Prima zi a fost foarte lungă. Am plecat de-acasă în jur de 5 dimineața, iar în câteva ore eram deja la Roma. Când am aterizat, la ei era 8 și jumătate. 12 ore mai târziu încă mai bântuiam prin oraș.

Dacă n-ar fi fost grevă la Trenitalia n-aș fi știut ce să fac toată ziua 🙂 Glumesc, n-a fost chiar grav, am avut de așteptat doar o oră în plus față de cea programată. Noroc că nu mă grăbeam nicăieri. A fost perfect, cât să mă alimentez și să bifez lecțiile la Duo. Drumul spre cazare a fost un pic chinuit, dar și surprinzător. Da, refuz să iau taxi, dacă și câtă vreme pot altfel; și clar n-aș fi putut să iau pulsul zonei dintr-un taxi.

Gara cea mai apropiată de locul în care trebuia să ajung e într-o zonă periferică a orașului, ceea ce chiar se vede pe cum arată clădirea și amenajarea stației, pe cât de aglomerată (nu) e și pe cum arată lumea.

Cu totul neașteptat, în spatele acestei gări banale de periferie se întindea o zonă verde cu câteva case, toate foarte îngrijite. Legătura cu gara e la rândul ei neobișnuită, direct prin zona de peron… A fost prima bâlbă cu dus-întors, deși eram ghidată de Google Maps, pentru că primul gând (automat) a fost să ies din gară! Așa că m-am întors de unde plecasem, pentru că ieșirea corectă era asta…

Iar drumul care traversează zona, spre stația de autobuz, arată cam așa:

Cât am tras de trollerul care cântărea aproape 20 de kile (cu încă vreo 10 atârnate de umeri) pe panta asta constantă dintr-un capăt în altul al aleei, n-am zărit roată de biciclist, scuter sau alte asemenea, semn că blocatoarele de la capete funcționează. Le-am mai văzut apoi și în parcuri, cu aceleași efecte – nu te zboară nimeni pe alee dacă nu ești atent. (Știu, se simte frustrarea de pieton agasat de bicicliști needucați.) Și nu puteam să nu constat, cu invidia la cote sensibile, că se poate întreține o zonă verde într-un mod civilizat (să nu zic chiar frumos!) și în fundul unei gări, la marginea orașului. Poate o fi o margine mai răsărită, n-am apucat să mă documentez despre periferiile Romei și nici să le prea văd.

Nu m-am cazat bine, c-am fugit să mă văd cu o prietenă care se întâmpla să fie tot la Roma; era singura zi sigură în care ne puteam vedea până pleca ea. Nu avem multe ocazii să ne vedem tocmai la Roma (haha, probabil a fost singura!), dar asta nu înseamnă că n-am uitat să ne facem un selfie 😦 Drumul spre punctul de întâlnire a fost iar cu du-te vino pe GMaps, dar până la urmă am reușit!

Ne-am plimbat câteva ore într-un parc imens aflat între cazarea mea și a ei. Fostă proprietate privată… (cum o fi fost să privești Roma așa, de la înălțime, dintr-o oază de verde?) Villa Doria Pamphili “is a seventeenth-century villa with what is today the largest landscaped public park in Rome”. Las mai jos câteva cadre care mi-au reținut atenția prin obiectivul noii mele camere foto, pe care am cumpărat-o în mare fugă, cu o zi înainte de plecare (ultimul DSLR funcțional a crăpat în urmă cu câteva luni, la o ședință de fotogrametrie).

La întoarcere, peisajul din zona cazării se scălda într-o frumoasă lumină de seară. După un stress de nedescris pentru o potențială cazare la Accademia di Romania (no comment, not yet), am avut super-noroc să prind de pe-o zi pe alta o cazare de vis la un preț super-decent pentru Roma sufocată de pre-jubileu. (Mille grazie, Anca, m-ai salvat!) Așa arată acolo, la marginea Romei. E un loc în care aș putea să trăiesc, cel puțin o vreme.

În pregătire pentru șederea care abia începea, la finalul zilei am făcut și o vizită de recunoaștere la supermarketul din cartier. Nu mică mi-a fost surprinderea să găsesc acolo o secțiune întreagă cu marfă românească. O selecție relevantă, aparent, pentru ce-i lipsește (generic) românului dintre de-ale gurii, când pleacă din țară. Eu n-am cumpărat decât niște pachete de Eugenia, pe care le-am dus colegilor de workshop veniți de prin toată lumea – să guste și ei o fărâmă din desertul comunist cu care m-am hrănit aproape zilnic la școală, în anii ’90.