Producția de desene și-a revenit un pic; ne-a ajutat și vacanța. Un new entry sesizabil e vulcanul Vezuviu, pe care Zeno l-a văzut chiar cu ochii lui în primele zile în care l-a desenat. I-a fost chiar puțin frică și, dacă ne gândim un pic, pe bună dreptate: oare cum pot locui oamenii ăia liniștiți, în preajma unui vulcan activ? Nici eu nu eram convinsă de ce-i spuneam ca să-l liniștesc.
Dinozaurul verde care se repetă, de multe ori cu vulcanul în spate, este făcut după conturul singurei jucării “de călătorie” pe care a avut-o cu el (pe lângă nelipsitele Roro și Roma, cele “de nani”). Desenul după conturul obiectelor e o tehnică relativ nouă pentru el – cred că e adaptat după desenul pe conturul mâinii (cum e cel din 13 februarie), care sigur e ceva mai vechi pentru că au tot făcut asta pe la grădi.
Săptămâna asta mi-a picat în mână o broșurică la atelierul de desen. Scria acolo că simțul proporțiilor se dezvoltă mai târziu – poate începând cu vârsta de 10 ani, dacă am reținut bine. Era util să fi știut asta mai din timp; noroc că el oricum nu m-a bagat în seamă cu puținele ocazii când n-am rezistat și i-am făcut observații pe tema asta – deși mi-am propus să intervin cât mai puțin spre deloc.
N-am simțit nevoia să marchez finalul de grădiniță al lui Zeno, sau finalul de gimnaziu al Sofiei, pentru că sunt momente firești, ca multe altele, pe care le trăim toți cei care avem copii. Doar ne-am lăudat pe Facebook cu o poză – că n-ar fi fost nimic de scris – pentru prima lor zi de pregătitoare și liceu, ‘că sună cumva și a fost un moment așteptat cu emoții variabile (Zeno cel mai puțin – aparent, că n-avem acces la mai mult pe linia asta -, Sofi cel mai mult, iar noi undeva între). În schimb, simt nevoia să celebrez ceva care nu vine firesc în viața oricui, despre ceva greu de îmbrățișat cu toată inima și la care nu te-ai aștepta să-l percepi ca pe un moment care se cere marcat cu o mărgică pe firul vieții: intervenția terapeutică și inevitabilul final de etapă terapeutică.
Luna asta ne-am luat rămas bun, pe rând, de la întreaga echipă de terapie cu care am lucrat legat în ultimii doi-trei ani, la trei ani și jumătate de când am început. E mare lucru pentru că dinamica echipelor de terapie e destul de mare; am început cu o echipă care și-a tot schimbat componența până la stabilizare, din variate motive. Nu ne-am despărțit de voie, ci doar de nevoie, deși funcționam deja de mult timp într-o interacțiune foarte bună (și cât poate să dureze ceva foarte bun, fără o minimă schimbare?). Știam de ceva timp că vine despărțirea asta, pentru că ședințele noastre erau dimineața, în septembrie urma să începem școala cu program tot dimineața, iar terapeutele cu care lucram nu au program, sau nu mai au locuri libere după-amiaza.
Încep cu Anca, pentru că ea e veterana noastră… a lucrat cu Zeno aproape trei ani, de două ori pe săptămână timp de vreo doi ani și o dată pe săptămână în ultimul an. Nu a jucat mereu rolul cu “zâna cea bună”, a căutat și să-l provoace, ceea ce pentru mine a fost pansament… pentru că nici eu nu pot fi mereu pe plus. De aceea, au fost momente în care Zeno a opus rezistență și n-ar mai fi mers la Anca, dar am continuat pentru că eu rezonam cel mai bine cu ea. Uneori mi se părea că eu aveam mai multă nevoie de ea decât el… Anca a fost zâna cea bună în costum de zgândărici.
noiembrie 2022mai 2023septembrie 2024Zeno & Anca – septembrie 2025
Denisa a fost alături de noi aproape doi ani de zile, din care vreun an a lucrat cu el trei zile pe săptămână, apoi treptat câte două și spre final o zi pe săptămână. Ca număr de ședințe (dar cine le mai numără?) poate că a prins comparabil cu Anca. Denisa a fost mereu “zâna cea bună” – o specie străină pentru mine, dar pe care o privesc cu admirație și nu pot decât să mă bucur pentru Zeno că a fost în viața lui și că a contribuit la nucleul iubirii de sine (știu că sună foarte cheesy, dar când conștientizezi că trebuie să ți-o construiești artificial la ~40 de ani nu mai e cheesy deloc). La despărțire mi-a povestit cu emoție că Zeno a fost primul copil cu care a lucrat în centru și că a îmbrățișat-o din prima zi; între ei a fost iubire de la prima vedere.
octombrie 2023octombrie 2024aprilie 2025Zeno & Denisa – septembrie 2025
Închei cu Ileana, care a coordonat terapia lui Zeno timp de doi ani și jumătate. O dată pe lună făceam împreună inventarul reușitelor și provocărilor noi sau în lucru, iar ea ajusta planul de intervenție în funcție de obiectivele curente. Tot o zână mereu bună și cu zâmbetul pe buze, indiferent de context, care l-a îndrăgit pe Zeno în mod vizibil de la prima până la ultima întâlnire. Nu am decât poze de la final, când postarea asta a devenit premeditată 🙂
aici îi explică desenulZeno și Ileana – septembrie 2025
Mi-e greu să exprim în cuvinte cum a fost, de fapt, această despărțire, pentru că echipa de terapie a fost parte din familia noastră extinsă pentru jumătate din viața lui Zeno de până acum. Iar prin el, a fost parte din viețile noastre în câțiva dintre cei mai grei ani. Dacă am supraviețuit și ne-am revigorat psihic, li se datorează în bună parte. Pe lângă intervenția propriu-zisă și achizițiile permanente ale lui Zeno, aceste zâne bune au fost plasa noastră de siguranță în viața de zi cu zi. Știam mereu că dacă apare vreo dificultate, e cineva alături de noi cu o privire obiectivă și o vorbă bună, care ne poate ghida. Nu e puțin lucru când ai un copil atipic.
