Primul pas în altă lume (sau Habarnam pe Lună)

Săptămâna de lucru care tocmai s-a încheiat (formal, că de fapt continuă) a fost un adevărat milestone pentru viața mea profesională. Nu știu exact unde va duce această nouă direcție, dar îmi este foarte clar că nu poate fi decât *foarte diferită* de cea în care aș fi continuat așa cum eram deja formată; nu mi-era jenă nici așa, dar tânjeam deja de mult timp la niște instrumente, umane sau altfel, care să mă ajute să mișc mai ușor “munții” din loc. Munții de pdf-uri, fotografii, informații, idei, direcții posibile și coloniile de fluturi din cap. Știu că n-o să fac vreo gaură-n știință – cum ziceau ai mei pe vremea când chiar mai vorbeam câte ceva -, dar măcar am șanse să-mi fac puțină ordine în calculator, pe hdd-uri și mai ales în minte (aici am cele mai mari rezerve privind reușita, recunosc).

Luni, la ora 16:41, am primit mail de la departamentul de cercetare că în câteva ore (! m-am uitat de trei ori în calendar, să mă asigur că am înțeles bine) urma să înceapă ultima serie, recuperarea recuperărilor, pentru cursul de AI pentru mediul academic achiziționat printr-un proiect PNRR al universității. Primul apel n-a ajuns la departamentul nostru din motive (să spunem) obiective, al doilea apel a venit pentru o săptămână suprapusă cu o predare (care ulterior s-a amânat), iar acesta era al treilea apel și ultimul. În plus, abia la ăsta m-am prins că toată treaba era online, așa că am zis “Fie ce-o fi, dacă e vreo pierdere de vreme ies din sesiune și gata.” După primele două ore de curs mi-a fost clar că toată săptămâna va fi cu seri full. Trei zile a câte 2h after hours și ultima zi de discuții libere timp de 4h cu un pic de moț. La programul de lectură al copilului mic am fost înlocuită de copilul mare, cu multă înțelegere din ambele părți ❤︎❤︎ Am ajuns la Habarnam pe Lună, adică exact unde mă aflu și eu cu povestea mea.

Vreau să încep prin a spune că nu-mi propun să ajung să preaslăvesc AI-ul în detrimentul calității umane. De fapt, de la o vreme și fără absolut nici o legătură cu tehnologia, croșetez intens la diverse filtre pentru calitate umană pe tot spectrul vieții mele – de la magazinul în care aleg să intru (sau nu, indiferent ce au la ofertă), la serviciile care presupun interacțiune umană (ex. cursurile copiilor), până la relațiile din familie, din mediul extins (prieteni, cunoștințe etc.) și cele profesionale. Calitatea umană e cea mai importantă valoare în care putem investi, pentru că e singura cu care merită să interacționăm pentru o viață cu sens. Prima chestie care m-a dat pe spate la acest curs nu a fost conținutul în sine, ci omul care l-a livrat. Mădălina Cocea e genul de om pe care vrei să-l ai prin preajmă, pentru că odată ce și-a făcut timp pentru tine este all in. Orice întrebare ai avea, îți va explica ce știe ea despre chestia aia, iar dacă nu știe îți va spune clar că nu știe și eventual de unde ai putea afla (timp în care deschide câteva pagini ca să se orienteze). Iar segmentul ei de specializare, între comunicare și știință, este fix bucata pe care știu foarte bine că eu am mult de lucru, ceea ce înseamnă că mă uit la ea ca la un mare guru. (Altminteri, pe bucățica mea mă simt suficient de stăpână și nu mai sunt mulți de la care simt nevoia să iau “lumină”.) Sunt deja câțiva ani de când mi-am scos capul din nisip (așa funcționa presetarea pe vremea și în lumea în care am început eu să mă formez…), dar încă nu mi-am făcut suficient timp și nu m-am antrenat corespunzător pentru o interfață relevantă cu publicul larg. Cineva îmi spunea recent că trebuie să învăț “să vând”, dar pentru că nu mă cunoaște suficient n-are cum să știe că a nimerit pe un cuvânt cheie care mă pune pe fugă; când am auzit de la Mădălina sintagma “comunicarea științei către publicul larg” am știut că înseamnă același lucru, dar și că e mult mai aproape de nuanța care mă interesează pe mine. De fapt, ea chiar cu asta se ocupă, iar segmentul AI nu a fost decât o pasiune întreținută din curiozitate, iar probabil de la un punct încolo și pentru imensa utilitate. (Pentru că nu mai poți fi același om odată ce ai înțeles mai bine ce poate tehnologia asta – adică dincolo de o șuetă la o țigară sau un demo de 5 minute.)

Training

Dat fiind că specializarea ei este pe zona dintre comunicare și știință, este poate unul dintre cei mai potriviți oameni (din România, cel puțin) care să explice la ce poate folosi tehnologia AI în segmentul cercetării, indiferent de domeniu. Oameni buni, cursurile ei sunt un game changer absolut. Noi am servit un platou cu ceea ce găsiți pe site-ul ei: AI pentru mediul academic, AI practic: lucrare științifică și Analiză de date cu AI – care toate au fost super-interesante și utile, iar sesiunea de 4 ore din ultima zi a fost un maraton (și pentru noi, dar mai ales pentru ea) de întrebări și explicații mai mult sau mai puțin pregătite. M-am bucurat că îmi notasem în prima zi câteva întrebări, pentru că n-aș mai fi avut creier în timpul discuțiilor să-mi dau seama ce vreau. Știu că pentru unii pot fi banalități, iar pentru alții SF, dar erau niște circuite tehnice de lucru pe care încă nu le prinsesem din zbor (așa cum am învățat cam toată viața, că training serios am prins foarte-foarte puțin). Mai precis, pe lângă întrebările la care răspunsurile veniseră de la sine în timpul cursurilor, am vrut să aflu (1) cum se obțin graficele de tip network analysis într-o formă în care să am control asupra datelor și modului de afișare (adică mai mult decât îți poate genera automat un AI) și (2) cum pot interacționa automatizat cu diferite programe prin intermediul AI. Altcineva a vrut să afle cum se poate seta un bot care să corespundă cât mai fidel modului în care operează un om (mai precis, “cineva care ar răspunde ca mine”). Inițial mi s-a părut o cerință frivolă, dar apoi, urmărind demonstrațiile, am realizat cât de tare e ideea de a “da viață” propriilor pălării.

Mi-am configurat și eu un bot numit Urbanistul, i-am spus cu ce se ocupă, i-am dat rapid două cărți de specialitate la “mestecat” și apoi l-am testat; e deja foarte tare, cu un input minimal. La modul că-l întrebi despre un oraș și toarnă doar date specifice de istorie urbană, fără alte bălării. Apoi am testat aceeași întrebare în bot-ul central (nepersonalizat) și a răspuns generic, pe toate palierele obișnuite de Wikipedia, însă și cu niște secțiuni marcate “Urbanistul-friendly 👀”, sau “Why Napoli matters (especially for you)” (urban continuity, archaeology within living cities, informal urban resilience, historic fabric under pressure, cities that refuse to be sanitized). După ce-o să-mi fac ordine în biblioteca digitală și o să-l hrănesc cu toate cele (inclusiv cu lucrările mele, prioritar), sunt destul de sigură că va deveni ghidul meu de zi cu zi în cercetarea de morfologie urbană, cu care mă ocup mai mult de la o vreme. Probabil că voi construi și un “Părintele înțelept”, un “Profesorul cool” și alte pălării pentru alte roluri în care simt că pierd firul roșu, sau cel puțin știu că am oricând opțiunea asta. Aș zice că-mi permit, la 40+ de ani, fără riscul de a o lua razna prea mult, ținând cont că mintea mea e antrenată clasic – nu pe AI. Ceea ce mă duce la ultima idee pe care vreau să o leg aici și acum.

