Înainte să plonjăm în Crypta Balbi – sau în aproape oricare altă parte a Romei antice –, m-am gândit că ar fi mai bine să pregătim terenul cu o poveste lungă, dar tare frumoasă. Este vorba despre unul dintre cele mai vechi planuri urbane din lume; nu știu dacă e cel mai complex plan vechi păstrat, cu siguranță cel mai vechi nu e, dar nici nu contează așa de tare. E doar un plan gigantic, „plotat” pe marmură, de-acum 1800 de ani… A ajuns la noi bucăți-bucățele, dar oamenii care s-au lăsat fascinați de ele în ultimele cinci sute de ani au reușit, în timp, să dea marelui puzzle o noimă și multe ramificații – adică o grămadă de consecințe în cercetarea Romei antice, dar nu numai (câte drumuri duc la Roma, tot atâtea pleacă de-acolo…).

Postare asta nu va fi doar despre giganticul artefact (cum bine a fost numit de alții) – deși e suficient de pasionant în sine; va fi și despre istoria din jurul obiectului – anume cum s-a descoperit, cum s-a studiat și ce se poate obține din studiul lui. Uneori, povestea căutării, descoperirii, pierderilor și redescoperirilor poate fi chiar mai interesantă decât obiectul în sine (poate nu e cazul aici, e greu de zis). Oricum, ce pot eu să redau acum e doar o idee despre, altminteri s-ar putea scrie probabil o cărămidă de o mie de pagini cu o sută de autori.

* Principala sursă folosită aici este site-ul unui proiect mai vechi cu și despre Forma Urbis Romae, respectiv http://formaurbis.stanford.edu/; am menționat la fiecare secțiune autorii citați, iar la final sunt link-urile la care se pot găsi textele în original. Pentru citate am pus în paranteză numele autorilor.

_istoria planului (Najbjerg)

Forma Urbis Romae a fost executat la începutul secolului III pe plăci de marmură și reprezenta planul de atunci al Romei. Măsura cca 18 x 13 m și era instalat pe peretele unei încăperi (aula) din templul Pacis. Amprentele clădirilor au fost sculptate la scara standard de reprezentare a planurilor romane (1:240). S-au recuperat până în zilele noastre peste o mie de fragmente de marmură, care însă acoperă doar 10-15 % din suprafața inițială a planului.

Nu s-au identificat încă surse antice care să menționeze harta, așa încât datarea ei la începutul secolului III este relativă la clădirile pe care le reprezintă, precum și la contextul de amplasare. Datele strânse sunt însă suficiente pentru a permite o datare remarcabil de precisă, între anii 203 și 211. Nu este însă clar dacă au mai existat asemenea planuri ale orașului și înainte.

S-a putut stabili că cioplirea plăcilor de marmură a avut loc după asamblarea lor pe peretele templului, proaspăt reparat după un incendiu. „S-au folosit linii simple pentru reprezentarea zidurilor clădirilor, cu excepția unor obiective mai importante reprezentate cu linie dublă, iar spațiul dintre linii pictat cu roșu (între altele, câteva temple, Porticus Aemilia și Septizodium). În rest, ușile sunt marcate printr-o întrerupere a liniei zidurilor; arcadele sunt figurate cu linii întrerupte, colonadele cu linii punctate, scările interioare sunt marcate cu V sau cu un triunghi; scările exterioare cu o serie de linii scurte perpendiculare pe două linii mai lungi, paralele.” (trad. adaptată după Najbjerg). S-a remarcat faptul că liniile sculptate redau exclusiv elementele arhitecturale, fără detalii topografice (ex. Tibrul și limita sacră a orașului, Pomerium) – chiar dacă erau, poate, marcate prin culoare.

Multă vreme nu s-a înțeles prea clar rolul planului din marmură și nici al încăperii în care era localizat. Ipoteza considerată până acum cea mai convingătoare este cea a lui David Reynolds (1996), potrivit căreia planul avea rol decorativ și de consultare/orientare rapidă în aula care ar fi funcționat ca birou de cadastru al orașului. Ar fi existat, totodată, un al doilea plan, realizat pe foi de papirus, pe care reprezentarea planului ar fi fost mult mai precisă – cu toate detaliile necesare serviciului de cadastru (numele proprietarului, măsurătorile terenului etc.) și care ar fi fost folosit inclusiv la decalcarea pe plăcile de marmură.