Ne luăm la revedere de la Anca, Denisa și Ileana, cu mulțumiri și recunoștință pentru dedicarea și profesionalismul lor, și ne continuăm drumul cu noua echipă de terapie care l-a preluat pe Zeno. Am păstrat, totuși, și ceva “vechi” – să ne poarte noroc -, pentru că am primit-o înapoi pe Andra, prima lui coordonatoare și cea care ne-a convins că terapia ABA la Autism Voice rulz!
Recomandare pro sau contra, ia fiecare ce vrea din titlul ăsta.
Noi clar nu mai călcăm acolo, cu sau fără all inclusive. Pentru cei care vor fi, totuși, tentați să încerce (dacă n-au făcut-o deja și vor chiar să revină!), las și câteva indicii suplimentare. Mă gândesc c-or mai fi și alții ca noi, în urma trendului. Firește c-am auzit de mult de Nisipurile de Aur, dar nah… nu ne-am înghesuit să bifăm. Nici la Therme n-am fost, deși am locuit câțiva ani buni în proximitate.
Revenind. Primul semn prost, dar foarte prost, a fost cu parcarea. Un criteriu care mă încântă e o destinație în care putem merge cu mașina; asta ca să pot căra, ca nehalita, orice am eu chef, să pot pleca într-o fereastră de câteva ore (nu minute) dintr-o parte-n alta, să pot opri oriunde am chef etc. Dar să ajung la hotel, să mă tragă pe dreapta în stradă, cu avariile pornite, să mă pună să dau repede jos bagajele ca să mutăm repede-repede mașina într-o parcare-nu-se-știe-care, mno… e o cădere abruptă din norișorul meu de confort. Și dac-ar fi doar atât, aș înghiți în sec, dar nu asta m-a zgâriat cel mai tare. Pe moment n-am realizat, dar apoi, tot urcând scara pe deasupra intrării în hotel, am observat… Băieții au, chiar în dreptul străzii unde te pun să tragi pe dreapta, un peron acoperit cu două fire de circulație – care, ghici ce?!? A fost gândit fix pentru asta: să oprești mașina acolo, în fața hotelului, fără să încurci circulația din stradă. La plecare am adus eu mașina din parcarea-de-la-mama-naibii și nu m-am putut abține să nu-l întreb pe băiețașul care ocupa cu un scaun un loc de parcare în dreptul intrării spre peron: Baby, dar tu știi la ce folosește spațiul ăla acoperit, din fața intrăriiîn hotel? Zice: Da, acolo oprește șefu’! Într-adevăr, era lăbărțat acolo un SUV Audi argintiu, ca de boss. Mno, ce să zic mi-a luat piuitul (omul avea dreptatea lui), dar baba din mine tot i-a mai zis: Yes, baby, te cred, da’ să știi că bossu’ tău habar n-are cum se folosește clădirea și se cam kk în capul clienților. Locul ăla e gândit tocmai ca să nu ne țineți cu avariile în stradă! OK… până și pe-asta am putea s-o punem pe seama unei carențe de educație, n-o fi vina lor. Dar mai e. Nenea care ne trage pe dreapta la sosire și ne zice să ne mișcăm repede (!), ne indică mai mult prin semne și câteva parcări din zonă. Parcări multicele, locuri de parcare – yok. Totul plin. De bine ce-am ajuns, unul căuta parcări prin stațiune, celălalt păzea bagaje și copii la recepție (Franz, dacă vii singur cu un copil mic, sau poate doi, ce naiba faci? Lași copiii să păzească bagajele?). Întreb la recepție, poate totuși au vreo recomandare mai elegantă… ne roagă frumos să vorbim cu “colegii” de-afară – adică cei care ne-au tras pe dreapta. Să ne înțelegem, “colegii” de-afară erau bișnițari ca ai noștri, nu aveau vreo uniformă de hotel, de primărie, sau vreo firmă, ceva… După ce primesc a treia oară același răspuns (se cam făceau că nu pricep), le spun tăios că stimații “colegi” n-au fost prea amabili și că am dori o recomandare de la ei, din partea hotelului. N-au știut decât să se ducă tot la “colegi”, să-i întrebe pe limba lor unde am putea parca. Nu mai spun cât de greu am obținut o localizare pe Google Maps, tot insistau să-mi povestească prin semne un loc pe care nu-l cunoșteam. După vreo oră de învârtit în jurul hotelului, unul dintre recepționeri ne-a direcționat spre o parcare de vis… urât. Ceea ce părea un teren viran (dar era, de fapt, piațeta sufocată a unor clădiri publice, între care și o depășită poștă – clădiri pe care efectiv nu le mai vedeai) era ocupat cu mașini pe două sau trei rânduri de jur împrejur, cum aveai noroc: pe rândul unu, doi, sau trei. Dacă stăteai un pic mai mult, ca noi, te așezau frumos în spate – că doar n-ai nevoie să mai ieși până pleci, așa-i? Uite-așa, n-a văzut nici Varna… am preferat să renunț, decât să mă mai otrăvesc cu parcările lor. Era oricum totul plătit în avans, cash, fără bon fiscal… Da, ăsta a fost aranjamentul recomandat cu insistență de personalul de la hotel. După chipul și asemănarea boss-ului. Mno, atât s-a putut, ne-am zis; bieții de ei, n-au altfel de parcări, sunt încă în stadiul ăla în care eram și noi acum doar câțiva ani în București… fie, treacă de la noi!