În entuziasmul primei seri de curs, am realizat o trăsătură esențială a generației mele (+/-), despre care cred că ne dă un categoric plus de valoare comparativ cu generațiile care cresc în urma noastră. Suntem prima generație care a învățat să navigheze pe internet (cu toate cele) și care și-a putut construi o meserie în format digital (a mea e aproape în exclusivitate), dar care în același timp s-a format pe model clasic (exclusiv analog). Abia acum, văzând rezultatele școlii făcute de fiică-mea, în epoca tiparului digital, în care ei nu mai trebuie decât să completeze rezultatul final la matematică, să completeze trei cuvinte pe o foaie cu fill in the blanks la limba română și nu au habar ce înseamnă o ciornă, realizez cât de importantă a fost formarea clasică. Aia care mi-a structurat mintea și mi-a antrenat-o să pot începe orice de la zero – de la o foaie de hârtie albă, sau de la un Notepad. Ce a contat cel mai mult nu a fost informația propriu-zisă, care mi-a fost turnată în diverse moduri, ci toate cele de mai jos cumulate:

miile de exerciții din școală transcrise de mână din manual în caiet (inclusiv cele repetitive),
cursurile din facultate parcurse prin transcrierea ideilor principale cu pixul, pe caiete studențești sau pe coli de hârtie,
primele coduri scrise de mână la școală, la orele de info, apoi codul clasic html învățat întâi în Notepad și abia apoi trecut în softurile care îți completează tag-urile automat,
bazele de date construite de mine de la zero, miile de linii de cod SQL furate (că nu știam să scriu efectiv tot) și periate ca să iasă ce vreau eu (many thanks, Google-de-dinainte-de-AI),
milioanele de pixeli aranjați manual pe grafică sau foto, dar și de fotografii prelucrate în Photoshop,
desenul tehnic trecut de la geometria de gimnaziu la teu și echer, apoi în deja clasicul și bătrânul AutoCAD,
georeferențieri făcute cu softuri de la prieteni înainte să fie funcționale punți mai directe cu programele open source mai performante,
texte, inclusiv academice, în română sau engleză, scrise 100% de mine (cu sau fără ridicol),
și mai am, dar totuși mă opresc, că se înțelege ideea.

Pe lângă a fi un privilegiu de care ne bucurăm (deși doar noi știm de ce…), este și o mare responsabilitate – anume aceea de a ne asigura că le transmitem generațiilor următoare cât mai mult din acest tip de formare. Nu le mai poate zice nimeni să rămână pe viață la scris de mână cu pixul pe caiet, la desen clasic cu creionul pe hârtie, să scrie coduri și să prelucreze imagine “manual” (da, e haios cum se transferă conceptul de manualitate în sfera digitală), să scrie texte fără vreun asistent robot, să facă o documentare bibliografică într-o bibliotecă fizică și cu niște articole științifice în față, sau să facă georeferențieri manevrând cifre. Este, însă, esențial să le stăpânească precum mersul pe bicicletă înainte să se urce pe motoarele AI, dacă nu vreți să le șteargă toate circuitele neuronale proprii – devenind astfel ei înșiși asistenții lui AI, nu invers.

Couples Therapy (2019-)

Nu știu cum să deschid pledoaria pentru această serie, fiind un subiect foarte delicat; nu mă refer atât la partea de cuplu, cât la (psiho)terapie în sine. Știu că sunt încă mulți oameni care resping ideea de terapie și n-ar încerca-o nici în ruptul capului. Intuiesc că (și) ăsta a fost unul dintre gândurile lui Josh Kriegman, unul dintre regizorii serialului Couples Therapy (2019-2025), când a promovat ideea realizării lui. Știind ce impact poate avea terapia de calitate asupra vieții oamenilor, simți nevoia acută de a transmite mai departe. Apoi, anticipând că cei mai mulți n-ar vrea să încerce pe pielea lor, poate ar merge să încerce măcar pe pielea altora… Este, așadar, un reality show. Dar nu e un show de tipul Big Brother, senzaționalist, cu drame și pițiponceală mai mult sau mai puțin regizate. E o punere în scenă cât mai realistă cu putință a unor cazuri reale de terapie, cu o completare minimală a tabloului din care să reiasă complexitatea procesului – în special din direcția terapeutului. Viețile private ale protagoniștilor sunt prezentate doar ca fundal al poveștilor de terapie.

Despre dr. Orna Guralnik, terapeutul care asigură practic singurul rol principal, am aflat de la o amică psiholog din UK că e unul dintre cei mai bine plătiți practicieni din lume. Pe mine m-a convins că-și merită banii. Ce mi se pare grozav la serialul ăsta e faptul că, urmărind cazurile, nu ai cum să nu rezonezi cu o situație sau alta din poveștile celor câteva zeci de participanți la sesiunile de terapie. Asta înseamnă că, indirect, ai parte de propria sesiune de terapie 🙂

Disclaimer: cuplurile participante au fost selectate tocmai pentru a reprezenta cât mai bine diversitatea lumii de azi, așa cum e ea…, de unde rezultă că nu vă pot fi chiar toți simpatici, dimpotrivă. E totuși interesant să-i urmărești până la capăt, oricât ar fi de diferiți de noi, pentru că în esență toți avem cam aceleași tipuri de probleme – anume un pachet principal de comportamente involuntare care ne complică viața. Rolul terapiei este, așadar, să identifice acele comportamente și să le corecteze. Nu să le vindece, nu promite nimeni vindecare completă, ci doar o capacitate crescută de gestionare a momentelor dificile.

Vă rog mult, nu vă uitați la trailere. Am deschis și eu unul, nu e ce trebuie. Plonjați direct în serial, priviți măcar un episod până la capăt și apoi decideți dacă merge și mai departe. Poate să nu fie azi, nici peste o lună, ci pentru orice moment în care mintea își face loc pentru puțină curiozitate și deschidere.

“Adolescence” (2025)

După mine, e unul dintre filmele anului, dacă nu chiar cel mai bun – chit că e miniserie. Știu că am memorie scurtă, dar nu cred să fi văzut vreun film mai bun în ultimii ani, cel puțin dacă suprapui toate capitolele la care excelează, anume problematică, impact potențial (măsurabil inclusiv științific, dacă și-ar prinde cineva mintea), dar și performanță tehnică și actoricească.

Imaginea afișului este cea mai bună metaforă vizuală pentru “buba” băiatului. Sursa: https://en.m.wikipedia.org/wiki/Adolescence_(TV_series)

A făcut valuri pe newsfeed-ul meu de Facebook în urmă cu câteva luni, când am citit tot ce-am prins despre el – în principal opinii ale diverșilor din cercurile mele, comentarii, tot ce putea fi relevant privind felul în care e primit și perceput de public. L-am “prizat” imediat ce i-au dat drumul pe Netflix, dar nu m-am simțit în stare să scriu nimic după vizionare; se scrisese deja prea mult, oricum, iar poate cei mai îndreptățiți erau psihologii – ori eu chiar am mulți psihlogi în urmărire de la un timp. Acum vreau să revin asupra lui și să las o notă personală, pentru că – nu-i așa – nu toți urmărim psihologi, iar unii dintre noi chiar îi discreditează. În situația asta, opinia unui cetățean oarecare poate să conteze mai mult.

Prima dată am vizionat Adolescence doar cu Mircea. Am considerat prudent să ne uităm întâi doar noi, adulții/părinții. După ce-am gafat-o o dată cu un film la cinema, mi-am spus că nu mai repet greșeala de a o expune la un film dur înainte să fiu pregătită emoțional să-i explic, dacă e cazul, ceea ce vede. În fine, după ce ne-am lămurit i-am spus Sofiei că trebuie să vedem filmul împreună, pentru că e foarte bun și chiar e o experiență binevenită la vârsta ei, dar a cam lăsat-o rece. Adevărul e că “ardeau” altele mai tare, precum examenul de capacitate, așa că n-am insistat. Apoi ne-am luat cu altele și am uitat.

