Primul pas în altă lume (sau Habarnam pe Lună)

Săptămâna de lucru care tocmai s-a încheiat (formal, că de fapt continuă) a fost un adevărat milestone pentru viața mea profesională. Nu știu exact unde va duce această nouă direcție, dar îmi este foarte clar că nu poate fi decât *foarte diferită* de cea în care aș fi continuat așa cum eram deja formată; nu mi-era jenă nici așa, dar tânjeam deja de mult timp la niște instrumente, umane sau altfel, care să mă ajute să mișc mai ușor “munții” din loc. Munții de pdf-uri, fotografii, informații, idei, direcții posibile și coloniile de fluturi din cap. Știu că n-o să fac vreo gaură-n știință – cum ziceau ai mei pe vremea când chiar mai vorbeam câte ceva -, dar măcar am șanse să-mi fac puțină ordine în calculator, pe hdd-uri și mai ales în minte (aici am cele mai mari rezerve privind reușita, recunosc).

Luni, la ora 16:41, am primit mail de la departamentul de cercetare că în câteva ore (! m-am uitat de trei ori în calendar, să mă asigur că am înțeles bine) urma să înceapă ultima serie, recuperarea recuperărilor, pentru cursul de AI pentru mediul academic achiziționat printr-un proiect PNRR al universității. Primul apel n-a ajuns la departamentul nostru din motive (să spunem) obiective, al doilea apel a venit pentru o săptămână suprapusă cu o predare (care ulterior s-a amânat), iar acesta era al treilea apel și ultimul. În plus, abia la ăsta m-am prins că toată treaba era online, așa că am zis “Fie ce-o fi, dacă e vreo pierdere de vreme ies din sesiune și gata.” După primele două ore de curs mi-a fost clar că toată săptămâna va fi cu seri full. Trei zile a câte 2h after hours și ultima zi de discuții libere timp de 4h cu un pic de moț. La programul de lectură al copilului mic am fost înlocuită de copilul mare, cu multă înțelegere din ambele părți ❤︎❤︎ Am ajuns la Habarnam pe Lună, adică exact unde mă aflu și eu cu povestea mea.

Vreau să încep prin a spune că nu-mi propun să ajung să preaslăvesc AI-ul în detrimentul calității umane. De fapt, de la o vreme și fără absolut nici o legătură cu tehnologia, croșetez intens la diverse filtre pentru calitate umană pe tot spectrul vieții mele – de la magazinul în care aleg să intru (sau nu, indiferent ce au la ofertă), la serviciile care presupun interacțiune umană (ex. cursurile copiilor), până la relațiile din familie, din mediul extins (prieteni, cunoștințe etc.) și cele profesionale. Calitatea umană e cea mai importantă valoare în care putem investi, pentru că e singura cu care merită să interacționăm pentru o viață cu sens. Prima chestie care m-a dat pe spate la acest curs nu a fost conținutul în sine, ci omul care l-a livrat. Mădălina Cocea e genul de om pe care vrei să-l ai prin preajmă, pentru că odată ce și-a făcut timp pentru tine este all in. Orice întrebare ai avea, îți va explica ce știe ea despre chestia aia, iar dacă nu știe îți va spune clar că nu știe și eventual de unde ai putea afla (timp în care deschide câteva pagini ca să se orienteze). Iar segmentul ei de specializare, între comunicare și știință, este fix bucata pe care știu foarte bine că eu am mult de lucru, ceea ce înseamnă că mă uit la ea ca la un mare guru. (Altminteri, pe bucățica mea mă simt suficient de stăpână și nu mai sunt mulți de la care simt nevoia să iau “lumină”.) Sunt deja câțiva ani de când mi-am scos capul din nisip (așa funcționa presetarea pe vremea și în lumea în care am început eu să mă formez…), dar încă nu mi-am făcut suficient timp și nu m-am antrenat corespunzător pentru o interfață relevantă cu publicul larg. Cineva îmi spunea recent că trebuie să învăț “să vând”, dar pentru că nu mă cunoaște suficient n-are cum să știe că a nimerit pe un cuvânt cheie care mă pune pe fugă; când am auzit de la Mădălina sintagma “comunicarea științei către publicul larg” am știut că înseamnă același lucru, dar și că e mult mai aproape de nuanța care mă interesează pe mine. De fapt, ea chiar cu asta se ocupă, iar segmentul AI nu a fost decât o pasiune întreținută din curiozitate, iar probabil de la un punct încolo și pentru imensa utilitate. (Pentru că nu mai poți fi același om odată ce ai înțeles mai bine ce poate tehnologia asta – adică dincolo de o șuetă la o țigară sau un demo de 5 minute.)