Apoi a fost înghesuiala, pe care n-o putem pune decât în contul proiectanților. Hotel la mare, deci cu ocupare intensivă pe timp de vară, cu peste două sute de camere, are în mod evident un restaurant subdimensionat, atât la interior, cât și la exterior. Indiferent la ce oră mergeai în intervalele de mic-dejun, prânz sau cină, abia prindeai loc la o masă în interior și niciodată pe terasă – erau două terase mici, ca de cartier, cu câte (poate) zece, hai 15 mese fiecare. Ventilație în interior? Saună, Franz! dar asta măcar era inclusă în prețul de all inclusiveplus (!?), spre deosebire de aia care costa extra. Ah, iar toaletele din zona de recepție-restaurant erau probabil rezervate tot pentru boss, întrucât e greu de crezut că proiectanților și verificatorilor le puteau scăpa tocmai budele; bref, singurele bude disponibile din zona publică erau la piscină, în exterior – și zău c-aminteau de budele de la ștrand din anii ’90, da’ cu hârtie; nu lipseau nici tănticile de pe banca de-afară, atât că nu-ți cereau bani la intrare. Așteptau și ele la umbră, lângă o stivă de șezlonguri de plastic rupte și prăfuite, să vină următoarea tură de dat cu mopu’.
Al doilea semn prost, tot în prima zi, au fost la pachet show-ul, muzica și mise-en-scène-ul de seară. În fața balconului-terasă (nesimțit, e drept…) al camerei noastre era, un etaj mai jos, terasa de lângă piscină (se numea așa doar pentru că se vedea piscina de-acolo; altminteri, funcțional vorbind, era terasa de lângă păcănele; or, nu puteau să-i spună chiar Terasa Păcănele…). După sauna de la cină am mers să ne răcorim acolo, fiind singura terasă liberă la ora mesei. În scurt timp s-a umplut și-acolo; urma spectacolul, doar că noi nu știam – eram încă neinițiați. A început OK-ish, cu un număr oarecum simpatic pentru copii (deși n-ar trebui să gustăm toți, avem-n-avem, show-uri de copii… zic), apoi continua promițător cu diverse șlagăre din culturile învecinate, după o piramidă care reflecta naționalitățile clientelei. Cei mai mulți fiind români (Ups!, am uitat să precizez… acesta a fost, de fapt, al doilea semn foarte-și mai prost, deși nu cred că e o surpriză pentru nimeni), erau cam de toate – de la lăutărească, Pupăza din tei (zău c-a ajuns să-mi placă!) și nelipsitele… știți voi, alea care se-ascultă cu Coldplay (mi-e și jenă să le mai zic pe nume, simt c-aș comite un act de rasism). Totul, într-o splendoare de decor cu balcoane înșirate pe vreo 10 etaje, la care se-aprindea la unison lumina într-o apăsare de buton, pe la 9 seara și se stingea, așișderea, pe la 11. Așadar, dac-ai fi vrut să te retragi în briza și intimitatea propriului balcon cu vedere la mare, alegeai să fii parte din decor… și ne-am bucurat de privilegiul de-a ne situa în prima linie :))) Mno, aia e. De-acolo, din lojă, am putut admira în prima seară (fiind deja captivi și fără un plan be) probe de dans și (diverse, nu știu ce, c-am stat mai mult în cameră), răsplătite cu – țineți-vă bine – bere și hârtie de budă! No sh*t! Am văzut cu coada ochiului și un sutien învârtit, în timp ce mai făceam o dat’ stânga-mprejur spre cameră. Dac-ar fi fost doar până la 11, hai, dar programul de fun continua și după ce se stingeau complet luminile (nu doar la balcoanele-decor, dar și pe terasă); lumea continua relaxată programul muzical de pe propriile telefoane. Mai venea și câte-o gașcă de flăcăi veseli pe la 4 noaptea să bea o bere la o bârfă… Știți, n-am nimic cu oamenii care vor să se simtă bine în vacanță. Tot la proiectanți și verificatori mă întorc, pentru că proximitatea aia jenantă dintre balcoanele camerelor și terasă deranjează la orice oră, nu doar seara, sub lumina proiectoarelor pe care nu le poți controla, sau noaptea, în sunete de zaruri, table și hăhăieli… Dar hei, în bulele unora chestia asta e probabil foarte sexi. Dimineața aveam parte de un peisaj contrastant și sugestiv, când personalul strângea stive de pahare și gunoaie aruncate și reașezau scaunele la mese. Era bine doar de la prânz încolo, spre seară, când terasa era aranjată și… goală. Vorba aia românească (în sensul că se potrivește frecvent pe meleagurile noastre) se aplică și acolo: “Ce țară frumoasă, păcat că e locuită!” Și nu doar pentru că-s mulți turiști români – nici bulgarii nu-s mai buni.