Săptămâna trecută vine Sofi la noi și spune hotărât: “Vreau să văd Adolescence.” Hmmm, cum așa, ce ți-a venit tocmai acum, sau cu ce ocazie? – am întrebat-o. “Am văzut pe Insta că a luat puștiul de 15 ani un premiu Emmy și sunt curioasă cum joacă.” OK… orice îți captează atenția e bun, până la urmă. Noi nu reușiserăm să o convingem că merită, dar un puști de vârsta ei care câștigă un Emmy… baby, are cu totul alt calibru! Nu m-aș fi gândit că un premiu ar putea avea un asemenea efect (cu manta) asupra tinerilor, caz în care l-ar merita orice rol, oricât de slab – ceea ce clar nu e cazul aici, puștiul este excepțional… Este foarte evident că a înțeles mecanismele psihologice care-i ghidează personajul, altfel nu ar fi putut să joace atât de bine. FA-BU-LOS.

Paranteză. Probabil că asta e o chestie care poate șoca doar generațiile trecute de o anumită vârstă – să spunem, rotund, 30 de ani? -, anume precocitatea tinerilor de azi în raport cu educația psihologică; ok, poate că nu e valabil pentru toate categoriile sociale, dar cu siguranță pentru cele mai favorizate. Poate din simplul fapt că au fost expuși subiectului de mici, că au acces non-stop la informații pe linia asta (dacă-i interesează), că poate se discută ocazional la școală, în jurul lor etc., cert e că sunt din cu totul altă ligă decât ăștia mai trecuți de prima tinerețe și că au cu totul alt start în viață pe chestia asta. Acum vreo doi ani am avut ocazia, la o nuntă…, să ascult o adolescentă din familia foarte extinsă vorbind despre frații Tate, într-o discuție în contradictoriu cu unchiul (!) ei, cu vreo 20 de ani mai mare decât ea. L-a surclasat cu lejeritate. Puștoaica avea un bagaj de cunoștințe despre caz care bătea cu mult ce știam eu – mie doar îmi suna cunoscut numele lor, dar la epoca aia cam atât… – și niște argumente pe care eu le descoperisem abia recent, într-o perioadă de mare dificultate din care încă mă târam să ies. Nu pot să ascund că am fost profund invidioasă preț de câteva minute, comparându-mă involuntar cu ea când eram la vârsta ei – ce înțelegere copilăroasă aveam despre oameni și relațiile umane. Apoi mi-am dat seama că asta e creșterea firească, atunci când copiii noștri sunt expuși mai repede la cunoaștere și pot cu adevărat să învețe din greșelile noastre.

Așadar, am revăzut filmul – în două tranșe, că sunt patru episoade lungi de peste o oră -, de data asta cu Sofi. (Mircea a zis pas, nu mai vrea să revadă, e prea nasol.) Nu cred că a plâns decât la ultima scenă din ultimul episod, zicând că n-a mai bocit de mult la un film (dar poate și ea are memoria scurtă, ca și mă-sa). La final am schimbat câteva vorbe, pentru că eram curioasă ce a înțeles – în mare, că altfel erau multe dedesubturi pe care le puteam lua la bani mărunți. Răspunsul ei a fost destul de prompt: “Tragedia asta nu s-ar fi întâmplat dacă părinții i-ar fi acordat băiatului mai multă atenție.” I taught you well, my apprentice, mi-am spus – precum Oscar la cursul de șah de pe Duolingo. Bine, nu e chiar (sau doar) meritul meu, mesajul ultimei secvențe era destul de transparent în această direcție. În discuția care a urmat am elaborat pe tipul de atenție necesar pentru a dezamorsa asemenea “bombe” din viața unui copil, ca să fie clar că nu e vorba despre cât de mult îi place mâncarea de la școală sau ce note a luat la matematică. Și am convingerea că a fost clar, pentru că am avut multe astfel de discuții sensibile în ultimii ani, unele mai la rece, altele foarte inconfortabile (pentru ambele părți).

De ce e important să vizionăm Adolescence – ca părinte, viitor părinte și adolescent, chiar și în devenire? (să zicem că vârsta de 13 ani, cât avea personajul din film, ar putea fi o limită bună de pornire, dar cred că merge și mai jos cu un an sau doi) Pentru că psihologia de uz casnic se învață în straturi (ca orice altceva de o anumită complexitate), iar ăsta e un strat foarte consistent – precum un curs intensiv; pentru că învățăm la ce “nimicuri” să fim atenți – și unii, și alții; și pentru că fiecare efort conștient de a îmbunătăți relațiile dintre părinți și copiii lor, indiferent de vârstă și de inițiator, este un pas mic, dar important, spre mai bine. Povestea lui Jamie, un băiat de 13 ani care a ucis cu brutalitate o colegă de școală pentru că îl lezase emoțional – inspirat de o suită îngrijorătoare de cazuri reale -, e o pilulă foarte amară, dar foarte eficientă. Episoadele filmate dintr-o singură bucată (!) adaugă o presiune de mare efect psihologic, care fără îndoială fac să merite tot efortul logistic și uman din spatele camerei.

Am încercat-o și pe-asta

Într-un schimb de comentarii pe tema patrimoniului construit de-acum mulți ani, pe Facebook, cineva mă lua peste picior spunându-mi că, dacă nu mi-am spart capul cu un ONG, sau ceva de genu’, nici să nu deschid gura.(*) Gen, dacă n-ai copii, atunci n-ai nici dreptul să-ți dai cu părerea, nici măcar dacă ești specializat într-un domeniu relevant. (Corolarul ar fi că, dacă ai copii, indiferent că-i faci la 15 ani într-un mediu social defavorizat, opinia ta chiar contează!) I-am dat cu flit (cel puțin în mintea mea) și la fel aș face și acum, doar că, între timp, viața a făcut să-mi sparg capul și cu un ONG. Pentru patrimoniu! ONG-ul a rămas, capul meu spart s-a reparat (oarecum), iar mai departe ne vedem fiecare de drum. Nu ne-am potrivit, sau mai bine zis nu sunt făcută pentru asta. Un ONG înseamnă, înainte de toate, management și administrativ, indiferent în ce domeniu activează. Oricât de organizată aș fi, sau aș putea să fiu (și chiar pot), nu vreau să activez în chestiuni administrative, pentru motivul foarte rotund că m-am pregătit asiduu, ani de zile, pentru altceva. ONG-ul mai înseamnă și oameni, pentru că în principiu e o asociere de forțe pentru un scop comun. Așadar, nici n-ar fi fost necesar să mă ocup eu chiar de tot, dacă aș fi avut partenerii de drum potriviți; din păcate, nu i-am avut. Precum într-un mariaj prost, nimic nu a mers; de la început, până la final.