Training

Dat fiind că specializarea ei este pe zona dintre comunicare și știință, este poate unul dintre cei mai potriviți oameni (din România, cel puțin) care să explice la ce poate folosi tehnologia AI în segmentul cercetării, indiferent de domeniu. Oameni buni, cursurile ei sunt un game changer absolut. Noi am servit un platou cu ceea ce găsiți pe site-ul ei: AI pentru mediul academic, AI practic: lucrare științifică și Analiză de date cu AI – care toate au fost super-interesante și utile, iar sesiunea de 4 ore din ultima zi a fost un maraton (și pentru noi, dar mai ales pentru ea) de întrebări și explicații mai mult sau mai puțin pregătite. M-am bucurat că îmi notasem în prima zi câteva întrebări, pentru că n-aș mai fi avut creier în timpul discuțiilor să-mi dau seama ce vreau. Știu că pentru unii pot fi banalități, iar pentru alții SF, dar erau niște circuite tehnice de lucru pe care încă nu le prinsesem din zbor (așa cum am învățat cam toată viața, că training serios am prins foarte-foarte puțin). Mai precis, pe lângă întrebările la care răspunsurile veniseră de la sine în timpul cursurilor, am vrut să aflu (1) cum se obțin graficele de tip network analysis într-o formă în care să am control asupra datelor și modului de afișare (adică mai mult decât îți poate genera automat un AI) și (2) cum pot interacționa automatizat cu diferite programe prin intermediul AI. Altcineva a vrut să afle cum se poate seta un bot care să corespundă cât mai fidel modului în care operează un om (mai precis, “cineva care ar răspunde ca mine”). Inițial mi s-a părut o cerință frivolă, dar apoi, urmărind demonstrațiile, am realizat cât de tare e ideea de a “da viață” propriilor pălării.

Mi-am configurat și eu un bot numit Urbanistul, i-am spus cu ce se ocupă, i-am dat rapid două cărți de specialitate la “mestecat” și apoi l-am testat; e deja foarte tare, cu un input minimal. La modul că-l întrebi despre un oraș și toarnă doar date specifice de istorie urbană, fără alte bălării. Apoi am testat aceeași întrebare în bot-ul central (nepersonalizat) și a răspuns generic, pe toate palierele obișnuite de Wikipedia, însă și cu niște secțiuni marcate “Urbanistul-friendly 👀”, sau “Why Napoli matters (especially for you)” (urban continuity, archaeology within living cities, informal urban resilience, historic fabric under pressure, cities that refuse to be sanitized). După ce-o să-mi fac ordine în biblioteca digitală și o să-l hrănesc cu toate cele (inclusiv cu lucrările mele, prioritar), sunt destul de sigură că va deveni ghidul meu de zi cu zi în cercetarea de morfologie urbană, cu care mă ocup mai mult de la o vreme. Probabil că voi construi și un “Părintele înțelept”, un “Profesorul cool” și alte pălării pentru alte roluri în care simt că pierd firul roșu, sau cel puțin știu că am oricând opțiunea asta. Aș zice că-mi permit, la 40+ de ani, fără riscul de a o lua razna prea mult, ținând cont că mintea mea e antrenată clasic – nu pe AI. Ceea ce mă duce la ultima idee pe care vreau să o leg aici și acum.

În entuziasmul primei seri de curs, am realizat o trăsătură esențială a generației mele (+/-), despre care cred că ne dă un categoric plus de valoare comparativ cu generațiile care cresc în urma noastră. Suntem prima generație care a învățat să navigheze pe internet (cu toate cele) și care și-a putut construi o meserie în format digital (a mea e aproape în exclusivitate), dar care în același timp s-a format pe model clasic (exclusiv analog). Abia acum, văzând rezultatele școlii făcute de fiică-mea, în epoca tiparului digital, în care ei nu mai trebuie decât să completeze rezultatul final la matematică, să completeze trei cuvinte pe o foaie cu fill in the blanks la limba română și nu au habar ce înseamnă o ciornă, realizez cât de importantă a fost formarea clasică. Aia care mi-a structurat mintea și mi-a antrenat-o să pot începe orice de la zero – de la o foaie de hârtie albă, sau de la un Notepad. Ce a contat cel mai mult nu a fost informația propriu-zisă, care mi-a fost turnată în diverse moduri, ci toate cele de mai jos cumulate:

miile de exerciții din școală transcrise de mână din manual în caiet (inclusiv cele repetitive),
cursurile din facultate parcurse prin transcrierea ideilor principale cu pixul, pe caiete studențești sau pe coli de hârtie,
primele coduri scrise de mână la școală, la orele de info, apoi codul clasic html învățat întâi în Notepad și abia apoi trecut în softurile care îți completează tag-urile automat,
bazele de date construite de mine de la zero, miile de linii de cod SQL furate (că nu știam să scriu efectiv tot) și periate ca să iasă ce vreau eu (many thanks, Google-de-dinainte-de-AI),
milioanele de pixeli aranjați manual pe grafică sau foto, dar și de fotografii prelucrate în Photoshop,
desenul tehnic trecut de la geometria de gimnaziu la teu și echer, apoi în deja clasicul și bătrânul AutoCAD,
georeferențieri făcute cu softuri de la prieteni înainte să fie funcționale punți mai directe cu programele open source mai performante,
texte, inclusiv academice, în română sau engleză, scrise 100% de mine (cu sau fără ridicol),
și mai am, dar totuși mă opresc, că se înțelege ideea.