Am respirat adââânc și ne-am propus să ne simțim bine, în ciuda contextului nefavorabil (nouă). Nu de alta, dar eram prizonieri locului, cu mașina blocată, pentru următoarele patru zile pline, și mai și plătiserăm distracția. În seara următoare ne-am planficat o plimbare la ora show-ului; copiii au rămas la TV. (Apropo de TV, meniul era în bulgărește și după o raită scurtă căutând vreo engleză, sau ceva recognoscibil, am renunțat; noroc cu laptoul meu și hotspotu’ de pe telefon, că wifi-ul hotelului era complet nefuncțional pe toate rețelele). Am dat o tură prin juma’ de stațiune – ar fi mers și cealaltă jumătate, dacă nu ne-am fi lămurit că realmente nu e nimic de văzut. Doar hoteluri, parcări improvizate, muuulte tarabe cu marfă chinezească care căptușeau toate străzile și aleile și câteva magazine. ATÂT. O stațiune apărută în mod evident pentru valorificarea plajei foarte frumoase și dezvoltată haotic doar pe criterii de exploatare comercială. Singura chestie care merită semnalată este o parcare foarte elegantă, cu barieră, același tarif ca la negru și aparate de plată cu cardul, în capătul sudic al stațiunii. Era aproape goală, deși distanța de la hotelul nostru era echivalentă cu cea până la parcarea improvizată de bișnițari în piațeta Poștei. Bieții de ei, recepționerii și “colegii” lor, cu tot cu boss-ul lor, pesemne că nici nu știau de ea. Bișnița de Balcani la ea acasă, vizitați Mamaia Bulgariei!
După ce-am epuizat și varianta plimbării de seară, am ajuns la programul tipic de iarnă – seară de film, cu ușile de la balcon închise (să aplatizăm show-ul), aerul condiționat pornit și wifi-ul din hotspot.
Deși hotelul se numea ceva cu Beach, serviciile all inclusive plus nu includeau și ceva locuri pe plajă, care era a altor bișnițari cu care probabil boss-ul nu e în relații prea bune. Plaja era, într-adevăr, frumoasă, iar apa – cel puțin aparent – era curată. Dar era plin de lume și puteai să uiți în orice clipă că te afli într-o țară străină. Că erai în Vamă, la Mamaia, în Eforie sau la Nisipurile de Aur – tot aia vedeai și auzeai. Om lângă om în apă, umbrelă lângă umbrelă pe plajă și română lângă română în ureche.
Mâncarea… stai, interesează pe cineva mâncarea? Nfine, mâncarea a fost de la decentă spre bună. În principiu acoperă toată plaja de nevoi culinare. Cu băuturile se zgârcesc destul de grav, dar cum noi n-avem standarde prea înalte am trecut ușor peste și-am mai compensat de la supermarket. Absolut grețos, în schimb, peisajul meselor lăsate cu farfurii umplute mâncare, probabil ultima șarjă care n-a mai încăput nici în stomace, nici în pachetele pregătite pentru plajă. O risipă de-aia… all inclusive. Iar asta clar nu mai e în contul hotelului, ci doar al clienților – majoritatea ro… da, am spus deja!
Ză iend!
P.S. 1 Vom reveni în Varna, cu o cazare prin centru și o umbreluță pe plaja publică. Drumul e mai scurt decât până la Sibiu – pân’ s-o face autostrada -, iar orașul mă aștept să merite vizitat măcar o dată.
P.S. 2 Iertați slaba documentare foto, am fost atât de dezumflată de peisaj încât nici telefonul nu mi-a venit să-l folosesc; pe Sony mi l-am cărat aproape degeaba, că pe plajă n-am avut curaj să-l iau (oricât de mic și discret e), iar în singura seară în care am umblat pe străzi nu m-a inspirat chiar nimic. Noroc cu veselia copiilor în ochi, muzica din Downloads în căști și cărțile de psihoterapie în minte 🙂
Ideea cu Mocănița a venit doar din pasiunea lui Zeno pentru trenuri, tramvaie și alte asemenea; altfel, nu prea ne-ar fi atras pe noi o plimbare lentă cu trenul, am cam prins la vremea noastră destulă mocăneală 🙂 Anul trecut am petrecut câteva ore în gara din Cornățelu și prin jur, în tentativa de a prinde locuri cu Mocănița. N-a mers, am plecat de-acolo dezamăgiți – mai ales Zeno. Anul ăsta ne-am făcut temele din timp și-am cumpărat biletele online, dar nici asta nu merge chiar oricând, ci doar cu câteva zile înainte. Și nici așa n-am prins loc la plecare în vagonul deschis, ci doar în cele închise, iar la întoarcere ne-am țigănit un pic ca să stăm și noi la mai mult aer. Organizatorii ne-au spus că lumea vine cu peste o oră înainte ca să prindă locurile alea… mno, chiar să stăm la “coadă” cu orele, având biletele cumpărate, parcă e prea mult.
