Club de legat idei

Am văzut relativ recent (dar nu tocmai ieri-alaltăieri) The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society și mi-a rămas agățat în minte că “vreau și eu” ce fumează oamenii ăia. E unul dintre cele mai sensibile filme despre microbul de cercetător, motivație și nevoia de apartenență. Pe primul îl ai pe viață, odată ce l-ai prins (cum bine a zis o mai veche cunoștință); celelalte două curg din niște rezervoare care pot avea variații foarte serios influențate de context. În ultima vreme mă gândesc des că cele două butoaie sunt probabil legate pe undeva, prin circuitul îmbârligat al minții noastre.

Vreau și eu un club de legat idei, cu oameni care au preocupări similare. Am ajuns să ne sălbăticim excesiv în epoca asta digitală, pe care altminteri o iubesc tare, dar care ne permite să funcționăm remote mai mult decât e sănătos. Vreau să știu că au și alții blocaje la scris, că au dubii despre subiect, judecată și justețea ei. Sunt destul de sigură că stratul gros de nori se poate risipi ușor în urma unei dezbateri constructive. Vreau să aflu ce anume îi inspiră, cum li se înlănțuie argumentele și, poate cel mai mult, ce îi motivează să facă ceea ce fac. E important să nu fie cu miză formală – punctaje, CV, chestii -, ci strict între prieteni, mai vechi sau foarte noi. Un trib profesional, sau mai degrabă ocupațional, precum o breaslă, dar cât se poate de lejer.

Cine mai vrea?

My wrong side of 30s

Am avut o zi plăcută, fără să aștept nimic de la ea; iar pentru mine nu mi-am propus nimic. Aș fi vrut măcar să corectez niște lucrări, dacă nu chiar să lucrez ceva mai serios, dar nu arde nimic. Până la urmă e duminică 🙂

Aș putea să scriu despre ce aștept de la panta greșită a lui 30, dar mă străduiesc să implementez cât mai adânc cu/în mine însămi principiul lipsei de așteptări. Așa că n-am să scriu despre ce aș vrea sau poate să mă aștepte, ci doar despre ce a fost. Cei mai apropiați cunosc faptul că proiecțiile de viitor sau aproape orice despre viitor nu mă pasionează și nici nu mă definește. Nici nu mă interesează dacă e bine, așa sunt.

Pfoai, sunt așa de multe de zis, aș putea abera la nesfârșit. Azi a fost prima dată în viața mea când în seara aniversării mele am rămas complet singură (pisica nu se pune, cel puțin nu la mine). A fost o întâmplare, ala-bala-portocala, așa a fost să fie. Stau în fotoliul meu preferat (pe care l-am primit anul trecut de ziua mea), nu mă bate nimeni la cap, nu mă (mai) sună nimeni la ora asta, ascult jazz divas și mă dau pe facebook. Beau suc de ananas, că n-am voie alcool (dar un pahar aș putea…), nu fumez pentru că nu mi-am cumpărat țigări și mai cochetez din când în când cu dulapul de provizii nesănătoase. Și anul ăsta am păcălit și gripa! E bineee!!!

O singură persoană non-rudă și-a amintit că azi e ziua mea și n-am decât 35 de ani :)) Dar trebuie să fie mai bine așa, să știi precis la cât e ceasul. Unul dintre puternicele avantaje de a nu pune data nașterii la vedere pe facebook. E nașpa să te îmbeți cu apă rece, până la urmă face broaște, nu?!? Treaba cu prietenii, care niciodată n-au fost mulți, a fost că am așteptat prea mult de la ei. Când mi-ar fi prins bine să mai am și alți prieteni decât ăla pe viață am realizat că nu e nici unul. Zerooo. (Mint, o prietenă de dată mai recentă, “culeasă” de pe facebook și la vreo 400 km depărtare, cu care mai încingeam telefonul o dată la câteva luni.) La un moment dat mi-am spus că nu mai trebuie să aștept nimic; nimic a fost, dar a fost cinstit. Azi am constatat cu multă satisfacție că toți așa-zișii prieteni din ultimii 15-20 de ani nu s-au dezis. Știu ce gândiți: Mno, e clar că problema e la tine, gogoșică! Așa trebuie să fie, pentru că m-am plictisit să trag de ei și când aveam nevoie să tragă ei de mine m-am trezit cu fundu-n baltă. Și a băltit ceva, până s-a făcut găleată. Nu știu pe câți v-ar ține experimentul ăsta – eu așa am făcut cu toți: i-am chemat să ne vedem o dată, de două ori, poate chiar de multe ori și la un moment dat i-am lăsat pe ei să dea un semn. Nu că trec lunile, trec anii!!! Pun pariu că nu vă ține să încercați, dar jur că e sănătos. E ca un detox (vorbesc prostii din auzite, n-am făcut niciodată cură de nimic), dar e detox pe viață, jur că merită! Iar dacă sunt puțin țăcănită io zic că am ceva scuze, dar e drept că încă nu m-am consultat cu un psiholog. Deși ne-am văzut azi, tata n-a reușit să rostească “La mulți ani!”. Cred că era de la sine înțeles (!), lol. E doar așa, un mic flash despre noi la aproape doi ani după marea răceală.

