Cazarea mea de nu-spun-unde a suferit un rating mai prost pentru simplul motiv că nu mi-a plăcut clădirea. O pocitanie mică, din beton, băgată între blocuri comuniste (vă imaginați singuri o comparație mai “colorată”), cu nişte coridoare înguste şi dubioase şi apartamente rezolvate cel puţin stângaci, dar pe model “occidental”. Cel mai mult m-a revoltat balconul, de formă triunghiulară (!), care începea deci din “nimic” și se termina în “ceva” în care era îndesat un mop (sau așa ceva, deja mi s-a șters și nu știu de ce m-am jenat să fac o poză). Forma ca forma, da’ cum puteai să scuipi semințe, cu boltă, în balconul vecinilor din blocul comunist, asta mi s-a părut cel mai tare. O invadare a intimității și o violare a codului civil, vechi de vreo sută de ani (sau aproape), demne de zilele noastre tulburi. Înăuntru relativ decent, cu excepția a două detalii: un mănunchi de țevi de plastic traversa încăperea prin fața ușii de la balcon (artistic, de altfel), iar tavanul în pantă (căci eram la mansardă) era un bun loc de dat cu capul (am reușit de vreo cinci ori în câteva ore cât am stat acolo), în special în dreptul fotoliului despre care proprietarii și-au imaginat probabil că se poate folosi. NOT

Concluzia micii mele răutăți: meschinăria cu care se construiește azi se va răzbuna la un moment dat. Sunt curioasă cum se simte un occidental într-un astfel de spațiu (dar nu, n-am recitit comentariile celorlalți clienți ca să aflu).