Traseul e destul de anost, sunt doar câteva zone cu perspective mai frumoase către satele din jur. Clădirile din lungul căii ferate sunt majoritatea ruinate sau în stare foarte proastă. Doar punctele terminus ale traseului sunt un pic mai colorate – ceea ce asigură niște repere pentru călători. Am însă încredere că, în timp, banii strânși de la turiști se vor reflecta și în aspectul de ansamblu al traseului.
Pentru noi a fost (și) un prilej de joacă, drăgăleală și ședință foto. Iar Mocănița pare să fie un pretext foarte bun și pentru explorat alte zone din țară.
Prima zi a fost foarte lungă. Am plecat de-acasă în jur de 5 dimineața, iar în câteva ore eram deja la Roma. Când am aterizat, la ei era 8 și jumătate. 12 ore mai târziu încă mai bântuiam prin oraș.
Te-așteaptă romanii cu antichități încă din aeroport, să nu care cumva să uiți unde ești.
Dacă n-ar fi fost grevă la Trenitalia n-aș fi știut ce să fac toată ziua 🙂 Glumesc, n-a fost chiar grav, am avut de așteptat doar o oră în plus față de cea programată. Noroc că nu mă grăbeam nicăieri. A fost perfect, cât să mă alimentez și să bifez lecțiile la Duo. Drumul spre cazare a fost un pic chinuit, dar și surprinzător. Da, refuz să iau taxi, dacă și câtă vreme pot altfel; și clar n-aș fi putut să iau pulsul zonei dintr-un taxi.
Gara cea mai apropiată de locul în care trebuia să ajung e într-o zonă periferică a orașului, ceea ce chiar se vede pe cum arată clădirea și amenajarea stației, pe cât de aglomerată (nu) e și pe cum arată lumea.
Gara Villa Bonelli, intrarea principală. Și un detaliu pe care poți ușor să nu-l observi.
Cu totul neașteptat, în spatele acestei gări banale de periferie se întindea o zonă verde cu câteva case, toate foarte îngrijite. Legătura cu gara e la rândul ei neobișnuită, direct prin zona de peron… A fost prima bâlbă cu dus-întors, deși eram ghidată de Google Maps, pentru că primul gând (automat) a fost să ies din gară! Așa că m-am întors de unde plecasem, pentru că ieșirea corectă era asta…
Iar drumul care traversează zona, spre stația de autobuz, arată cam așa:
Cât am tras de trollerul care cântărea aproape 20 de kile (cu încă vreo 10 atârnate de umeri) pe panta asta constantă dintr-un capăt în altul al aleei, n-am zărit roată de biciclist, scuter sau alte asemenea, semn că blocatoarele de la capete funcționează. Le-am mai văzut apoi și în parcuri, cu aceleași efecte – nu te zboară nimeni pe alee dacă nu ești atent. (Știu, se simte frustrarea de pieton agasat de bicicliști needucați.) Și nu puteam să nu constat, cu invidia la cote sensibile, că se poate întreține o zonă verde într-un mod civilizat (să nu zic chiar frumos!) și în fundul unei gări, la marginea orașului. Poate o fi o margine mai răsărită, n-am apucat să mă documentez despre periferiile Romei și nici să le prea văd.
Nu m-am cazat bine, c-am fugit să mă văd cu o prietenă care se întâmpla să fie tot la Roma; era singura zi sigură în care ne puteam vedea până pleca ea. Nu avem multe ocazii să ne vedem tocmai la Roma (haha, probabil a fost singura!), dar asta nu înseamnă că n-am uitat să ne facem un selfie 😦 Drumul spre punctul de întâlnire a fost iar cu du-te vino pe GMaps, dar până la urmă am reușit!
Ca să nu ziceți că văd doar ce e frumos, asta era imaginea pe o arteră importantă din zonă, unde am așteptat la nesfârșit un autobuz, într-o căldură nesuferită. Învelit în sacul acela din plastic era un om al străzii.
Ne-am plimbat câteva ore într-un parc imens aflat între cazarea mea și a ei. Fostă proprietate privată… (cum o fi fost să privești Roma așa, de la înălțime, dintr-o oază de verde?) Villa Doria Pamphili “is a seventeenth-century villa with what is today the largest landscaped public park in Rome”. Las mai jos câteva cadre care mi-au reținut atenția prin obiectivul noii mele camere foto, pe care am cumpărat-o în mare fugă, cu o zi înainte de plecare (ultimul DSLR funcțional a crăpat în urmă cu câteva luni, la o ședință de fotogrametrie).
La întoarcere, peisajul din zona cazării se scălda într-o frumoasă lumină de seară. După un stress de nedescris pentru o potențială cazare la Accademia di Romania (no comment, not yet), am avut super-noroc să prind de pe-o zi pe alta o cazare de vis la un preț super-decent pentru Roma sufocată de pre-jubileu. (Mille grazie, Anca, m-ai salvat!) Așa arată acolo, la marginea Romei. E un loc în care aș putea să trăiesc, cel puțin o vreme.
În pregătire pentru șederea care abia începea, la finalul zilei am făcut și o vizită de recunoaștere la supermarketul din cartier. Nu mică mi-a fost surprinderea să găsesc acolo o secțiune întreagă cu marfă românească. O selecție relevantă, aparent, pentru ce-i lipsește (generic) românului dintre de-ale gurii, când pleacă din țară. Eu n-am cumpărat decât niște pachete de Eugenia, pe care le-am dus colegilor de workshop veniți de prin toată lumea – să guste și ei o fărâmă din desertul comunist cu care m-am hrănit aproape zilnic la școală, în anii ’90.
