Pe firul personal, povestea cu fostul spital și viitorul (visat-)”palat” din Filipeștii de Târg, Prahova, începe în anul 2012. Ca să fiu cinstită, motorul poveștii a fost aprins de draga noastră profă Anca Brătuleanu, care inițiase cu câțiva ani în urmă o modă între studenții la arhitectură – anume vânătoarea de conace. Chiar azi am invocat episodul, foarte în fugă, povestind cum ne-a trimis ea în vacanța NATO (deci, în 2008, acum 18 ani) să identificăm pe teren conace clasate în LMI. De-acolo, din acea inițiativă lansată la un curs opțional de anul V, s-a născut, de fapt, proiectul MoNUmente UITATE (pe care cred că eu l-am botezat, fix cu acele majuscule care ascund un mesaj) și apoi, câțiva ani mai târziu, Asociația Arché, care a transformat vechiul proiect într-un “program” și au ajuns să acopere întreaga țară – cu sau fără sprijin extern (alte povești, nu ale mele). Ei bine, în anul 2012, când în paralel se și fonda asociația sus-numită, un alt grup interesat cu precădere de conacele din Muntenia (impulsionați, cred, de aceeași Anca B.) a organizat un mic tur de forță. N-a fost decât o zi, dar a fost plină!

Posibil să fi scris pe undeva despre turul ăla, acum nu mai găsesc și nici nu mai știu – oricum, e secundar poveștii despre “palat”. Ce mi-a rămas întipărit, ulterior acelui tur, era o clădire pe care o văzusem în treacăt când am vizitat cele două conace din Filipeștii de Târg și pe care noi am reținut-o ca fiind “baia publică”. De ce? Pentru că asta era singura inscripție vizibilă la fața locului, chiar pe clădire. Plimbându-te pe “calea vacii”, nu ai cum să n-o remarci: vis-a-vis de biserică, retrasă de la strada principală, în spatele unei “perdele” de copaci, cu un oarecare iz monumental, clădirea “vorbește” de la sine despre destinația publică pe care a avut-o la origine. Într-un peisaj rural, dacă nu e biserică, e cu siguranță ceva care iese în evidență.

Imagini din iunie 2012. În a treia se poate distinge, în zona cornișei, inscripția “BAE POPULARA”.

Fast forward, la începutul anului 2020 căutam cu asociatele mele primul obiectiv pentru Ambulanța de Muntenia Nord. Deși era încă luna ianuarie, ne grăbeam să scriem o aplicație pentru obținerea unor fonduri de la o anume fundație, care avea termen prin februarie. Așa că ne-am făcut temele atât cât s-a putut de la birou, după care am plecat pe teren să vedem dacă e ceva “viabil” pe lista noastră scurtă. Și nu a fost, din varii motive – între timp le-am uitat, iar astea nu erau genul de activități pentru care să scriem rapoarte. După o zi întreagă de condus și vizitat diverse prin județul Prahova, urma să ne întoarcem acasă cu “mâna goală”. Stabilesc traseul spre București din ultimul loc de pe listă și văd că trece prin Filipeștii de Târg. Involuntar, îmi amintesc de “baia publică” de-acolo, “probabil una dintre puținele rămase” (cum am gândit noi atunci când am văzut-o prima dată). Și îi zic colegei de drum ceva de genul: uite, mai facem doar o oprire. Vreau să-ți arăt o clădire interesantă pe care-am văzut-o în turul nostru de conace de-acum niște ani (era gașca ei de la post-universitar, eu mă lipisem de ei incidental).

Ajungem în Filipeștii de Târg, găsim repede “baia publică”, tragem pe dreapta și începem să explorăm. Hmmm, parcă nu e prea spectaculoasă, nu pare nici foarte avariată, e și un pic cam mare pentru o primă intervenție și nici nu e monument (adică nu e clasată în LMI – or programul Ambulanței e dedicat cu precădere obiectivelor clasate). Tot așa, ezitând, ne-am dat seama că cel puțin pentru ziua aia de lucru era ultima șansă. Așa că am pozat-o din toate părțile, am scos extrasul pentru informare a cărții funciare și ne-am sfătuit cu restul lumii implicate. Nimeni nu era în vreun extaz, dar era mai bună decât nimic, așa că ne-am pus pe treabă. Primul pas era să obținem acordul proprietarului, care era comuna Filipeștii de Târg – imobilul fiind în domeniul public al comunei. Țin minte că a fost imposibil să comunicăm cu primarul, era mereu foarte-foarte ocupat, așa că am comunicat aproape exclusiv prin vice-primar. Le-am explicat ce vrem să facem, anume să organizăm acolo o intervenție din fonduri proprii (prin acea finanțare pe care o vânam), cu rugămintea către ei să ne ajute cu câteva contacte la nivel local pentru a negocia cu ei componenta de implicare a comunității – care era un ingredient-cheie atât pentru programul-cadru al Ambulanței, cât și pentru aplicația la finanțare. În principiu au fost de-acord, așa că am mers înainte.