Privind peisajul ONG de patrimoniu din România de la distanța celor câțiva ani de detașare, concluzia mea este amară. Am petrecut doar câțiva ani în mediul ăsta, dar mi-e imposibil să estimez câți ani din viață m-a costat, de fapt. Aproape un an am activat, într-o heirupeală de nedescris, sub pălăria altora, până s-a înființat ONG-ul nostru; încă vreun an am funcționat cu motoarele turate la maximum (eu, nu și restul membrilor), după care am anunțat, epuizată, că nu mai pot duce toată coordonarea singură și, ca să fiu sigură că se înțelege ideea, am sistat orice activitate. De atunci au mai trecut încă doi (!) ani până când a preluat cineva șandramaua, după ce eram la un pas de a o desființa. Pe acest val, atitudinea colegilor ongiști a fost cel mult una oportunistă. Cât timp am pedalat, auzeam în cor: “Heeei, suntem în același tren, avem aceeași misiune, hai să ne sprijinim reciproc!” – ca atunci când faci conversație de salon la un eveniment social. Când m-am oprit, nimeni – dar nimeni – nu s-a uitat în urmă, cu vreo urmă de umanitate de genul: “Ce s-a întâmplat, de ce te-ai oprit? Ești bine?” Păi… nu eram bine; că nimeni nu renunță de bine ce-i e. Pe lângă faptul că-mi epuizasem toate resursele fizice și mai ales psihice, aveam un copil de doi ani cu probleme serioase, pe care abia începeam să le conștientizez, altul adolescent pe care-l duceam la psiholog de bine ce era, iar ca să închidem cercul eram și în pragul divorțului. Știu că temele astea personale nu interesează pe nimeni, dar noi, ăia care roboțim pe rotița șoricelului și ne dăm duhul prin toate dărăpănăturile uitate de lume, dacă admitem că suntem oameni!, avem (sau ar trebui să avem) și o viață personală. Apropo, când am intrat în hora ongistă, cel mic avea… 5 luni! Da, 5 luni de când se născuse! Dar, pentru că apucata din mine era deja înapoi în activitate, nimeni dintre partenerii mei de discuții (a se vedea cât de bine mi-i aleg…) nu și-a pus problema că nu era cazul să trag tocmai eu căruța. Socotelile au fost, însă, mult mai simple: eu eram cea mai tânără, deci trebuia să mă sacrific, și eu aveam job la facultate, deci aveam cel mai mult timp liber… Restul aveau biznis de ținut, așa că ei puneau doar consultanța; hai, și contabilitatea, care de fapt n-a mai fost și am rămas tot eu cu ea. Ei nu-și permiteau să facă voluntariat, eu da! Și pe voluntariat trebuia să găsesc tot, de la colaboratori, specialiști și experți, până la contabilitate, spațiu de depozitare pentru toată dotarea de șantier și loc de parcare pentru o camionetă… A fost foarte convenabil câtă vreme am putut folosi resursele personale de spațiu, iar când n-am mai dispus de ele a devenit strict problema mea, nu a lor. Sigur, mai contribuiau și ei când le era la-ndemână, dar responsabilitatea era a mea: de la hârtii până la viețile oamenilor de pe șantier. Faină socoteală.

Nimeni, dar absolut nimeni nu-și pune astfel de probleme umane în lumea patrimoniului construit. Iar acum nu mai vorbesc doar despre mediul ONG, ci despre domeniu în general, pentru că am “șansa” să privesc prin gard de aproape 20 de ani (da, sunt unii intrați de-a binelea, iar alții din specia wannabe, mai mult morți decât vii, care mai scot capul din când în când cu vreo fărâmă de proiect sau de studiu). Toți suntem (iar dacă nu suntem, rușine nouă!) niște roboți antrenați (precum AI, da!) să construiască neobosit la salvarea patrimoniului construit. După cum vedeți, toată heirupeala asta dă roade fantastice, pentru că suntem pe cale să depășim orice recorduri în materie de bună practică. Ați râs cu poftă, da? Nu doar că salvăm praful de pe tobă, dar cel mai grav este că nu știm ce avem de salvat! Nimeni, dar nimeni din tot stupul ăsta de albine (să fie, oare, viespi?) nu-și pune problema elementară, fundamentală, esențială: bă, da’ noi ce avem aici? Nimeni nu vrea să aprindă lumina, cel mai bine e cu haos, că asta-i limba pe care-am învățat-o. La ce ne trebuie nouă liste, inventare, criterii, priorități? Merge și-așa, în plus, nu avem timp de astfel de prostii… Noi stingem focuri! Nino, nino!

Nino, nino! zice și Mintea mea, după ce i-am dat timp să gândească. Stop joc. Eu vreau să trăiesc, nu să roboțesc, cu patrimoniu construit sau fără.

(*) După câțiva ani, când eram în vria activității mele de ong-istă, respectivul coleg și-a cerut scuze pentru acel comentariu. Am apreciat, evident, deși nu se schimbase nimic; primeam scuzele doar pentru că devenisem activistă cu acte în regulă, nu pentru că opinia mea ar fi putut fi, oricum, valabilă.

Diamant brut / Wild Diamond

#filmuldevineri a fost o producție franțuzească ce poate fi văzută prin foarte multe filtre – și n-o să mă strofoc să le identific pe toate. E genul de poveste care apasă prin banalitate și conștientizarea generalizării banalității. Personajul principal poate fi de oriunde în lumea largă (unde femeile pot umbla cum au chef pe stradă), iar povestea ei poate fi a oricui: un adolescent major cu o mamă iresponsabilă și fără tată, care trece prin diverse forme de traumă și care crește precum o buruiană, fără ca cineva să se îngrijească de educația și sănătatea lui (emoțională, între altele, dacă nu chiar în primul rând). Putea fi băiat, iar tema adaptată, dar atunci filmul n-ar mai fi putut profita de toată abundența de mărunțișuri sclipicioase și detalii aproape tehnice cu care-și sufocă zilele fetele/femeile prea rătăcite. Orice om echilibrat poate înțelege o anumită preocupare pentru un aspect plăcut, machiaj, coafură, haine etc., dar cu cât preocuparea tinde să acapareze tot mai multe resurse (de timp, bani și energie), cu atât devine mai aproape de sau mai adâncită în patologie. Iar boala aia n-are nici o legătură cu frumusețea, e în cu totul alt spectru. Tendințele de hipercosmetizare, de supraexpunere în social media pentru că devine unică resursă pentru stima de sină, la pachet cu decolarea mentală din zona realității sunt toate simptome ale unui psihic dezechilibrat, dacă nu chiar bolnav.

Pentru mine a fost o experiență interesantă să urmăresc viața unui asemenea personaj atât de aproape, având în vedere că în viața reală nu pot să le observ decât de la distanță. M-a ajutat să privesc cu mai multă compasiune acest spectru al societății, care tinde să înghită și copii crescuți în medii mai puțin defavorizate – dacă nu suntem suficient de atenți. Altfel spus, dacă am face o colecție de filme din seria “Adolescence” (care pare să fi spart gheața și tiparele printr-o abordare foarte dură), Wild Diamond și-ar găsi acolo un loc foarte confortabil.

Cu siguranță era loc de mai bine, nu atât pentru finețuri, cât chiar pentru mesajele de moralitate pe care le transmite filmul – în special cu finalul. Aș fi fost curioasă de reacția la un răspuns opus așteptărilor Lianei, adică un răspuns pe care l-ar fi primit un procent copleșitor al fetelor care au concurat cu ea pentru rol. Ea spune la un moment dat că, dacă nu primește rolul, se sinucide; ei bine, ce-ar fi făcut dacă nu-l primea? Fix acolo unde tensiunea ar fi ajuns la maximum, povestea se diluează și mesajul se pierde – dacă nu chiar se convertește într-un contra-mesaj: “Iată, dacă crezi foarte tare în tine, (doar) cu puterea gândului, o să reușești!” Până și în Prințesa și broscoiul de la Disney protagonista trece printr-o întreaga aventură inițiatică înainte ca visul să i se îndeplinească, după ce s-a rugat stăruitor la o stea (“if you make a wish on evening star it’s sure to come true” – scria într-o carte de povești pentru copii). Despre ambiguitate și ezitare în mesajul transmis de Wild Diamond se scrie și în această recenzie theguardian – în ansamblu favorabilă.

Despre adevăruri incomode

M-am gândit dacă să fie doar o postare pe FB care va fi oricum ignorată, sau să storc câteva cuvinte pe blog cu share pe FB, care vor fi oricum ignorate. În ultima vreme am aplicat regula că dacă e un subiect suficient de important [din punctul meu de vedere], atunci îl pun pe blog.