Cred că sunt trei ani de când n-am mai scris pe-aici; oricum era un blog nou, apucasem să scriu doar de câteva ori, așa că nu am simțit nici eu că (l-)am abandonat. M-am mai gândit de câteva ori cu jind la tonele mele de poze din puținele plimbări, care zac uitate pe hardurile externe, dar neh, cine are timp de așa ceva?!
Aseară m-am enervat. Rău. M-am scufundat iar, pentru câteva clipe, în zoaiele lumii subterane ale arhitecturii-în-arheologie-sau-arheologiei-în-arhitectură-whatever de pe plaiurile noastre mioritice -, alea cu ciobanul meltean și ciobanul ardelean. Dar la asta o să revin cândva, altcândva, mai la rece. Acum mă concentrez pe ieșitul din zoaie. Și mi-am amintit de visele mele mai vechi (cu pozele și cu plimbările) și altele mai noi (cu literatura de popularizare…? – că la profesioniști n-am loc) și mi-am zis: Hai! Câteva poze, fără să-ți spargi capul cu texte și cu înțeles ce-i acolo (lăsăm pe altă dată), un mic teaser și gata, că ard alte teme zică-se mai importante.
Zis și făcut! Azi aleg Crypta Balbi, din Roma. Un muzeu la care m-am dus într-o doară – OK, fie, încă un muzeu din Roma, deh… – și de unde am plecat cu gura căscată și plină de invidie. Ai naibii, ăștia au o hartă a orașului de prin secolul 4 d. Chr., și, aproape orice zid găsesc, ei știu de la ce clădire e, scot planul din buzunar și pun degetul pe el – e AICI! Și ca să fie și mai aroganți, în orice subsol găsesc mai mult de trei ziduri țapene mai fac și muzeu, că n-au destule, frate! Ca să vezi diferență, la noi se sapă ziduri și se păstrează în două forme: (1) sub bălării, la țară, sau sub un strat gros de asfalt dacă e-n oraș (eventual betonat bine dedesubt, să reziste!) și (2) numai pentru cunoscători (! – atenție, nu vă aventurați, că ajungeți ca mine…) într-un joc nebun de puzzle cu desene la scări și cu orientări diferite – adeseori greșite – din care nimeni nu încearcă să înțeleagă nimic; fiecare își vede mai departe de pătrățica lui de puzzle (da, la noi puzzle-ul e în pătrățele și așa rămâne veșnic – să nu care cumva să încerce careva să deslușească misterul întregului!)
Dar destul cu plimbarea scurtă la Roma și cu frustrările românești, că n-au intrat zilele-n sac; îmi propun ca într-o zi cu mai mult soare pe strada mea să răpesc timpul din alte teme foarte importante și să-mi sparg capul să înțeleg cât mai mult din muzeul ăsta (că am făcut poze la toate panourile care mi-au ieșit în cale) și să prezint și pe limba voastră – dacă o nimeresc – cam care-i treaba la Crypta Balbi. Deocamdată, poze chioare – așa cum nu-mi place mie să primesc de la studenți 😀
***
Pozele sunt făcute în 2017, în timpul pelerinajului meu de trei săptămâni la Biblioteca Institutului German de Arheologie din Roma, finanțat cu mare generozitate de o bursă ICR și care a rămas complet nefructificat pentru că la întoarcere m-am înecat, iar, în zoaie.
Prima postare a fost despre prima mea călătorie, de acum 23 de ani. Aș putea să mai postez ceva vreme despre călătoriile care au urmat – pe măsură ce mi-aș aminti de ele –, dar probabil aș ajunge să scriu numai despre trecut. Ar fi prea plicticos, așa că mi-am propus cu a doua postare să profit de călătoriile din prezent; la cele din trecut mă pot întoarce oricând voi fi în lipsă de alte subiecte.
E 31 august și scriu cu greu pe serpentinele de pe Dealul Negru, în drum spre Sibiu. Oprirea de o seară/noapte la Sibiu e cam tot ce a rămas din vizitele de regulă mai lungi de anii trecuți, la rândul lor o oglindă șearsă a multelor vacanțe petrecute acolo în copilărie. Anul ăsta am decis că nu mai vreau la Sibiu, altfel decât în trecere sau pentru tradiționalele sărbători în familie (cât a mai rămas din ea); mă plictisește teribil, asta și pentru că nu vreau sau nu reușesc să-i văd fața turistică, dar e clar că trebuie să mai insist. Așa că am profitat de singura oportunitate convenabilă ivită pe vara ăsta de a trece pe-colo: să-mi pup fata (care, în vacanțe, când nu plec eu pleacă ea și nu prea mai prindem timp împreună), dar și singura bunică pe care o mai am și pe care o văd prea rar. În plus, mă mai bucur de încă un drum cu Mircea, așa cum ne place nouă: cu plecare când o fi, cu opriri dese, muzică tare și țigări când e traficul îngreunat (conform vorbei: răbdare și tutun).
Viața mea e faină (dar câteodată cam obositoare), între altele pentru că programul nu e la fel prea mult timp. Când stau acasă cu săptămânile, când plec cu săptămânile… asta e în vacanțele de la facultate, că în timpul școlii e cam la fel: când e boierie și am timp de ale mele, când e rupere și nu mai am timp de nimic. De fapt, cel mai interesant e când trebuie să plec în timpul școlii, dar asta nu se spune 😉 (doar că toată lumea o face!)