Ce a urmat după perioada în care încăperea în care se afla planul a funcționat (probabil) ca birou de cadastru al Romei? (date extrase de la Najbjerg, compilate din sursele menționate de autoare)

Cu timpul, pe măsură ce harta a fost depășită prin apariția altor repere urbane și i s-a pierdut însemnătatea pentru locuitorii Romei, placajul a fost smuls din peretele templului pentru a fi reutilizat la diverse alte construcții sau amenajări, inclusiv pentru fabricarea varului. Zic „smuls” pentru că plăcile de marmură erau fixate de zidărie prin scoabe metalice, care nu puteau fi desfăcute decât cu un instrument de tip rangă. O interpretare complementară și foarte plauzibilă este că tocmai scoabele metalice ar fi fost la mare căutare; putem să le considerăm foarte bine pe ambele.

La începutul secolului V, peretele pe care se afla planul a fost vandalizat prin perforarea lui pentru realizarea unui pasaj – un mare gol care distruge zona în care erau reprezentate Forum Romanum și Dealul Palatin. Un secol mai târziu este amenajată biserica Sf. Cosma și Damian într-o încăpere adiacentă templului, astfel că zidul pe care era fixat planul ajunge peretele din spate al noii biserici. La momentul respectiv, templul era încă în picioare. Spre finalul perioadei medievale, ca urmare a abandonului, procesul de degradare se accentuează și, cu tot cu plăcile din marmură, devine carieră de material de construcție, iar ceea ce nu este jefuit rămâne sub un morman de dărâmături și pământ.

În secolul XVI locul este amenajat ca grădină a menționatei biserici, prilej cu care sunt descoperite fragmente din plăcile de marmură. Piesele ajung în palatul Farnese și declanșează fascinația anticarilor pentru planul a cărui existență nu era anterior cunoscută. După moartea primului curator al colecției de piese, interesul științific pentru marele plan scade – o parte dintre piese ajungând până la urmă pe circuitul firesc de când lumea, anume refolosite în noua „Grădină Secretă” a familiei Farnese, între Vila Giulia și Tibru.

Cam după o sută cincizeci de ani, la jumătatea secolului XVIII, piesele sunt trecute în proprietatea publică a cetățenilor Romei (!) și mutate la Muzeul Capitolin. Are loc atunci primul mare proiect de reasamblare a planului, coordonat de curatorul muzeului, Pietro Forrier, cu ajutorul lui Giovanni Battista Nolli (da, autorul celebrului plan Nolli – iată și de unde s-a inspirat…). Pentru a potrivi piesele în cadrele de lemn în care urmau să fie expuse, cele care prezentau neregularități (din spargere) fără urme de incizii au fost… tăiate cu fierăstrăul. Pentru piesele dispărute, dar pentru care existau deja desene (iată importanța documentării!), s-au realizat piese noi din marmură, iar pentru diferențierea de cele originale au fost marcate cu câte o stea.

De-a lungul secolului XIX, mai multe fragmente sunt descoperite în timpul săpăturilor din Forum Romanum, dar și în locul în care familia Farnese își amenajase „Grădina Secretă” (tot atunci fiind demolată). Peste 630 de fragmente au fost găsite în perimetrul fostei grădini, fiind reutilizate inclusiv în zidurile perimetrale. Alte câteva fragmente au fost găsite, la începutul secolului XX, în zidurile palatului Farnese (folosite, probabil, la unele reparații). Doar câteva zeci de fragmente au mai fost identificate în aula templului Pacis, unde fusese instalat planul de către cetățenii secolului III.