Nu mi-am propus niciodată să scriu despre parenting (iar n-avem un echivalent românesc, ceea ce poate fi sugestiv) și sper să nu derapez atât de mult, deși… Cel mult aș putea să scriu din perspectiva unui părinte deraiat care încearcă să se urce și stea pe șine :))) O să-mi permit, în schimb, să promovez ce scriu și susțin alții, dacă ceea ce am citit sau ascultat m-a convins. Nu atât la nivel emoțional, cât argumentația factuală.

Nu mai știu când am început să ascult genul ăsta de materiale, oricum era deja târziu în multe privințe, iar înțelegerea în zona asta se formează lent, cu multe sincope și reveniri. Poate în timpul pandemiei? Aveam dificultăți serioase cu Sofi la școală, acasă, școala devenise acasă, Zeno avea sub un an, noi lucram amândoi (!) și aveam zero ajutoare. A fost și singura perioadă din viața mea când îmi rămâneau bani de la un salariu la altul, așa că a fost ușor să cumpăr un pachet de parenting care-a costat exorbitant. Speram la un leac magic, pentru că în fuga aia amețitoare pe rotița șoricelului eram disperată că nu reușesc să descurc ițele cu copilul de 10 ani. Cel de sub 1 an nu prezenta încă probleme (sic!). Au fost bani aruncați pe fereastră; nu am avut timp, sau nu mi-am făcut timp, pentru că oricum nu m-a prins în contextul dat. Avea un conținut cu care nu am cuplat, în sensul că ceea ce susțineau părea de bun simț, dar pentru mine era contraintuitiv, sau pur și simplu nu-mi ieșea ceea ce recomandau ei. Mai târziu am realizat că eram, de fapt, mult prea defectă, iar materialul ăla era precum apa sfințită când tu ai nevoie de antibiotic. Era un pachet de parenting pentru oameni relativ sănătoși (= echilibrați emoțional), dar care poate se pierd în prea multe recomandări contradictorii din lumea îngustă sau largă. Important a fost, însă, că subiectul a rămas de interes. Am baleiat tot ce mi-a picat sub ochi pe FB, apoi în mână, când am început să cumpăr cărți pe tema asta, iar cu timpul am început să diger. Greu, foarte, foarte greu.

Să fie, deci, vreo cinci ani de când citesc și ascult chestii de parenting. Să fi ascultat interviul ăsta acum 20, 15 sau 10 ani este foarte, dar foarte puțin probabil. M-ar fi enervat undeva în prima jumătate de oră și aș fi închis. (Simon zice o chestie: dacă ceva te irită într-un feedback, atunci [ceva] e adevărat…) Cu experiența pe care o am acum, îmi doresc să-l fi ascultat cu forța *înainte* să fi avut primul copil. Nici măcar wishful thinking nu se aplică. N-a fost să fie, iar asta nu doar pentru că interviul are mai puțin de o lună, ci pentru că ideilea din zona asta se așează greu și au nevoie de un anumit context ca să crească. Teoria atașamentului datează de prin 1950, dar asta nu înseamnă că a difuzat instant în lumea largă. Dimpotrivă, tendințele care existau deja s-au dezvoltat exponențial, cu fiecare nouă generație de copii care urmau la rândul lor să aibă copii. Opoziția e puternică și azi, și e foarte previzibil să continue. Pachetul de parenting pe care-l cumpărasem era mulat pe teoria atașamentului (din ce pot să-mi amintesc), dar, cum spuneam, (încă) nu rezonam.

Erica Komisar, intervievată în acest podcast, încă nu are pagină pe Wikipedia. Pare să fie antifeministă, antiprogres, antigendertrend etc. Asta am citit pe alocuri, după ce-am ascultat interviul. Eu n-am reperat nimic din cele de mai sus, în schimb am ascultat argumente pertinente, științifice, referitoare la efectele unei detașări prea timpurii a mamei de copil, la efectele îngrijirii timpurii de către tată, de ce trebuie să fie un rol de mamă și unul de tată, indiferent că e un cuplu tradițional sau altfel etc. Un subiect pe care nu l-au atins este cel al mamelor indisponibile emoțional pentru ferestrele 0-3 și 9-25, dar ăsta chiar e un alt subiect, deși se leagă intrinsec. Aici sunt predominant explicații referitoare la efectele asupra copilului și doar tangențial cele referitoare la părinți și ceea ce poate să fi condus la dezechilibru.

Nu pot servi cu forța nimănui acest material (în afara copiiilor mei, la momentul potrivit). Pe mine m-a convins, așa că îl las aici. Internetul e mare și fiecare-și alege conținutul. În final, fiecare este responsabil pentru felul în care își crește copiii și pentru modul în care alege să se poziționeze apoi, în timp, față de felul în care și-a crescut copiii. Eu știu, acum, că am ratat fereastra de 0-3 ani cu ambii copii. Știu și de ce. Ambele sunt realități pe care le-am procesat deja în ultimii ani, deci nu m-au inundat emoțional acum, ascultând acest podcast. Mai am speranță să recuperez ceva până în 25 și, dacă aș fi ratat-o și pe aia, atunci aș fi putut măcar să-mi ghidez copiii să nu repete greșelile mele cu copiii lor 🙂 Ceea ce voi face oricum, dacă voi mai fi pe-aici.

Cum evaluăm o intervenție pe patrimoniul construit?

E o întrebare care mă bântuie de mult timp. De dat cu părerea, cu toții putem – specialiști, iubitori de patrimoniu, investitori (mai mult sau mai puțin iubitori), locuitori sau administratori (de clădiri, zone istorice declarate – sau nu – și orașe de patrimoniu). Dar cum ne putem lămuri dacă vrem totuși să ieșim din zona de păreristică – avizată sau nu. Există vreo metodă? Sau măcar putem construi una?

Eu n-am găsit vreo metodă, deși sunt destul de sigură că aș fi observat-o, dacă m-aș fi întâlnit cu ea. Prima incursiune în zona asta am avut-o în pregătirea lucrării de disertație, unde căutam variante optime de intervenție asupra structurilor construite din situri arheologice (v. Studii de caz și anexe). Atunci mi-am definit o serie de criterii pe care le-am urmărit selectiv, evidențiindu-le pe cele pe care le-am considerat mai relevante, în baza puținelor date pe care le-am avut la dispoziție. Deși aveam acces la internet, volumul de date disponibil era infinit mai mic, cu atât mai mult pe acest segment, iar publicații relevante (la care să am și acces) foarte puține; am lucrat, de fapt, cu imagini făcute de tata dintr-o călătorie în Spania și cu ale mele, din Dobrogea, plus ceva literatură stoarsă cu greu din biblioteca școlii și cea de-acasă, de arheolog (a mea nu prea exista încă). Libgen sau archdaily abia porneau motoarele în 2008 și oricum nu știam încă de ele când pregăteam lucrarea asta, la final de 2008-început de 2009. Pentru scopul lucrării și al proiectului de diplomă, a fost suficient. Dar cum s-ar face tema asta pe bune, într-o lume a specialiștilor preocupați de patrimoniul construit?

La un moment dat, am întrezărit o oportunitate de a aborda tema asta. Un call for papers pentru o conferință cu titlul Venice Charter [Re]Framed, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la publicarea Cartei de la Veneția – considerată fundamentul politicilor de patrimoniu la nivel mondial. O evaluare complexă poate ajunge la foarte multe criterii, din perspective foarte variate, însă pentru a fi abordabilă am profitat de pretextul cartei sus-numite pentru a mă limita la criterii derivate din principiile ei. Am propus, astfel, o metodă (sau, mai bine spus, un început de metodă) pentru evaluarea intervențiilor asupra patrimoniului construit, în baza interpretărilor comune sau adaptate ale principiilor Cartei de la Veneția.