În prima jumătate a lunii septembrie voi călători cam… să calculez, 280 + 420 + 590 + 400 x 2, deci vreo 2000 de kilometri cu mașina (de fapt, schimb vreo trei mașini). București – Sibiu – Belgrad – București – Strei – București. Nu mai pun că în Serbia voi vizita o bună parte din zona Dunării, ajungem și acolo zilele următoare. Programul, pe scurt, e așa: Limes Congress no. 24, cu baza la Viminacium, între 2 și 10 septembrie și intervenția de urgență de la biserica din Strei, între 10 și 15 septembrie (eu ajung pe 11, din motive logistice). Deocamdată vă pot oferi câteva imagini de pe Valea Oltului, la benzinăria OMV unde oprim întotdeauna să ne bucurăm de priveliște; e locul cel mai bun în care să iei o pauză între București și Sibiu. Și, ca să vezi, mai e și un castru prin apropiere :)))
Trebuie să încep cu ceva pentru prima postare pe bune; păi, să fie ceva despre case, despre vreun oraș drag, sau despre fotografii, călătorii, sau poate oameni? Despre oameni nu prea am scris…, dar niciodată nu-i târziu. M-a influențat puțin și template-ul de la WordPress, care zicea ceva de genul “The journey begins”. Să fie, deci, despre prima mea călătorie, că are câte puțin din toate.
Franța, 1995
Aveam 11 ani și tocmai terminasem clasa a 5-a. Prin școală s-a organizat o excursie cu autocarul prin Europa. A fost de-a dreptul o aroganță pentru că era destul de scumpă distracția și deși eram între copii cei mai sărăntoci din clasă am fost singura care a mers. Marius, amicul din tinerețe al tatălui meu, locuia în Elveția și câștiga o cârcă de bani comparativ cu ce era pe la noi; a fost dorința lui să-mi sponsorizeze acea excursie, în ideea că o astfel de experiență o să-mi deschidă mintea. Eu n-am sesizat deschiderea, dar ai mei spun că la întoarcere eram ușor alt copil. A fost prima mea ieșire din țară și prima dată când plecam undeva cu altcineva decât rude.
A fost o călătorie lungă și obositoare. A durat trei săptămâni, iar cel puțin un sfert din nopți le-am dormit în autocar. Timp de o săptămână am călătorit până în zona de sud a Franței, într-un mic sat, unde am stat a doua săptămână, iar în a treia ne-am întors. La dus am trecut prin Ungaria (unde n-am oprit mai mult decât pentru pauze tehnice), am stat o noapte în Viena, am oprit scurt și în Salzburg, apoi am traversat Germania, iar în Franța am mai oprit în Strasbourg și cel puțin o noapte în Paris. Din sătucul unde am stat o săptămână ne-am întors parțial pe alt traseu, cel puțin în Franța, așa că mă pot lăuda că am pus piciorul și în Cannes, Nisa și Monaco. “Am pus piciorul” și cam atât, stânga-mprejur. Întoarcerea a fost tot prin Germania-Austria-Ungaria.
Gyor, Ungaria, ultima oprire înainte de a ne întoarce acasă
Impresii, după 23 de ani?
Îmi amintesc de puțini dintre cei care au populat autocarul. Cei mai mulți erau adulți, de toate vârstele. Eu eram cea mai mică, mai era doar o fată puțin mai mare decât mine, Corina din Ploiești (sau Brașov?…). La un moment dat ne-am împrietenit, iar la final ne-am despărțit cu regret. O vreme cred că ne-am scris (clasic, dă), iar după câțiva ani ne-am întâlnit întâmplător într-o gară (Predeal, Brașov… cine mai știe?). Deși ne-am bucurat să ne revedem, de-atunci nu n-am mai ținut legătura. (Corina, dacă te recunoști pe-aici m-aș bucura să dai un semn!)
Mai erau două tipe, adolescente — undeva între 15 și 18 ani, nu mai știu. Una era fată de bani gata, nu-și vedea lungul nasului (iar eu îi veneam până la cot), dar cealaltă era ok.
