Casa bunicilor din timpul copilăriei mele era una destul de fățoasă. Se-apropia poate de ceea ce era pe vremuri o casă boierească. În mijlocul unei curți mari, cu camere generoase, avea pivniță (parțial locuibilă) și pod neamenajat (pe care-l văd, cu mintea de acum, ca pe o resursă care putea fi valorificată). Deasupra intrării principale era un turn în care se putea ajunge prin pod, de unde se vedeau, de jur împrejur, orașul și munții dinspre sud. Era grozav acolo, deși fiind doar un loc de refugiu temporar mirosea mereu a lemn uscat și aer stătut, iar dacă deschideai mai mult de două ferestre te lua curentul pe sus. Oricât de relaxant ar fi fost, la un moment dat tot ne fugărea vreo obligație din program, foamea, sau doar vreo nevoie presantă după prea mult suc sau vișinată (zău că nu-mi amintesc ce consumam în mod curent în vremea aia). 

Deși îmi plăcea tare mult în turn, îmi era frică să merg acolo. În nici un caz n-aș fi mers singură, iar când mergeam cu vară-mea trebuia să fiu mereu în spatele ei – indiferent că urcam sau coboram. Doar așa mă simțeam o idee mai protejată, deși eram de-o seamă (aproape “gemene” din mame diferite, fiind născute la mai puțin de două luni distanță) și cam de aceeași statură. Pe lângă a fi oricum mai curajoasă, Iulia era de fapt la ea acasă, pe când eu eram mereu doar în vizită, deci nu ajungeam să fiu suficient de obișnuită cu traseele prin zonele nelocuite din casă. 

Mai erau drumurile în pivniță, majoritatea strict funcționale: ne trimitea Buni să aducem câte-un un borcan cu murături, poate vișinata sau vișinele din vișinată, sau să-i ducem cutare chestie lui Moșu, în garaj (și dacă era iarnă preferam prin subsol decât pe-afară). Deși erau becuri funcționale pe tot traseul, tot simțeam un disconfort. Era umed, frig, mirosea ciudat și, teoretic, nu era nimeni acolo. Dar dacă era? Uneori mai dădeam peste Ursu (așa-i spunea lumea, mno… nu cred c-am reținut vreodată cum îl chema de fapt), un fel de străbunic prin alianță care-și mai ținea diverse chestii în pivniță; întâlnirile alea mă speriau mereu, chiar dacă îmi încordam toți mușchii ca să nu arăt nimic. Mătușă-mea avea o bucătărie în subsol, imediat lângă scară. Acolo era cât de cât lumină și aproape de ieșire, iar de multe ori se auzea și muzică, deci era ok. Dar încăperea mare dintre holul bucătăriei și garaj era ceva cu totul creepy pentru mine; cred că era o spălătorie, îmi amintesc că avea o scurgere în pardoseală, iar uneori era ud pe jos. 

Frica de întuneric, de pustiu și de necunoscut pare ceva natural, pentru că nu-mi amintesc să fi pățit ceva nici în pod și nici în pivniță. Iar Ursu, oricât de urât și bătrân era, nu era decât o figură neutră din familia extinsă, pe care o vedeam ocazional – fie prin curtea casei, fie în apartamentul străbunicii, când mergeam să o vizităm. Era amabil, când ne vedeam zâmbea mereu, doar că nu puteam ști dacă era efectul rachiului sau bucuriei de a ne întâlni. Ba da… se întâmplase totuși ceva. Am trăit Revoluția în casa aia, iar frica de a circula singură în alte spații decât cele în care locuiam probabil că m-a urmărit multă vreme după, fără să-mi mai dau seama de unde vine. Și totuși, am văzut același tip de frică și la copiii mei, la o anumită vârstă. Sofia e mare, pare s-o fi depășit, dar Zeno refuză să meargă într-o cameră din propria casă, dacă nu e luminată. 

Mintea noastră este precum o casă cu etaje. Nu știu câte etaje are, dar aș spune că nu sunt doar alea standard pe care le enumeră teoria (mintea conștientă și cea inconștientă). De când am început să acord atenție ipostazelor propriei minți, am identificat cel puțin două care par mai mult scufundate în inconștient (alta decât visul de care reușești să fii conștient) și cel puțin alte două care țin de mintea conștientă. 