Dar, ce să vezi… aventuri cu ginta latină. Organizatorii păreau inițial foarte serioși; anunțaseră un termen pentru trimiterea lucrărilor in extenso, apoi o perioadă pentru revizuiri, trimiterea versiunii finale și abia apoi urma să aibă loc conferința. Un model rar în lumea noastră; l-am mai întâlnit doar în sferele tehnice ale domeniului, iar acolo a mers brici. Pentru mine era perfect: dacă acceptă lucrarea și rezultă că e publicabilă, poate merită să plătesc deplasarea pentru conferință; de fapt, nici nu mă gândisem atât de departe, după mintea mea exista și formula hibrid – unii la fața locului, alții online. În mintea lor, nu a fost la fel. A existat un termen inițial, pe care l-au prelungit un pic; m-am bucurat, pentru că întârziasem – în dulcele-mi stil clasic. Dar m-am ținut de al doilea. Doar că nu s-au ținut ei. La un moment dat, au anunțat că renunță la partea de review și că ne vedem cu toții, voioși, la Lisabona. Și-atunci m-am uitat la prețuri – bilete de avion, cazare… și era un pic mai sus decât mă așteptam (fusesem acolo cu un an în urmă); în plus, se cam suprapunea cu o perioadă îmbâcsită la școală, cu predări, evaluări, comisii, chestii. Le-am scris, rugându-i să-mi permită participarea online, având în vedere că eram nevoită să-mi suport cheltuielile din buzunar. Nu doar că au refuzat, dar, mai mult decât atât, au respins orice formă de evaluare a lucrării, deși era finalizată și dedicată temei-cadru. Deduc, așadar, că-i interesa mult mai puțin conținutul contribuțiilor decât baletul de la recepție. OK… țeapă. Câteva luni de muncă soldate cu un articol în sertar.

Cine a jucat sportul ăsta știe foarte bine că nu e chiar floare la ureche să adaptezi tot sistemul de citare de la o revistă la alta, cu atât mai mult cu cât nu știi dacă ți-o vor primi sau nu. Așa că am lăsat-o în aer, oricum subiectul era încheiat de câteva luni și intrasem în altele… Dar îmi părea rău. Nu pentru rândul din CV, care poate sau nu să valoreze ceva într-un punctaj sau altul, ci pentru că vreau să circule. Vreau păreri și sugestii constructive, și mai ales vreau ca acest instrument de evaluare să crească. Ca aproape tot ce visez în zona profesională, instrumentul ăsta trebuie să ajungă sub forma unei baze de date online, cu mii de înregistrări prin care să poți filtra, selecta, analiza și înțelege mai bine ce poate să însemne o intervenție bună sau una mai puțin potrivită. Cred că tărie că doar într-o astfel de expunere (pe care o văd obligatorie pentru orice intervenție pe un obiectiv de patrimoniu văzut ca bun al tuturor) vom putea spera la o îndreptare din partea specialiștilor și experților turnători de betoane.

Recent, cineva mi-a semnalat că există un portal pe care se pot publica gratuit manuscrise, care primesc automat un doi, pentru citare. Așa că, la un an după ce l-am finalizat, i-am dat drumul pe preprints.org. Ieri l-am încărcat, azi l-au publicat. Îl puteți descărca de aici, iar muzica și dansul se pot desfășura în comentarii (pentru cei care nu mă cunosc), pe Facebook, mail, sau live pentru restul. Nu mă aștept să fie, dar m-aș bucura foarte mult! În măsura în care există reacții, interes etc., mă pot mobiliza pentru o versiune de publicat într-un colțișor mai adecvat; primesc și colaboratori… cu brațele deschise!

PS 1. Pentru citare, pare că am inversat eu numele și prenumele în formularul de înscriere, iar acum nu mai pot edita. Corect ar fi: Teodor, A. Bad or Good? Proposal Towards a Quality Evaluation for Interventions on Built Heritage. Preprints 2025, 2025020952. https://doi.org/10.20944/preprints202502.0952.v1.

PS 2. Studiul de caz este intervenția recentă de la Capidava. În arhiva din secțiunea Supplementary Material e încărcată ilustrația separat – în principiu, la o calitate mai bună decât cea din pdf. Las mai jos câteva mostre, poate-poate prinde…

Sursa ilustrație: https://www.preprints.org/manuscript/202502.0952/v1 (pentru sursele fiecărei imagini din colaj, v. articol).

Primul pas în altă lume

Ieri am mai încasat o săpuneală din sfera (așa-zis) profesională. Am jelit un pic, apoi am zâmbit un pic, privindu-mi plodul de grădiniță înainte de culcare; în loc să-l expediez, cum aș fi făcut alteori, am reușit să mă hrănesc un pic din inocența lui, precum făcea Mama Gothel cu părul de aur al prințesei Rapunzel (în film, că povestea parcă-i altfel). Apoi iar am jelit, întrebându-mă, la rândul meu, a suta-mia oară: “Eu, încotro?”

Azi m-am trezit cu forțe proaspete, hotărâtă să fac un pic mai mult decât doar să-mi plâng de milă și să-mi găsesc scuze. Mi-am găsit curajul să mai trimit un mail, în speranța unei potențiale colaborări, către specialiști care, cel mai probabil, fie nu vor răspunde, fie vor răspunde british. Fac asta odată la câteva luni, în momente de criză, când simt că nu mai am nimic de pierdut – deși știu bine că am. Unii se plâng că sunt nevoiți să aplice mereu la fonduri – și îi cred că este super-greu. Mie nu-mi este super-greu, dar cealaltă fațetă este că perspectivele-mi sunt absolut modeste, dacă nu chiar jenibile (cel puțin pentru mine și aspirațiile mele inițiale, sau de parcurs; fiecare vede altfel și e firesc să fie așa). Însă, spre deosebire de ei, nu îmi permit luxul să aplic! Pentru că în aproape orice formulă de fellowship/scholarship ar trebui să plec (blocaj dublu, cu jobul ăla care mă ține în zona călduță, dar și cu familia), pentru că ar trebui să am un CV corespunzător și nu-l am (pentru că vezi mai sus) ș.a.m.d. Bun venit în cercul vicios al cercetării în Românica. Dar nu despre asta voiam să scriu; sau poate că da…

Asta e chestia pentru care am apăsat aici New Post: am făcut primul pas într-o direcție la care cumpănesc de niște ani buni. Să schimb tot pe fila profesională… Nu știu încă dacă o voi face până la capăt, dar azi am făcut primul pas real. E un pas de bebeluș, dar este. Până acum m-am smiorcăit, m-am lamentat, l-am pus pe-al meu să-ntrebe în stânga și-n dreapta și-apoi am lăsat în aer. Pentru că ar fi de luat totul de la zero. “Uite, ar cam trebui să începi cu lista asta de cursuri…” – și-mi trimite un desfășurător pe trei pagini cu multe link-uri. WTF, no shit… Stai să respir. Asta era acum câteva luni sau vreun an. Azi, ca efect al valului de ieri, am respirat adânc, am deschis primul link din listă și am făcut primul modul. Și a fost foarte fun, mi-am luat notițe, așa cum știu eu, și metanotițe, tot cum știu eu, pentru că în timp ce parcurgeam cursul lor îmi fugea mintea la cum ar putea să arate un curs/ghid de-al nostru pentru studenți din anii 2020+, versus ce se mai vehiculează încă prin facultate – și nu îndrăznesc să pun cifre aici. Când mintea zboară, poate să lege teme care par să nu aibă nici o legătură, dar de fapt acolo, (aparent) departe, sunt toate legăturile din lume. Ce-am aflat azi și pot să spun c-am aplicat pentru prima dată? Când o iei în freză, învață ceva nou! Nu ai cum să ieși prost din ecuația asta!

https://learn.microsoft.com/api/achievements/share/en-us/AlexandraTeodor-0526/P5A56CC4?sharingId=9B00EBC18A97AB5F

Esența a ceea ce am învățat azi în primul modul de Azure este că, citez: “you don’t have to worry about getting the resource needs just right” – ceea ce pentru mine este o altă cireșică bună de pus pe rană: niciodată nu mi-a plăcut să estimez, într-un proiect de orice fel, când, ce și cât. (Înțeleg rolul estimărilor, dar numai până la un punct.) Cu alte cuvinte, când alegi un sistem de tip cloud poți fii cu capul în nori 🙂 Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!

