Am devenit fan Radio România Muzical…

Pentru mine, așa cum mă știu de-o viață, e mindblowing, neașteptat, ???, da’ de ce? Orice post care începe cu “Radio România” însemna mereu skip în secunda următoare – o repulsie venită din copilărie, când în casa bunicilor se asculta doar Radio România Actualități. Anii ’90, gen… nu știu cum o mai fi acum și nici nu vreau să știu, dar pentru mine, atunci, era ceva de nedigerat. Nu că ar fi păsat cuiva ce ar putea prefera să asculte un copil, în vremea aia. Nu în cercurile mele, în orice caz…

Au fost ani în care ascultam mult radio acasă, la ai mei. Aveam câte o perioadă lungă un post preferat, pe care ajungeam să-l schimb(ăm) din varii motive. Era o situație de conjunctură. Acum nu mai pot să mă dau drept ascultător de radio, nici pe departe. Sunt un consumator de ocazie, două zile pe săptămână, într-un interval de o oră în care plimb copilul de la terapie la grădi. Am posturi câte butoane mi-a dat computerul mașinii și sar între ele când nu-mi place vreo piesă, sau când încep să vorbească (rar îi ascult și rămân acolo). În decembrie anul trecut, când ne-a explodat tot haurul în față, mai lăsam și pe știri, că deh… În decurs de câteva zile, știrile de la Gold FM au ajuns de neascultat (pentru mine). În trafic fiind, mi-am zis că ăstora nu mai vreau să le cresc audiența prea curând și că trebuie să găsesc repede un înlocuitor pe buton. Am apăsat >> pe frecvență până a găsit ceva care se-auzea decent. Era Radio România Muzical… m-a umflat râsul și mi-am zis – OK, orice e mai bine decât Haur FM!

Pentru o scurtă vreme ajungeam să apăs butonul ăla doar când le epuizam pe restul. Muzică clasică am mai ascultat în ultimii ani, dar opera e ceva cu care urechea mea e mai puțin obișnuită. Și totuși am rămas acolo, în ideea să experimentez ceva nou. Apoi, mai aveam zile în care realizam că poate sunt tensionată și aș face bine să mă relaxez, să nu mă mai entuziasmez sau enervez pe vreo piesă de radio mainstream. Așa că-mi începeam călătoria direct pe RRM. Am descoperit nu doar că nu mă deranjează, dar pe alocuri chiar îmi place. Intervențiile prezentatorilor sunt întotdeauna la obiect și documentate – nu întotdeauna scurte, dar rare -, cu materiale despre artiști și compozitori de demult sau din zilele noastre. O altă lume decât cea care ni se etalează cu forța în fiecare zi. O bulă, ce-i drept, dar e o bulă reală, care pare chiar frumoasă și cu o viață aflată în strânsă legătură cu propriul patrimoniu. Nu știu ce să zic despre alte bule foarte specializate, dacă se ridică măcar la genunchiul broaștei.

Las aici o piesă care m-a făcut alaltăieri să pierd multe minute căutând-o pe Youtube – și trebuie să recunosc că am eșuat. În final, mi-am făcut hatârul de a o reasculta în arhiva RRM… care pare să fie o mină de aur: emisiunea Arpeggio, 11 martie 2025, min. 24:45 – Tchaikovsky, Op. 66, The Sleeping Beauty (1889), aranjament la pian pentru 4 mâini de Rachmaninoff, interpretat de surorile Labèque. Am găsit apoi pe Youtube alte interpretări, dar eu o voiam pe aia… Cel mai mult îmi place ultima parte (min. 38:27), care a fost preluată în piesa mai recentă, Once upon a dream – aici, în interpretarea interesantă a Lanei del Rey pentru Disney & Maleficent. În total, vreo 17 minute de pian la patru mâini…

Secundar, toată fascinația vine și din faptul că a început să mă atragă jucăria cu pianul. După ce-am făcut cursul pe Duolingo, mi-am promis să-mi aduc acasă orga electronică pe care i-am cumpărat-o Sofiei – ceea ce am făcut. Apoi mi-am cumpărat manual (Mica metodă de pian) și m-am pus pe studiat. Cea mai mare bucurie până acum a fost să recunosc și să reproduc linia melodică Melc, melc, codobelc :)))) Firește, progresul va fi mereu ca al melcului, pentru că nu-mi permit să fac asta decât când mă dezmorțesc după vreo sesiune de lucru, sau când devine necesar să mă binedispun. Partea simpatică e că nu doar eu dau raite pe la clape, ci și copiii 🙂

