (și cât poate să dureze ceva foarte bun, fără o minimă schimbare?). Știam de ceva timp că vine despărțirea asta, pentru că ședințele noastre erau dimineața, în septembrie urma să începem școala cu program tot dimineața, iar terapeutele cu care lucram nu au program, sau nu mai au locuri libere după-amiaza.
Încep cu Anca, pentru că ea e veterana noastră… a lucrat cu Zeno aproape trei ani, de două ori pe săptămână timp de vreo doi ani și o dată pe săptămână în ultimul an. Nu a jucat mereu rolul cu “zâna cea bună”, a căutat și să-l provoace, ceea ce pentru mine a fost pansament… pentru că nici eu nu pot fi mereu pe plus. De aceea, au fost momente în care Zeno a opus rezistență și n-ar mai fi mers la Anca, dar am continuat pentru că eu rezonam cel mai bine cu ea. Uneori mi se părea că eu aveam mai multă nevoie de ea decât el… Anca a fost zâna cea bună în costum de zgândărici.
Denisa a fost alături de noi aproape doi ani de zile, din care vreun an a lucrat cu el trei zile pe săptămână, apoi treptat câte două și spre final o zi pe săptămână. Ca număr de ședințe (dar cine le mai numără?) poate că a prins comparabil cu Anca. Denisa a fost mereu “zâna cea bună” – o specie străină pentru mine, dar pe care o privesc cu admirație și nu pot decât să mă bucur pentru Zeno că a fost în viața lui și că a contribuit la nucleul iubirii de sine (știu că sună foarte cheesy, dar când conștientizezi că trebuie să ți-o construiești artificial la ~40 de ani nu mai e cheesy deloc). La despărțire mi-a povestit cu emoție că Zeno a fost primul copil cu care a lucrat în centru și că a îmbrățișat-o din prima zi; între ei a fost iubire de la prima vedere.
Închei cu Ileana, care a coordonat terapia lui Zeno timp de doi ani și jumătate. O dată pe lună făceam împreună inventarul reușitelor și provocărilor noi sau în lucru, iar ea ajusta planul de intervenție în funcție de obiectivele curente. Tot o zână mereu bună și cu zâmbetul pe buze, indiferent de context, care l-a îndrăgit pe Zeno în mod vizibil de la prima până la ultima întâlnire. Nu am decât poze de la final, când postarea asta a devenit premeditată 🙂
Mi-e greu să exprim în cuvinte cum a fost, de fapt, această despărțire, pentru că echipa de terapie a fost parte din familia noastră extinsă pentru jumătate din viața lui Zeno de până acum. Iar prin el, a fost parte din viețile noastre în câțiva dintre cei mai grei ani. Dacă am supraviețuit și ne-am revigorat psihic, li se datorează în bună parte. Pe lângă intervenția propriu-zisă și achizițiile permanente ale lui Zeno, aceste zâne bune au fost plasa noastră de siguranță în viața de zi cu zi. Știam mereu că dacă apare vreo dificultate, e cineva alături de noi cu o privire obiectivă și o vorbă bună, care ne poate ghida. Nu e puțin lucru când ai un copil atipic.
Ne luăm la revedere de la Anca, Denisa și Ileana, cu mulțumiri și recunoștință pentru dedicarea și profesionalismul lor, și ne continuăm drumul cu noua echipă de terapie care l-a preluat pe Zeno. Am păstrat, totuși, și ceva “vechi” – să ne poarte noroc -, pentru că am primit-o înapoi pe Andra, prima lui coordonatoare și cea care ne-a convins că terapia ABA la Autism Voice rulz!
alexandrateodor 