Leadership, Parenting, Millennials

De la o vreme îl ascult frecvent pe Simon Sinek, printre alții. E genul de vorbitor [am scris inițial speaker, apoi am șters] care devine contagios după ce prinzi o secvență argumentativă cu care rezonezi, iar apoi e mereu tentant să-ți verifici propriile perspective cu ale lui; cel puțin, așa funcționează la mine. Habar n-am ce formare are, nu l-am studiat deloc, știu doar că e un tip de succes (dar mulți au succes în lumea noastră). Îl ascult pentru că tot ce spune, de la mărunțișuri până la chestii profunde și foarte serioase este, pentru mine, de foarte mult bun simț. Iar de bun simț avem toți nevoie, mai mult decât pare. Și probabil pentru că sunt într-o perioadă în care simt nevoia să învăț și din experiența de viață a altora – cât mai mulți, din lumea cât mai largă și din domenii cât mai diverse; am multe de recuperat, iar asta vine cu multă sete.

Până acum am mai postat pe Facebook câte un discurs care m-a dat pe spate – de-al lui, sau de-al altora. Ăsta vreau să rămână ceva mai mult, ceva mai accesibil decât sacul fără fund care se adâncește la nesfârșit pe Fb, din care ocazional îți mai amintește câte o postare aniversară. Eu uit multe, foarte multe chestii care-mi trec prin fața ochilor, indiferent că mă impresionează sau nu. Pe unele chiar vreau să le țin aproape, iar asta e una dintre ele; pentru mine, e cam de talia experienței pe care am avut-o anul trecut la audierea Conferinței ABA, doar că e mult mai scurtă și, într-un fel, mai concentrată. Deloc întâmplător, nucleul ideilor transmise nu e semnificativ diverit: empatie, înțelegere, parenting, flexibilitate, modelare etc.

Ce zice Simon aici este esențial în toate rolurile pe care le am: în primul rând pentru mine, în conturarea unui sine stabil (da, atât de târziu…; se zice că mai bine mai târziu decât niciodată), apoi ca părinte a doi copii cu nevoi diferite, ca angajat sau membru în diferite echipe de lucru, și nu în ultimul rând în rolul de cadru didactic. Mă gândesc că mulți dintre noi bifăm măcar una sau două căsuțe din enumerarea asta, de unde îmi rezultă că ar fi de interes general.

Eu am rămas cu două fire roșii din acest discurs, pe care vă invit să-l ascultați cap-coadă. Primul, că leadership-ul este doar o altă formă de parenting; nicidecum nu e o idee nouă pentru mine, însă această argumentație a fost una dintre cele mai bine țintite pe echivalență, cu paralele foarte elocvente. (Nu intră acum în discuție ce înțelege fiecare prin parenting, sau mai bine zis ce linie adoptă.) Pornind de la această echivalență, el ridică o problemă destul de spinoasă: dacă la copil nu putem renunța, odată ce-l avem, indiferent ce provocări ne aduce, de ce ne permitem să renunțăm la un angajat, sau la un elev/student? (Doar pentru că e major, în cazul adulților? Mulți s-ar prevala de acest argument.)

Al doilea fir m-a prins pentru că desființează o generalizare – anume că toți milenialii sunt defecți (m-a pierdut un pic aici, pentru că dacă se referă la generația 1981-1996, noi n-am crescut cu social media…, dar bănuiesc că se referă totuși la următorii – nu că noi n-am fi defecți! Indiferent cum îi numim, în definiția lui sunt generațiile care au crescut cu o combinație nesănătoasă de parenting permisiv prost înțeles și social media; eu n-am prins nici una, nici alta, dar am prins altele care mi-au slăbit piulițele.) Simon zice o chestie simplă, de cele mai multe ori valabilă, care se aplică și aici: dacă toți (sau mulți) au aceeași problemă, atunci problema nu e de la ei – ci de la noi, indiferent că vorbim despre leadership, parenting și, aș adăuga aici, educație. Poate că nu este efectul nostru în mod direct, însă în rolul de lider, părinte, sau profesor pe care-l jucăm în viața lor, avem responsabilitatea de a ne ajusta perspectiva până când ajungem într-un punct în care să-i putem înțelege. Ca să-i putem ajuta, trebuie să-i putem înțelege. Cu alte cuvinte, noi trebuie să gravităm în jurul lor, nu vice versa… Într-o anumită privință, nu la modul absolut, sunt niște nuanțe foarte-foarte fine.

Ascultați-l pe Simon, o să vă placă! Și dacă devine un pic incofortabil, înseamnă că e cazul să-l ascultați chiar un pic mai mult 😉

Coldplay e mai mult decât o trupă rock, sau pop, sau comercială, sau ce vreți voi

Aveam un draft de vreo 4 pagini, dar l-am băgat în rezerve (pentru că nu pot să șterg nimic, defel); m-am întins prea mult și n-am de susținut vreo teză Coldplay, de fapt. În plus, mi se imprimase din inerție înverșunarea împotriva căreia simt nevoia să mă exprim și nu reușisem să schimb macazul doar cu intervenții locale, era necesar să reiau pe “foaia” albă. De-aia nici nu reușeam să finalizez textul, pentru că mă frâna subversiv ideea că m-a cuprins și pe mine aversiunea, deci n-are cum să fie bine.

Esența postării mele este despre oameni și sper să nimeresc cât mai bine nuanța pe care mi-o doresc; cred că este foarte bine asortată cu felul în care gândesc băieții de la Coldplay – așa cum îi înțeleg eu în prezent. Nu mă aștept să citească cineva textul ăsta și să rezoneze perfect, nu prea are cum.

Oamenii rezonează între ei variabil în timp – dacă rezonează vreodată. E valabil atât pentru cei care interacționează direct, cât și pentru cei care nu se cunosc niciodată și poate știu doar unul de altul, nu și vice versa. Pot rezona și anacronic, prin intermediari – scris/cărți, filme, muzică, whatever. Într-o anumită (și consistentă) măsură, rezonanța asta depinde de compatibilitate, puncte comune, punți, deci chestii care leagă. Într-adevăr, însă, e și o chestiune de timing, care (doar) de la un punct încolo scapă din controlul nostru, al tuturor; putem arunca liniștiți creditele spre Univers.

La începutul anului 2022 am urmărit un film documentar despre Coldplay. Între altele, l-am apreciat pentru că reda și vulnerabilitățile lui Chris (vocalistul, front-man-ul trupei) și problemele lui de viață, nu doar părțile care dau bine la public. Făceam deja terapie de câteva luni, așa că am recunoscut ușor unele bube, dar nicidecum pe toate – eram încă la început și mai aveam multe de procesat. Îmi amintesc acum că se punea mult accentul pe faptul că este un perfecționist încăpățânat și încă mi se părea cool – mulți dintre oamenii pe care (încă)-i admiram erau așa și, de ce să mă ascund, perfecționismul mă lucra și pe mine din greu. Firește că perfecționismul e bun în multe domenii și nu era nicidecum prezentat ca un mega-defect, dimpotrivă; problema este doar că perfecționismul ascunde traume. Întotdeauna, invariabil; o zic psihologii, nu o zic eu; și e un numitor comun, nu o teorie aflată într-o infinită dezbatere.