Mai las și acest minunat desen mai vechi al vrăjitoarei din aceeași poveste, pe care l-am găsit întâmplător căutând piesa aia. M-a umflat râsul amintindu-mi de cotoroanța Angelina Jolie în Maleficent. Care film, apropo, este o interpretare foarte-foarte reușită și bogată în semnificații a poveștii originale, în care firul central pentru copiii mai mici e dublat de diverse fațete cu tâlc pentru copii mai mari și adulți. L-am văzut cu Sofi pe repeat, iar acum îl strecurăm cât se poate de des și cu Zeno. Nu cred c-o să mă plictisesc vreodată de el.

The bad fairy Carabosse by Léon Bakst, who created the décor and about 300 costume designs in 2 months for Diaghilev’s lavish 1921 production of The Sleeping Beauty in London.
[By Leon Bakst – Transferred from en.wikipedia; transferred to Commons by User:Innotata using CommonsHelper., Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=15073720%5D

Cine se-aseamănă…

Ieri mă săturasem de psihologul de serviciu, deși am ascultat câteva materiale super-utile la rând (tipul are nevoie de o prezentare specială, pentru care trebuie să-mi fac puțin curaj; dacă las doar link s-ar putea să vă speriați, deci rămâne pe altă dată). În fine, după o doză bună e chestii prea serioase aveam nevoie de un pic de optimism 🙂 așa că m-am întors la Simon. Am luat la mână lista lui de podcasturi, pentru că pe cele mai multe le-am parcurs deja și nu mai merge doar să-l las pe YouTube să-mi servească o nouă sugestie. Până la urmă l-am pornit pe cel încărcat acum câteva zile, deși titlul nu mă atrăgea în nici un fel. Invitat este un muzician – câștigător de Grammy – de care nu auzisem în viața mea, Jacob Collier. M-a impresionat repejor maturitatea cu care vorbește, ceea ce m-a făcut să ridic o sprânceană pentru că fizionomia lui îmi sugera ceva gen 20-ish. Am răsuflat ușurată să constat că are, totuși, 30, dar chiar și așa… jos pălăria!

Întregul podcast, care durează o oră, este un rollercoaster jucăuș de idei foarte variate și muzică, cu puternice filoane psihologice. Foarte relevante sunt ancorele în copilăria lui Jacob (butoane pe care Simon apasă cu fiecare invitat, fără excepție), din care înțelegi destul de repede sursa dezinvolturii, deschiderii, încrederii de sine și a vocabularului pe care le are și pe care le poartă cu o autenticitate imposibil de disimulat. Toate astea se văd, încă o dată, în felul în care cântă: spontan, improvizat, efectiv curge muzica din el. Pentru el, muzica e prima limbă – chiar limba maternă. Ce să vezi, mama lui e muzician și dirijor… Și povestește cum la câțiva anișori (greu de crezut că doar doi, cum zice el, dar e irelevant) asista la spectacolul “de magie” al mamei sale dirijând orchestra, sau se simțea precum vioara din mâinile ei… Bro, asta e muzică băgată în vene! Și să vedeți ce face băiatul cu publicul! Ceva nemaipomenit, ceva ce numai un muzician-performer crescut cu dirijorul în casă ar putea face. Este absolut senzațional! [scuze, n-am găsit un echivalent românesc pentru “a person who entertains an audience”]

Evident că i-am căutat muzica. O fi de la algoritmii viciați pe ceea ce consum deja, dar mi s-a servit direct un duo cu Chris Martin… În care Chris e invitatul lui Jacob. Cum spuneam, Coldplay e mai mult decât o trupă rock. În cele câteva minute vezi doi oameni și artiști care rezonează profund, inclusiv și mai ales prin curajul de a fi vulnerabili în public: unul îi cânta piesa celuilalt, iar celălalt orbecăia în interpretarea inedită a celuilalt, totul acompaniat de public! Asta înseamnă creativitate și magie curată, indiferent cum sună pentru fiecare. Oamenii plâng în public, femei și bărbați deopotrivă, ca efect al emoției la unison a mii de persoane… Câți știm să smulgem asta?

So… Simon, Jacob și Chris 🙂 Până aici, cele mai frumoase companii pentru optimism, curiozitate și creativitate. ❤❤❤ u guys!