În anul 1903 s-a realizat prima reconstituire a planului, după ce în secolul XVIII fusese amenajată o simplă galerie a pieselor; toate fragmentele strânse au fost asamblate pe o hartă a Romei concepută de Rodolfo Lanciani și expuse în aer liber, în grădina Muzeului Capitolin. Douăzeci de ani mai târziu, ca urmare a degradărilor provocare de expunerea în aer liber, piesele originale au fost înlocuite cu mulaje și mutate în depozitele Antiquarium de pe Dealul Caelian. Toate piesele au rămas accesibile, însă doar cele mai importante au fost expuse corespunzător – în vreme ce restul au fost păstrate în grămezi. Cincisprezece ani mai târziu, ca urmare a construirii tunelului pentru calea ferată prin Dealul Caelian, piesele au fost mutate înapoi la Muzeul Capitolin. După încă o stație în palatul Braschi (între 1955 și 1998), fragmentele planului au ajuns în Muzeul Civilizației Romane, unde au fost depozitate în lăzi. Mai există, apoi, și un scurt istoric al expunerii lor la diverse evenimente după anul 2000 – în care nu mai intru.

De-a lungul secolului XX au mai fost descoperite câteva zeci de fragmente în aula templului Pacis și în Forum Romanum. După anul 2000 mai e notată o singură descoperire – un fragment găsit într-un pasaj subteran din proximitatea Muzeului Crypta Balbi (iată cum ne-am întors la el…, cu totul neașteptat).

***

_comunitatea din jurul planului (Najbjerg; Najbjerg & Trimble; Trimble & Levoy)

Trec peste personalitățile care s-au inspirat din fragmentele planului de marmură pentru propriile creații – mai mult sau mai puțin fanteziste sau utile, artistice fără îndoială. Oricum, sunt teme care merită o atenție aparte și abordări diferite – nu neapărat pe direcțiile care mă interesează aici și acum. (La planul lui Nolli poate voi reveni, totuși, strict din interes didactic – în speranța că voi înțelege fascinația studenților și îndrumătorilor de la proiectare pentru acest tip de „analiză”.)

Planul de secol III a ajuns să fie văzut ca mai mult decât o curiozitate și relicvă antică / piesă de muzeu abia în prima jumătate a secolului XIX (deci, la vreo trei sute de ani după descoperirea primelor fragmente). Luigi Canina a redactat primul plan topografic al Romei imperiale (prima ediție din 1832, cu actualizări până în 1850), folosind ca sursă primară fragmentele planului de marmură – un pas banal, dar esențial, care a generat pentru cercetătorii Cetății Eterne o direcție de lucru de mare efervescență și în zilele noastre. Puțin mai târziu, Rodolfo Lanciani publică un plan al Romei care poartă același nume, Forma Urbis Romae (1893, cu reeditări până în 1901), în care suprapune planul orașului antic cu cel al orașului modern – o altă etapă importantă în valorificarea artefactului.

Mai departe, până spre finalul secolului XX, cercetătorii planului s-au concentrat în principal pe localizarea și descrierea clădirilor monumentale ale Romei imperiale; așa cum am văzut deja, Reynolds a fost primul care a abordat chestiunea rolului pe care-l aveau atât planul, cât și spațiul în care era expus.

În 2003-2004 s-a publicat prima bază de date conținând toate fragmentele cunoscute (Stanford Digital Forma Urbis Romae Project). Cu această ocazie, între alte tipuri de informații (vezi mai jos), au fost sistematizate fotografii color și modele 3D ale tuturor fragmentelor păstrate (inclusiv a celor lipsite de conținut!), în total 1186 de piese. Pentru cele 87 de fragmente cunoscute și apoi pierdute în istoria descoperirilor, au fost încărcate imagini detaliate ale desenelor pe care le datorăm pasionaților din Renaștere – cei care au avut privilegiul și inspirația să le documenteze.

Am zis mai sus că asamblarea planului ar fi ceva „banal, dar esențial”; dacă punem gândul ăsta în context, e banal acum, cu tehnicile digitale. Înainte nu era deloc banal, așa cum mărturisesc și autorii bazei de date: „1,186 is simply a very large number of pieces of marble to spread out and work with”. La fel și cu tentativele anterioare de reconstituire a planului pe baza potrivirii pieselor „cu ochiul liber”: „scholars have spent 500 years searching for matches among these incised designs; it seems unlikely that we will find many more” (Trimble & Levoy). (E foarte important să păstrăm în minte perspectiva asta, ca să înțelegem ce imensitate de posibilități ne deschide era digitală; dar și cum ne înghite…) Și ce faci când ajungi la capătul unui drum? Începi altul, dar nu chiar de la zero – ci construind altfel, cu datele disponibile deja.