Din excursia asta n-am s-o uit pe diriga, doamna Elena Burcă, care ne-a predat geografie în gimnaziu. Ea mi-a purtat de grijă peste tot și s-a preocupat să mă simt cât mai bine. Tot cu ea eram când am reușit să ne rătăcim în Paris, pe străzile din jurul bisericii Sacre-Coeur. N-ar fi fost vreo problemă dacă autocarul nu ne-ar fi așteptat pentru a pleca spre destinația noastră principală dinspre sud… Atunci nu aveam telefoane mobile, pagere sau alte drăcii. Așa că ne-au așteptat și-atât 🙂
A existat și un personaj negativ în gașcă, pe care n-am să mi-l mai amintesc niciodată (poate numai prin hipnoză, haha). Eram la Prater — parcul de distracții din Viena –, și deși era întuneric (era seară), eu aveam aparatul de fotografiat în mână (!) La un moment dat am văzut nu știu ce trăsnaie — o jucărie de pluș sau ceva de genul — pentru care trebuia să tragi la țintă ca să o primești gratis. Super-ocazie! M-am oprit la prima persoană cunoscută și i-am pus aparatul foto în brațe rugându-l să mi-l țină câteva minute. Nici nu mai știu dacă am câștigat sau nu trăsnaia (cel mai probabil nu), dar ce-a urmat a fost prima mea grea pierdere de foto. Nu doar că pierdusem pozele, dar pierdusem aparatul! Cred că era prima dată când mi se dăduse așa ceva pe mână și iată c-am făcut-o lată. De ce? Simplu… n-am reușit să-mi amintesc cui îi lăsasem aparatul. În zadar am făcut noi apel în autocar către întregul grup, nimeni nu știa nimic… Vă puteți închipui ce fel de om fură aparatul foto (o pocnitoare, să ne înțelegem) unui copil de 11 ani!? Dar altceva mă roade pe mine acum: întâmplarea asta a fost primul semn că memoria mea scurtă dă rateuri; grave și de la o vârstă fragedă. Din păcate, rateurile s-au tot repetat, mi-e și frică să mă gândesc ce mă așteaptă :))
Experiența culturală a fost relativ modestă, pe măsura minții mele de 11 ani. Îmi amintesc că primul “șoc” l-am simțit la trecerea graniței de la Nădlac, când ieșeam în Ungaria. Până acolo ni se zdrăngăniseră creierii de la toate trepidațiile și scârțâielile autocarului, abia ne mai auzeam gândind. Când am trecut de vamă s-a făcut liniște; mergeam lin, de parcă ne luaserăm zborul. M-am ridicat repede să înțeleg ce se întâmplă. Nu se întâmplase absolut nimic, doar că șoseaua era lină, perfect plană, adică fără gropi… Wow, ce senzație! Așa ceva, în România anului 1995, n-ai fi văzut sau simțit…
Al doua senzație “tare” am avut-o când ne apropiam de Viena. Era noapte, iar pe șosea creștea un oraș scăldat într-o lumină albă. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva, era cu adevărat spectaculos (şi n-am fost singura care-a căscat gura). Pentru mine, Viena e orașul luminilor.
În Paris am văzut prima dată magazine de super-lux, pe Champs-Élysées. Tot atunci am văzut prima dată persoane de culoare care vindeau brățări fosforescente pe lângă turnul Eiffel. Am și urcat în turn — parțial cu liftul și parțial pe scări — până sus, de unde am văzut orașul. N-aș spune că m-a marcat, acum cu siguranță aș aprecia altfel. Din păcate nu am nici o imagine de-atunci. La un moment dat mi-am cumpărat un alt aparat de fotografiat, dar poate abia după Paris. Cred că pozele pe care le mai am dinainte sunt de la diriga.
Nu mai prea multe amintiri din satul în care am stat aproape o săptămână. M-a nedumerit conceptul lor de sat (sau “la țară”), pentru că mie îmi semăna cu un orășel cochet. (Experiența mea cu mediul rural din România fusese încă limitat, dar suficient de autentic.) M-au uimit aprozarele lor, fără să am o pasiune pentru fructe și legume; pur și simplu arătau într-un mare fel. Trebuie să vă imaginați un aprozar de București în anii ’90 ca să înțelegeți ce spun. Fascinația se ridica în tavan când intram într-o librărie; de când mă știu am o pasiune de nedescris pentru pixuri, creioane, caiete, agende și alte asemenea. Nu vă puteți imagina ce delir era pentru mine acolo. Într-un supermaket nu m-am putut abține și mi-am cumpărat caiete dictando A4, cu coperți albastre și hârtie fină la care m-am uitat ca la mașini străine în următorii ani. Erau la ofertă pentru că acolo erau reduceri înainte de începerea școlii. La noi s-a inventat conceptul ăsta după mult timp, când pe mine nu mă mai prea durea de caiete și pixuri.
În mod clar m-am și plictisit acolo, după ce traversaserăm în vijelie alte trei țări în mai puțin de șapte zile. Ne făceam singuri de mâncare și cel puțin o dată mi-a venit rândul la curățat cartofi și spălat vase. Încă nu-mi plăcea să spăl vase…
Cât despre foto, e destul de clar că nu mi-a fost indiferent faptul că pierdusem aparatul primit de la tata. Era un aparat automat, evident pe film (la noi nu apăruseră cele digitale, iar dacă apăruseră cu siguranță nu erau de nasul nostru). Din puținii bani de buzunar pe care-i aveam (chetă de la rude și de la ai mei) mi-am cumpărat un aparat foto de unică folosință, așa că trebuia să-mi aleg cu multă grijă cadrele. Ce-am pus aici nu e tot, trebuie să mă caut și de restul. Acum îmi dau seama că s-ar putea să fie primele mele poze ever.
Pe vremea aia nu aveam nici un fel de pasiune pentru clădiri. Călătoria cu autobuzul și mai ales cu grupul nu mi-a plăcut, de-atunci am știut că nu e genul meu. Nici statutul de cel mai mic și cel mai sărăntoc nu mi-a plăcut, m-am întors cu o frustrare pe care cu greu mi-au scos-o ai mei din cap (le-a luat niște ani!). Dar ce-am văzut a rămas undeva și mi-a format niște repere, chiar dacă n-am mai fost conștientă de ele apoi. Așa că, Marius, chiar îți mulțumesc — după foarte mulți ani. Ai avut o contribuție consistentă la capitolul “prima dată”: prima călătorie, primul aparat foto pe mâna mea, primul aparat foto pierdut, primele fotografii, prima ieșire din țară și primul contact cu lumea în afara familiei.
alexandrateodor 