Să zicem că mintea inconștientă e subsolul, cu câte etaje o avea în jos, iar cea conștientă e partea din casă de peste nivelul terenului, acolo unde ziua ajunge lumina naturală; lumina artificială poate ajunge oricând, oriunde, dar nu putem trăi sănătos doar cu ea. Estimez (empiric, cum altfel?) că cei mai mulți oameni trăiesc într-o pendulare continuă între demisol (subsolul cu ferestre în partea de sus a camerelor) și parter, adică acolo unde ne mai amintim câte ceva din vise, funcționăm în cea mai mare parte pe pilot automat, iar din când în când poate ne gândim la ceva mai mult decât rutina zilei, cu ochii beliți în tavan – adică spre etajul de deasupra. Foarte rar ne facem curaj să urcăm scările (sau să luăm liftul, adică psihoterapia) către primul etaj, sau ce-o mai fi deasupra, vreun turn cu ferestre de jur împrejur, din care putem vedea lumea de sus. Acolo e mintea reflexivă, cea în care *ne propunem* să ne privim cu obiectivitate, să ne cântărim reacțiile, gândurile și idealurile. Câteodată nu avem resurse să urcăm scările alea, pentru că cineva sau ceva (uneori, chiar propria minte!) ne-a dat un șut în fund pe scările care coboară spre subsol, unde ne-așteaptă toate fricile și frustrările neînțelese. Putem lua energizante, putem să ne îmbătăm cu like-uri și astfel să mai urcăm o vreme la parter, cu gândul la turnulețul cu peisaj magnific, dar vraiștea din subsol nu pleacă nicăieri, ea doar se strânge continuu, tot mai vâscos și tot mai greu de pătruns. 

Mi-e greu să înțeleg de ce, dacă filosofia există de peste 2000 de ani într-o formă sau alta, noi creștem învățând să trăim doar la demisol (că deh, mai și dormim) și parter. La parter facem chestiile de toată ziua, tot ce-am învățat că face un copil sau un adult, când îi vine vremea. Unii facem mai bine, mai natural, mai cu talent, alții ne smiorcăim, ne supărăm, ne dăm cu fundul de pământ. Dar, privind mai de la distanță, la parter doar supraviețuim. Unii sunt mai norocoși și află de mici secretul exploratorului. Dar multora dintre noi, nimeni nu ne spune că există un subsol și un etaj care nu doar că merită, dar trebuie explorate pentru a trăi viața din plin, pentru a ieși din scriptul de simplu supraviețuitor. Și nimeni nu ne învață cum să explorăm subsolul și etajul: cu multă curiozitate și cu încredere că nicăieri în propria casă nu “mușcă”. Poate să doară, poate să piște, dar ca să te bucuri de viață trebuie să poți să le lași atât să doară și să piște, cât și să te răsfețe și să bucure autentic. 

Ziceam totuși de două în jos și două în sus, dar am deviat – cum îmi stă-n fire. Pe lângă starea de trezire, când încă-ți amintești binișor ce-ai visat, sau ai o anume stare identificabilă de bine sau poate mai gri, am mai identificat alte două situații în care mintea mea se duce pe niște cărări foarte vechi și cam beznoase. Una e când sunt foarte, dar foarte obosită psihic, sau e cumulată oboseala fizică cu cea psihică. Cealaltă e când ceva sau cineva îmi declanșează, fără să-mi dau seama, vreo stare din trecut (trigger, cum se zice deja în mod comun). Procesele astea ale minții nu se întâmplă doar la cei cu PTSD, ci probabil tuturor, dar în măsuri, contexte și intensități diferite. Ambele par să fie niște forme de regresie și le putem asocia cu subsolul, iar în funcție de stare pot să ajung la -1, -2, sau chiar mai jos. Mi-e greu să evaluez la cât am ajuns când eram cel mai jos. Poate un -5? 

Cele două în sus sunt, în aceeași paralelă a casei din Sibiu, podul și turnulețul. În pod e locul unde “merg” să-mi interoghez stările, gândurile și reperele. Iar uneori, când prind mai mult avânt, ajung și în turnuleț, unde mă bucur de faptul că reușesc să văd viața cu optimism și mă încarc pozitiv din realitatea de moment – că e o plimbare în parc sau o conexiune autentică cu cineva drag.

Nu mai știu dacă am spus vreunui adult că mi-e frică să urc în pod sau să cobor în pivniță. Fie le-am spus și mi s-a răspuns că-s prostii, fie nu le-am spus anticipând reacția (orice formă de lamentație primea același gen de răspuns). Nu-mi amintesc să-mi fi fost luată în serios vreo frică, să fi fost luată de mână și dusă în siguranță, cu înțelegere pentru frica mea de copil. Pe măsură ce-am crescut, mi-am înfruntat frica, dar era tot acolo. O mai simt încă, uneori, când traversez încăperile beznoase și pustii – oriunde-ar fi, chiar și la mine în casă. 

Emoțiile inconfortabile, frustrările, fricile, fobiile, toate astea locuiesc în subsol. Bucuria, starea de bine, acel balon de săpun numit fericire, toate astea nu locuiesc la parter. La parter e numai mintea pe pilot automat, setată pe supraviețuire, care învață mereu cărările prin jungla socială în care trăim. Bucuria, starea de bine și fericirea sunt de la etaj în sus. Dacă vrem să ajungem acolo, trebuie să lăsăm mintea să iasă de pe pilot automat, să învățăm să schimbăm vitezele controlat și să o lăsăm să exploreze. N-o să găsească din prima drumul în sus, pentru că ea știe mereu mai bine ce restanțe are prin subsol. Totuși, nu ocoliți subsolul – acolo e fundația casei. Abia după ce stăm bine cu subsolul putem să ne bucurăm de priveliștea din turn.