După ce-am văzut documentarul am înțeles și mai bine conexiunea pe care o aveam cu muzica lor. Notam atunci, la cald, ceea ce mă impresionase cel mai mult: “Trupa asta e legată de o frumoasă și lungă prietenie între membrii ei, care au dezvoltat împreună un spirit de echipă fantastic. Am fost teribil de invidioasă. Câți dintre noi se bucură de apartenența la o echipă adevărată? Vise, multe vise.” Încă mai sunt invidioasă, pentru că n-am avut parte până la 40 de ani nici de o echipă adevărată, nici de prietenii similare (cu o singură excepție, semnificativ diferită). Tot ce pot să fac e să transform invidia într-o acceptare a faptului că nici eu n-am avut cea mai bună stofă, chiar dacă, mergând înapoi pe fir, există o cauză “obiectivă” și pentru asta (adică una care n-a depins de mine, sau nu într-un mod conștient).

Acolo a început rezonanța mea reală cu trupa Coldplay. Nu este o rezonanță perfectă, nu îmi plac toate piesele lor și multe dintre discursurile lor mi se par poate prea politically correct – dar cea din urmă poate fi doar o rezultantă a faptului că ei par să fi lucrat mult la fațeta asta, ajungând undeva la nivel de master, pe când eu sunt abia la grădiniță. În plus, ei sunt persoane publice, ceea ce impune o anumită etichetă; eu n-am astfel de griji. Însă din acel filon de rezonanță psihologică am identificat ca fiind verosimilă înclinația lor spre diversitate, incluziune, toleranță, bla-bla; nu ca fiind o însușire înnăscută, ci în mod evident una educată. Și nu mă refer la educația formală (deși în sistemul lor british mă aștept să existe), ci la auto-educația lor de life long learning. Cine n-a călcat în viața lui în camera unui psiholog (fie și virtuală), și-a dat reject oricărui mesaj venit din zona asta, o să spună by default că e doar mult rahat. Poate fi, nimic nu e exclus pe lumea asta, dar a porni de la premisa că sunt niște țepari frizează un pic cu aripa de teorie conspiraționistă. Eu am preferat să le acord prezumția de nevinovăție și i-am “citit” doar ca pe niște oameni care au învățat să lucreze cu ei înșiși în direcția de a fi, cu fiecare zi în plus pe care o trăiesc, oameni mai buni – mai înțelegători, mai deschiși, mai toleranți, mai înțelepți. Cu alte cuvinte, să nu îmbătrânească degeaba. Impresia asta mi-a fost întărită de fiecare interviu pe care l-am urmărit cu ei – și-am văzut câteva în ultimile luni. OK, poate sunt eu credulă; n-ar fi nici prima, nici ultima dată.

Episodul manele & Coldplay a fost, din perspectiva mea, o piatră dură pentru ei. Cum ar spune unii, un episod dificil. Noi am prins bilete abia în a doua zi. Am avut emoții, în sensul că așteptam cu nerăbdare să văd și să simt cum va gestiona trupa chestiunea sensibilă; știam dinainte că sunt câteva variante în care m-ar putea dezamăgi, mai ales că citisem toate prostiile care se turnaseră pe Facebook – inclusiv pronosticuri și variante la variante. Indiferent ce-ar fi ales, de fapt, ar fi dezamăgit într-o direcție sau alta și o făcuseră deja lată în prima seară. Cel mai mult m-ar fi dezamăgit dacă n-ar fi menționat nimic despre episodul sensibil, dacă l-ar fi minimizat prin ignorare.

Cineva a greșit, nici nu contează cine; ăsta e un punct pe care aș vrea să-l reținem. Cineva a greșit și a deschis cutia Pandorei. Și-a venit potopul. (Inclusiv la propriu, a fost o ploaie torențială, cu grindină, imediat după al doilea concert.) Pe mine nu m-au dezamăgit, dimpotrivă, consider că au mers pe cel mai bun compromis pe care-l puteau alege. Au aplicat politica părintelui suficient de bun*, care s-a trezit în mijlocul unui conflict cu copiii lor cum nu se poate mai dezbinați – fie și doar într-o chestiune de moment; și-au spus ceva de genul (o torn din amintiri, pentru că am sorbit fiecare cuvânt și cred c-am reținut binișor ideea):

Înțelegem că am făcut ceva greșit; nu ne este încă foarte clar ce anume, dar este evident că undeva am greșit. Nu a fost intenția noastră să greșim [dăăă, cine ar vrea să greșească?!?]. Intenția noastră a fost să vă transmitem că vă iubim indiferent ce religie sau culoare a pielii aveți, sau ce muzică ascultați. N-am vrut să jignim pe nimeni. // Ne-a afectat foarte mult episodul de ieri, așa că azi-noapte, în loc să ne odihnim [cum ar fi fost uman] ne-am tot răsucit cum să facem ca s-o dregem, pentru că nu știam cum e mai bine. Eram furioși, ne-a încărcat negativ reacția publicului de ieri. Apoi, ne-am dat seama că ne depărtăm tocmai de miezul credinței noastre; [vrem să = este o alegere] vă iubim pe toți, indiferent că ne-ați huiduit sau nu. Noi dorim, totuși, să ne asumăm alegerea pe care am făcut-o, tocmai pentru că e în spiritul a ceea ce credem. Și înțelegem foarte bine dacă nu vă place, dar vă rugăm să ne oferiți acest moment sau să luați o pauză de cinci minute dacă nu doriți să ne fiți alături [=să abordați o reacție civilizată]. Uite, haideți să huiduim acum împreună, ca să ne detensionăm!

Mărturisesc că eu am plâns de bucurie. Am plâns pentru că am înțeles situația ingrată în care s-au trezit (de lucru manual, capitalist sau altfel) și pentru că, de-acolo de unde stăteam eu, pe-un anumit spectru psihologic, s-a văzut drept cea mai bună reacție cu putință. Pentru mine, au trecut examenul. Au demonstrat că și-au citit cărțile, și-au procest ședințele de terapie, emoțiile, stările, reacțiile și că sunt niște adulți responsabili și calzi, maturi emoțional, care-și asumă greșelile și ne invită să-i iubim în ciuda faptului că greșesc. Pentru mine asta înseamnă Coldplay și îi iubesc și mai mult de la episodul cu manele, chiar dacă manele n-am să ascult decât în acele împrejurări pe care nu le pot controla, sau pe care aleg să le las să fie, tocmai pentru că ar trebui să avem toți loc sub Soare și nu s-a născut nimeni cu vreo stea în frunte.

Las mai jos un interviu din care rezultă destul de limpede nu doar că *le pasă* de toate cârcotelile care li se vâjâie – pentru că e uman să-ți pese și e cinstit să recunoști o asemenea evidență -, dar și că știu să le trateze cu umor. Pentru mine, Coldplay e mai mult decât o trupă rock, sau pop, sau comercială, sau ce vreți voi. Coldplay este o echipă de oameni mișto, autentici, generoși și empatici, care-și trăiesc viața din plin, la potențialul lor maxim. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!

Ah, era să uit: a greși este uman. Toți greșim, absolut toți. Foarte puțini, însă, sunt capabili să vadă greșelile proprii înaintea greșelilor altora; e una dintre cele mai grele încercări umane, psihologic vorbind. Dar e ceva ce se învață și, în mod paradoxal, a-ți recunoaște greșeala este una dintre experiențele care aduc cele mai mari satisfacții emoționale.

* Nu am apelat la o expresie întâmplătoare; conceptul părintelui suficient de bun este unul binecunoscut în psihologie.