Pentru mine, așa cum mă știu de-o viață, e mindblowing, neașteptat, ???, da’ de ce? Orice post care începe cu “Radio România” însemna mereu skip în secunda următoare – o repulsie venită din copilărie, când în casa bunicilor se asculta doar Radio România Actualități. Anii ’90, gen… nu știu cum o mai fi acum și nici nu vreau să știu, dar pentru mine, atunci, era ceva de nedigerat. Nu că ar fi păsat cuiva ce ar putea prefera să asculte un copil, în vremea aia. Nu în cercurile mele, în orice caz…

Au fost ani în care ascultam mult radio acasă, la ai mei. Aveam câte o perioadă lungă un post preferat, pe care ajungeam să-l schimb(ăm) din varii motive. Era o situație de conjunctură. Acum nu mai pot să mă dau drept ascultător de radio, nici pe departe. Sunt un consumator de ocazie, două zile pe săptămână, într-un interval de o oră în care plimb copilul de la terapie la grădi. Am posturi câte butoane mi-a dat computerul mașinii și sar între ele când nu-mi place vreo piesă, sau când încep să vorbească (rar îi ascult și rămân acolo). În decembrie anul trecut, când ne-a explodat tot haurul în față, mai lăsam și pe știri, că deh… În decurs de câteva zile, știrile de la Gold FM au ajuns de neascultat (pentru mine). În trafic fiind, mi-am zis că ăstora nu mai vreau să le cresc audiența prea curând și că trebuie să găsesc repede un înlocuitor pe buton. Am apăsat >> pe frecvență până a găsit ceva care se-auzea decent. Era Radio România Muzical… m-a umflat râsul și mi-am zis – OK, orice e mai bine decât Haur FM!

Pentru o scurtă vreme ajungeam să apăs butonul ăla doar când le epuizam pe restul. Muzică clasică am mai ascultat în ultimii ani, dar opera e ceva cu care urechea mea e mai puțin obișnuită. Și totuși am rămas acolo, în ideea să experimentez ceva nou. Apoi, mai aveam zile în care realizam că poate sunt tensionată și aș face bine să mă relaxez, să nu mă mai entuziasmez sau enervez pe vreo piesă de radio mainstream. Așa că-mi începeam călătoria direct pe RRM. Am descoperit nu doar că nu mă deranjează, dar pe alocuri chiar îmi place. Intervențiile prezentatorilor sunt întotdeauna la obiect și documentate – nu întotdeauna scurte, dar rare -, cu materiale despre artiști și compozitori de demult sau din zilele noastre. O altă lume decât cea care ni se etalează cu forța în fiecare zi. O bulă, ce-i drept, dar e o bulă reală, care pare chiar frumoasă și cu o viață aflată în strânsă legătură cu propriul patrimoniu. Nu știu ce să zic despre alte bule foarte specializate, dacă se ridică măcar la genunchiul broaștei.

Las aici o piesă care m-a făcut alaltăieri să pierd multe minute căutând-o pe Youtube – și trebuie să recunosc că am eșuat. În final, mi-am făcut hatârul de a o reasculta în arhiva RRM… care pare să fie o mină de aur: emisiunea Arpeggio, 11 martie 2025, min. 24:45 – Tchaikovsky, Op. 66, The Sleeping Beauty (1889), aranjament la pian pentru 4 mâini de Rachmaninoff, interpretat de surorile Labèque. Am găsit apoi pe Youtube alte interpretări, dar eu o voiam pe aia… Cel mai mult îmi place ultima parte (min. 38:27), care a fost preluată în piesa mai recentă, Once upon a dream – aici, în interpretarea interesantă a Lanei del Rey pentru Disney & Maleficent. În total, vreo 17 minute de pian la patru mâini…

Secundar, toată fascinația vine și din faptul că a început să mă atragă jucăria cu pianul. După ce-am făcut cursul pe Duolingo, mi-am promis să-mi aduc acasă orga electronică pe care i-am cumpărat-o Sofiei – ceea ce am făcut. Apoi mi-am cumpărat manual (Mica metodă de pian) și m-am pus pe studiat. Cea mai mare bucurie până acum a fost să recunosc și să reproduc linia melodică Melc, melc, codobelc :)))) Firește, progresul va fi mereu ca al melcului, pentru că nu-mi permit să fac asta decât când mă dezmorțesc după vreo sesiune de lucru, sau când devine necesar să mă binedispun. Partea simpatică e că nu doar eu dau raite pe la clape, ci și copiii 🙂

Mai las și acest minunat desen mai vechi al vrăjitoarei din aceeași poveste, pe care l-am găsit întâmplător căutând piesa aia. M-a umflat râsul amintindu-mi de cotoroanța Angelina Jolie în Maleficent. Care film, apropo, este o interpretare foarte-foarte reușită și bogată în semnificații a poveștii originale, în care firul central pentru copiii mai mici e dublat de diverse fațete cu tâlc pentru copii mai mari și adulți. L-am văzut cu Sofi pe repeat, iar acum îl strecurăm cât se poate de des și cu Zeno. Nu cred c-o să mă plictisesc vreodată de el.