În ultimii doi ani a trebuit să învăț real hard să fiu bine cu mine. (Până atunci n-am știut ce-nseamnă să fiu bine, am fost doar pe pilot automat, cu prea scurte excepții) Cu mine și cu ai mei cei foarte apropiați, cu care împart casa, și cam atât. Doar ei mai sunt, propriu-zis, cu mine. Restul fac scurt-circiut pe diverse frecvențe, cu sau fără scântei. Apoi a mai trebuit să învăț să fiu bine cu mine și cu fulminanta mea carieră. Nu tu cărți, nu tu ISI, nu tu burse, hai, fie, un post, poate un proiect, moamăăă ce greu merge. Dar de ce să mor eu de ficați că n-am cărți, cinci articole pe an, ISI și alte prostii? Eu știu de ce nu le am, dar ce rost are să-mi caut scuze? Stiu, însă, că fac ce-mi place (more or less), că fac ceva tot timpul (fie că asta mai înseamnă și tabla înmulțirii la nevoie sau prea mult șmotru după pisică), că nu-mi câștig banii chiar degeaba și că nu trăiesc doar pe spinarea altora. N-ar trebui să fie suficient cât să mă simt bine cu mine? De ce să aștept atât de mult de la mine, când am învățat să nu aștept nici de la alții? Parcă prea toată viața de până acum am tot așteptat de la mine câte ceva și, când a venit, a venit atââât de greu de parcă a venit degeaba. N-am știut sau putut niciodată să mă bucur pentru că deja era pe lista de așteptare altcevaaa…

Împliniri, realizări și succese vagi și nemărginite ne tot urăm de Crăciun, Revelion și tot felul de aniversări. Toți spunem pe la colțuri că ni s-a acrit de ele și toți le dăm mai departe cum ne pricepem mai bine. Eu îmi doresc să pot să mă bucur în fiecare zi de alea pe care le-am strâns deja și despre care știu că sunt cu adevărat ale mele, necondiționat. Da, alea din spate, că în față nu prea vedem de fapt, nu-i așa?

Doar pare “wrong”, de fapt e “right”. Nu m-aș mai întoarce pentru nimic la aproape nimic de dinainte de 35.

PS Nu, n-am chef de urări post… 😉

Tipologia programărilor

Sunt terorizată de programări. Pentru mine e o provocare să planific o zi și o oră anume, cândva în următoarele săptămâni (cum se face de obicei), și apoi să am grijă să nu pice altceva peste. Înainte să sun pentru o programare îmi consult toate calendarele (da, sunt mai multe și nu reușesc întotdeauna să le sincronizez), mă gândesc ceva vreme cu ce altă treabă aș putea să cuplez un eventual drum special unde ar fi nevoie, iar într-o zi mai luminoasă îmi fac curaj și sun. De obicei fac asta doar când ajunge să ardă.

În urmă cu câteva luni am cunoscut varianta de programare perpetuă — adică vreo două luni la rând mi s-a tot rostogolit o programare până când am renunțat la ea. Și nu doar la acea programare, dar și la un medic foarte bun și de oarecare tradiție în familie – pentru că, deh, nu am acces la acel medic fără programare. Na!

Recent am sunat la un service auto pentru o programare. “Nu avem loc săptămâna asta”, îmi spune operatorul. Îi explic că am o oarecare urgență și rămâne să aduc totuşi maşina în cursul aceleiaşi săptămâni, pentru ca ei să facă o constatare când apucă. Ajung acolo, încerc să explic pe la diverse birouri că “știți, nu am programare, dar de fapt…”. Aiurea, de fapt aveam programare, eram trecută pe listă. OK!, zic… iaca programare când nu e programare.