Încă un pic de fast forward, am scris proiectul (cu tot felul de activități care să pună în valoare inițiativa), am câștigat finanțarea, a venit COVID-ul și am implementat cât s-a putut din activitățile prevăzute. În ciuda dificultăților de context, le-am bifat onorabil pe toate, inclusiv intervenția în condiții de carantină. Ce n-am reușit să facem a fost să demarăm procedura de clasare, pe care inițial primarul a acceptat-o (sau poate i-a scăpat informația), după care s-au răsucit și ne-au transmis sec că dacă nu renunțăm se blochează tot. În afara acelei asperități, în rest lucrurile au mers relativ bine.

Cei câțiva din comunitate care ni s-au alăturat au fost grozavi – oameni de pus pe rană. Mi-au schimbat mult din perspectiva preconcepută pe care o aveam despre cei din mediul rural (deh, neavând tangențe de nici un fel – fiind crescută cu bunici la oraș…). Nu doar că ni s-au dedicat în acele câteva săptămâni cât am stat pe-acolo, sau oricând mai veneam cu treabă, dar au mai făcut o chestie nesperată: au înființat o asociație prin care își propuneau să preia gestiunea ansamblului, astfel încât să colaborăm și mai departe – după terminarea proiectului finanțat de fundația X. Pentru mine (și zic în nume propriu pentru că eu am dus aproape toată comunicarea cu cei din comunitatea locală, pe lângă altele), înființarea acelei asociații a fost scânteia care m-a făcut să visez cu ochii deschiși la “propriul palat”. Paranteză: era doar o expresie; nu era nici “propriu”, nici “palat”, ci doar o paralelă cu situația de-atunci a unei cunoștințe din domeniu, care derula studiul istoric la Palatul Principilor din Alba Iulia și care vorbea mereu despre “biroul ei din palat” (chiar exista în perioada anterioară șantierului de restaurare, am fost și eu acolo câteva zile ca să văd un pic din ce înseamnă, între altele, un sondaj de parament și un studiu fundamentat pe analiza directă a clădirii). Ideea era alta: mă atașasem atât de mult de locul ăla, de clădire și de oamenii din jurul nostru, încât toată povestea devenise propriu-zis “a mea”; era o perspectivă tot mai plauzibilă de a-mi fi găsit locul profesional pentru următorii ani și efectiv nu-mi puteam frâna mintea din a visa cum ar putea să evolueze ansamblul fostului spital odată ce a strâns în jur câțiva oameni energici. Într-o luminoasă dimineață de carantină, privind clădirea abandonată cu acoperișul reparat și cu primele panouri de sigilare instalate, deja vedeam fotografii glamour de evenimente publice sau private, cu luminițe, baloane colorate și șampanie…

Prima și ultima postare pozitivă despre “palatul meu” din Filipeștii de Târg, 13 august 2020.

Se termină carantina (noastră, că aia mare a mai durat mult și bine), plecăm acasă, scriem rapoarte, facem expoziția din București, publicăm broșura, închidem proiectul finanțat de fundația X, și – deși eram de mult epuizată fizic și psihic de toată experiența, în special în relația cu finanțatorii, pentru care am fost precum un angajat neplătit – începem negocierile cu Primăria pentru următoarea intervenție. Ansamblul are mai multe clădiri, evident toate avariate pentru că după abandonul de la începutul anilor 2000 nu s-a mai ocupat nimeni de ele. Noi am început, firesc, cu clădirea principală, dar deja din timpul primelor lucrări ne-am făcut planul pentru ce urmează: continuarea lucrului la clădirea principală, dar și începerea reparațiilor la o altă clădire, mai mică, aflată undeva în mijlocul curții, era poate a doua cea mai valoroasă din întreg ansamblul; poate și fosta morgă, o structură mică, dar foarte frumoasă.

Așadar, cândva pe la începutul lunii martie ne-am făcut temele (împreună cu Andreea Enache și Bogdan Teodor – care nu, nu-mi e rudă, e doar o coincidență de nume):

• deviz estimativ pentru continuarea lucrărilor autorizate la corpul principal + autorizarea și începerea lucrărilor de punere în siguranță pentru clădirile de mai sus;
• plan pentru sprijinirea planșeului din clădirea principală – care este un pericol real, pe testate;
• și un proiect de refuncționalizare pentru clădirea principală, prin care propuneam ca spațiile mai ample să fie folosite de comunitate (un club pentru copii și un club pentru pensionari), iar restul încăperilor mai mici să fie săli de lectură, mese, diferite activități și spații de cazare. În realitate, nevoile reale ar fi dictat modul de utilizare – asta era doar o primă idee, pentru a sugera că nu e musai să fie mai departe tot o funcțiune sanitară,