Proiectul Stanford Digital Forma Urbis Romae a urmărit două obiective: primul, documentarea planului printr-o bază de date și al doilea, asamblarea lui – ambele în format digital, evident. În baza de date, fiecărui fragment îi corespund următoare informații: localizarea și condițiile de conservare/păstrare; ilustrații și coduri de identificare standard în raport cu literatura; modelul 3D; date privind identificarea monumentului reprezentat; date privind dovezile epigrafice etc. și, nu în ultimul rând, bibliografia asociată fragmentului. Pentru asamblarea virtuală a pieselor – devenind posibilă și asamblarea fizică –, au fost necesare două etape de lucru: scanarea cu laser (3D) a tuturor fragmentelor (utilă atât pentru documentarea stării lor actuale, cât și pentru potrivirea geometriei pieselor la nivel de detaliu); ulterior, aplicarea unor algoritmi asupra modelelor tridimensionale rezultate, care au permis rezolvarea computerizată a provocatorului puzzle.

Așa cum punctau autorii proiectului, odată cu asamblarea și completarea planului se pot dezvolta multe alte teme de interes, precum configurația orașului și circulația pe străzile lui, interacțiunea spațiilor monumentale, comerciale și rezidențiale, conformarea țesutului minor al cartierelor de locuit, urbanismul (în sensul disciplinei moderne), ideologia civică/urbană, cartografia și reprezentările grafice în Roma și implicit în imperiu.

***

Prin 2013 s-a lansat un proiect GIS dedicat Romei. Deloc întâmplător, poartă numele celebrului plan – The GIS Forma Urbis Romae Project: Creating a Layered History of Rome (deși aici Forma Urbis Romae nu se referă strict la planul de epocă romană, ci la lucrarea lui Rodolfo Lanciani, cel care realizase prima suprapunere cu planul orașului modern). Genul de proiect care nu se termină niciodată pentru că nu are de ce să se termine: orice zid vechi proaspăt-descoperit din nu-știu-ce-lucrări, orice nou raport pe cutare structură, orice nouă clădire construită pe suprafața orașului istoric etc. – toate și fiecare în parte trebuie integrate prin actualizarea bazei de date, atât cartografic, cât și cu date asociate (text, imagini etc.). (Genul de proiect la care visam cu ochii deschiși când strângeam date pentru siturile din Dobrogea – urbane, rurale, neocupate sau amestecat.) Materiale mai consistente am găsit doar de la începutul proiectului, un articol și o prezentare de circa o oră ale inițiatorului. Iar dacă vreți să vedeți un demo despre ce-ar trebui să iasă, aici e un proiect finalizat (ceea ce nu înseamnă că nu se mai fac actualizări) al aceleiași echipe: Interactive Nolli Map Project, în care nu doar că s-au strâns toate datele posibile pe subiect, dar se pot și descărca seturi vectoriale, după preferințe și interes. (E atât de tare încât merită o prezentare în sine!) Numele scurt al proiectului care le integrează pe toate este Mapping Rome, v. site – spre mirarea mea, nu are pagină pe Facebook 🙂

Recentele proiecte crescute în jurul Forma Urbis Romae sunt un exemplu excelent că, în unele situații, metodele tradiționale de cercetare și-au atins limitele și că, fără integrarea tehnologiilor moderne, multe dintre rezervoarele de cunoaștere ale trecutului ar rămâne nefolosite; nu pentru totdeauna, doar până când le vine vremea.

_surse

Stanford Digital Forma Urbis Romae Project, http://formaurbis.stanford.edu/ (ian. 2022):

Najbjerg – Tina Najbjerg, “The Severan marble plan of Rome (Forma Urbis Romae)”, http://formaurbis.stanford.edu/docs/FURmap.html

Najbjerg & Trimble – Tina Najbjerg și Jennifer, “Introduction to the database”, http://formaurbis.stanford.edu/docs/FURdb.html

Trimble & Levoy – Jennifer Trimble și Marc Levoy, “The Project”, http://formaurbis.stanford.edu/docs/FURproject.html

Imaginile cu planul din marmură:

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Mapancientformaurbisromae.jpg/wiki/File:Frammenti_della_forma_urbis_con_portico_di_ottavia,_180-220_dc_ca,_da_antiquarium_comunale_roma.JPG