Azi am experimentat coșmarul programării. În a doua tentativă de a-mi ridica diploma de psihopedagogie (altminteri, inutilă, că nu mi-o mai cere nimeni după ce inițial era musai pentru dosarul pe post), pentru care m-am pregătit și mi-am făcut și două fotografii format 3 x 4 cm (pe care nu le-am avut la prima tentativă), am avut ghinionul de a nimeri în afara programului (OK, nu mă dusesem special pentru asta, dar profitasem de un drum cu altă treabă, vezi mai sus). Domnul de la poartă, foarte amabil: nici nu termin de întrebat cu privire la biroul unde se eliberează (de fapt știam, dar era de politețe) că pune mâna pe telefon și mi-l bagă sub nas: “Făceți-vă o programare!” – la capătul celălalt al firului (era telefon cu fir, da!) era doamna din biroul cu diplomele. Să leșin, și nu alta! Mă uit disperată la programul afișat pe perete, apoi mă uit la portar și îi spun, cumva vorbind în microfon: “Vreți să fac o programare acum?!? Pe loc?!? De unde să știu eu când mai ajung pe-aici” (în mintea mea: doar n-o să fac un drum special…) Mă scuz doamnei de la capătul firului, îi spun că revin eu cu un telefon, închid, iar portarul îmi spune foarte dezamăgit: “Dar doamnă, de ce nu v-ați făcut programare? Nu contează că nu puteați veni, important era să aveți programarea… apoi veneați oricând! De ce nu m-ați ascultat?!?” I-am răspuns ușor perplexă că deh, faci o programare pentru ziua X ora Y ca să vii atunci, altfel de ce să mai faci programare? Am dedus eu, apoi, după ce am luat niște aer rece afară, că probabil în mintea lui era un fel de listă de așteptare. Listă de așteptare la diplome la Titu Maiorescu, domn’e. Asta este, inventez eu acum pe loc o categorie, “programarea postdată”.

Sunt sigură că există multe alte feluri de programări, viața ne ajută să le descoperim. Poate cineva, cândva (nu putem programa când, din fericire!!!), va face și un studiu despre programări — în România, ca să aibă și ceva farmec.

Haos

20181013_121439

Ultima postare era de acum două luni, când visam eu să pot ține un fel de jurnal live din multele călătorii pe care urma să le fac în septembrie. Cred că începusem și un draft pentru “Ziua 1” (după ce postasem “Ziua 0”), dar acum nici nu știu de unde să-l iau sau dacă era gata. De atunci am fost în Serbia aproape 10 zile, am făcut pauză o zi pentru schimbat bagaje și ceva somn (că eram în urmă, grav), apoi am plecat la Strei și-am bătut șindrilă pe acoperișul uneia dintre cele mai valoaroase biserici medievale din țară. Până aici se strânseseră vreo 3000 de km de plimbări în mai puțin de o lună. Când am revenit în București m-am învârtit ca un titirez prin tot felul de teme nou-apărute la facultate, amestecate cu pregătiri de teren pentru următoarea plecare și recuperări de quality time cu familia. Și am făcut-o și pe asta, în ultima clipă! Am fugit un week-end în Vama Veche și ne-am bucurat de cele mai spectaculoase culori ale Mării Negre pe care le-am văzut vreodată, apoi am cumpărat cizme de avarie pentru copil — pentru că se făcuse fleașcă tot țopăind pe plajă și pipăind marea — de la LIDL-ul din fața hotelului unde urma să mă întorc peste trei zile. Am bifat și a treia campanie la Mangalia (prima a fost fix cu un an în urmă, iar a doua acum juma’ de an), iar de data asta m-am străduit să stau întreaga perioadă de lucru. În timpul ăsta am văzut iar cum e să vii în vizită acasă, într-o zi în care a fost musai să revin la facultate; m-am urcat în microbuz dimineața la 7 și ceva și m-am întors seara la 10 jumate. Când s-a terminat și campania de la Mangalia am intrat direct în pâine cu un curs complet nou, în limba engleză, care s-a infiltrat în norma mea cam de pe-o zi pe alta pentru că l-am considerat oportun pe termen lung (dar nu, nu mi l-a băgat nimeni pe gât). Ah! Și cândva în vară m-am înscris la un master de cercetare și conservare a patrimoniului cultural, ca să mai diminuez din sentimentul de impostor pe care îl am cu (de-acum) întreaga activitate didactică — care s-a transformat aproape peste noapte și dintr-o totală întâmplare într-una aproape coerentă! (da, e șoc!) Am început bine, prin ratarea a două week-end-uri de cursuri — pentru că se desfășurau la Alba Iulia și eu eram la Mangalia, dar nu mă las 🙂 Ăsta a fost un week-end de tras sufletul, de săptămâna viitoare încep navetele! Între timp traduc cursuri, le mai sucesc puțin ca să meargă pe creierul meu, facem teme de clasa a II-a (unde copiii, dacă cineva și-ar propune !? să-i lase să lucreze singuri, ar trebui să fie capabili să împartă fraze în propoziții și să stabilească relațiile dintre ele…), mă gândesc la cartea pe care trebuia s-o termin de vreo doi ani și care mi se tot împotrivește, citesc în viteză (eventual în tramvai) cursurile ratate la master și trimise de profi cu generozitate în format digital, mă perpelesc cu monstrul de documentație care s-a strâns de la Mangalia, și când mă așez la calculator singura regulă e să încep cu prima care vine peste mine. De-aia, “Ziua 1” din călătoriile de septembrie n-a mai prins viață (și va fi cel mult ceva de genul “plimbări și impresii de la congresul din Serbia”) și m-am trezit spre final de octombrie. Mâine vine Moș Crăciun și-o să pot scrie despre realizările din 2018.