și ne-am dus la primar. Eram optimiști pentru că, deși în timpul primei intervenții nu și-a făcut timp să ne cunoască, am reușit totuși să ne întâlnim cu el după vreo lună, când am revenit ca să mai lucrăm la sigilarea clădirii. (Pe moment n-am realizat, dar apoi – adică după ce s-a spart balonul de săpun – am început să procesez: erau alegeri în toamnă, iar noi făcuserăm un fel de treabă bună și lumea știa de noi prin sat.) A fost foarte senin și pozitiv și toate cele, inclusiv în scurta corespondență prin care ne anunțam după vreo jumătate de an vizita și scopul ei, deci nu era nici un motiv de îngrijorare. Iar discuțiile au mers brici, cred că vreo oră. Daaa, ce bine sună, sigur că se poate, excelent! Dar… la un moment dat, a existat un dar. “Nu sunt de-acord să mai dăm bani pe voluntari!” – zice primarul (citat cu aproximație, că n-am pornit reportofonul preventiv…) “Să-mi bat capul cu masa lor, cu cazarea și toate cele… Mă lipsesc! Noi plătim, noi punem condițiile: lucrăm cu oamenii noștri și cum zicem noi, voi ne consiliați, așa…” What?!?Despre ce vorbim? “Păi voluntarii fac parte din definiția proiectului nostru!”, am spus, “și nu putem lucra cu muncitorii voștri [a se citi: învățați doar cu betoane, ciment și BCA], ci doar cu meșteri specializați și oameni dispuși să lucreze sub coordonarea lor – adică voluntari“. “Lasă-mă, domnișoară, cu prostiile astea cu voluntarii! Știu eu că nu vă trebuie decât să bifați acolo la ONG că ați făcut nu știu ce activitate. Nu mă interesează!” Efectiv n-am mai avut reacție, pentru că nu mă așteptam la un asemenea viraj. Mintea mea a ieșit în decor și a zburat în prăpastie. Colegul n-a mai zis nici el nimic, iar omul nostru din comunitate, care era președintele noii asociații locale, a fost scos discret din ședință, cândva înainte să ne rupă nouă gâtul. Și nici n-a mai zis nimic după, dar nimic, nici măcar ceva de genul “Îmi pare rău că a ieșit așa, n-am avut ce să fac…”. Evident că știa ce urmează, sau a aflat după – nici nu mai contează. Dezamăgirea de a fi pierdut și releul din comunitate doar pe socoteala primarului mi-a dublat amărăciunea. Am plecat acasă cu nodul în gât, am raportat situația, s-a ridicat din umeri și gata, n-a mai urmat nimic. Fiind implicată fundația X, fiind vorba despre imaginea de ansamblu a proiectului, nici n-am putut să vărs ceva public. Oooh, cât aș fi vărsat…

Au trecut cinci ani. Nu știu ce și dacă s-a prescris, nici nu mă mai interesează, a venit timpul să vărs. Nu mai am treabă nici cu fundația, nici cu proiectul, nici măcar cu asociația creată special pentru derularea proiectului pe Muntenia, la a cărei fondare am contribuit. E doar pentru mine, eventual pentru cei din posteritate care vor dori să înțeleagă de ce s-a ales praful de ansamblul ăla, când putea să fi devenit un “palat”. Din păcate, nu toate intervențiile din comunități au efect, pentru că uneori la vârf e câte-o minte putredă, care are impresia că toți trăiesc la fel ca el: pentru bani și pentru puncte. Ei bine, domnule primar, aflați că mai există și alte specii pe lumea asta. Firește, îmi place să cred că nu se va alege praful de ansamblul fostului spital, dar e mai precaut să-mi iau rezerve.

Am vizitat ansamblul fostului spital, pentru prima dată după ultima și nefericita vizită, înainte de Paște – cu inima un pic strânsă înainte să ajung acolo; nu aveam nici o veste despre cum a mai evoluat situația. Din fericire, arată cum l-am lăsat, ba chiar oamenii locului au continuat sigilarea cum s-au priceput, cu niște folii mari de plastic negru în zona intrării principale. Totul era la loc, inclusiv cadrele din lemn de la expoziția din comunitate – deși pe alea chiar le poate lua oricine, sunt într-o zonă deschisă. Când am parcat m-a luat un om de la casa vecină la-ntrebări – anume scopul vizitei. M-a amuzat că și-a amintit numele fundației care ne-a finanțat, nu și numele proiectului 🙂 Dar deh, normal, fundația chiar are un nume de care a auzit tot românu’… Apoi zicea că eu aș fi de la fundație :)) În fine, fiecare cât înțelege. Dar m-a bucurat interogatoriul, pentru că a fost o demonstrație că – deși nu e vreo funcție plătită – paza funcționează. Omul avea camioneta parcată în curtea ansamblului 🙂

Într-o notă pozitivă, las mai jos câteva imagini de la ultima vizită și planul propunerii noastre funcționale. O fi rău să ai un asemenea centru comunitar într-o așezare rurală?