Pe lângă a fi un privilegiu de care ne bucurăm (deși doar noi știm de ce…), este și o mare responsabilitate – anume aceea de a ne asigura că le transmitem generațiilor următoare cât mai mult din acest tip de formare. Nu le mai poate zice nimeni să rămână pe viață la scris de mână cu pixul pe caiet, la desen clasic cu creionul pe hârtie, să scrie coduri și să prelucreze imagine “manual” (da, e haios cum se transferă conceptul de manualitate în sfera digitală), să scrie texte fără vreun asistent robot, să facă o documentare bibliografică într-o bibliotecă fizică și cu niște articole științifice în față, sau să facă georeferențieri manevrând cifre. Este, însă, esențial să le stăpânească precum mersul pe bicicletă înainte să se urce pe motoarele AI, dacă nu vreți să le șteargă toate circuitele neuronale proprii – devenind astfel ei înșiși asistenții lui AI, nu invers.

Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi

Sunt foarte mândră de Zeno și de mine, pentru că aseară am terminat de citit împreună, încet și sigur, prima carte pentru copii mai serioasă și mai puțin desenată. Nu era vreun scop în sine pe care să-l fi prestabilit, ci e o reușită venită din insistența de a-i citi, totuși, ceva, într-un program de rutină care să meargă și pentru el, dar și pentru mine… Că suntem doi în relația asta cu cititul (care a intrat în fișa postului meu; Mircea are programul lui de seară separat, chiar înainte să intru eu în tură, de Speedy Gonzales live reenactment – o poezie în sine…, dar e altă poezie).

De fapt, drumul până la Habarnam n-a fost deloc ușor, chiar dacă ultima bucată a mers relativ uns. În urmă cu doar câteva luni primeam feedback de la terapeuți că are deficiențe de înțelegere a textelor scurte la prima audiție sau mai puțin cunoscute, proba finală fiind repovestirea în câteva propoziții. Evident că nu era o surpriză pentru noi și nici nu-l vedeam pregătit pentru nivelul ăsta, dar terapeuții au niște obiective prestabilite, iar scopul lor este să le atace și să le atingă; iar mai devreme sau mai târziu chiar le iese! Tema poveștilor intrase de mult timp în planul de lucru; am vrut să verific pentru că aveam și amintiri destul de vechi pe zona asta: s-a întâmplat chiar în primele două luni de terapie…

În primul plan de lucru în care a fost introdus (17 august 2022 – e foarte simpatic să constat că aseară se împlineau fix trei ani de la această dată, cu totul aleatorie pe ambele capete), obiectivul era cuprins în “Programe pentru dezvoltarea limbajului receptiv” și era compus din trei puncte: să asculte povestea până la final; să arate personajele principale din poveste și să imite acțiuni simple din cadrul poveștii. Treaba cu imitatul a prins cel mai bine. N-aveam cum să uit, pentru că vreun an de zile (și nu exagerez, am înregistrări datate) ne-a căpiat cu Punguța cu doi bani. A început de la replica neobosită (dar epuizantă) a cocoșului (Cucuriguuu, boieri mari, daaați punguța cu doi bani!) și-a ajuns până la a repovesti aproape întreaga poveste din memorie, cu o predilecție clară pentru replici. (Era plăcerea lui să redea doar dialogul, fiind complet neinteresat de orice spunea povestitorul, de unde-am dedus că ar merita să-l trimit la cursuri de teatru – ceea ce am și făcut.) Dar nu așa, ocazional… ajunsese să fie program în fiecare seară să-i citesc “Punguța cu doi bani”. Acum, eu fac eforturi pentru el, dar nu pot chiar orice și la nesfârșit și nici nu cred că e sănătos. Deși îmi era simpatică povestea, la un moment dat mi se făcuse lehamite, așa că încercam alte povești. Dezinteres total! Nimic nu e la fel de amuzant precum Cucuriguuu, boieri mari, daaați punguța cu doi bani! La un moment dat mi-am amintit că găsisem mai demult o colecție de povești Electrocord pe YouTube, am identificat povestea și-am dat play, ușurată și recunoscătoare producătorilor pentru realizare, iar internetului și YouTube pentru simplul fapt că există! Curând după reușită dădeam play și ieșeam repede din cameră, ca să n-o mai aud! Dar biata Sofi încă mai dormea cu el în cameră, așa că n-avea unde să fugă, așa că am încercat și alte povești Electrocord… Nup. Nimic nu e la fel de amuzant precum Cucuriguuu, boieri mari, daaați punguța cu doi bani! Pe alocuri mai mergea cu “Cei trei purceluși”, “Ursul păcălit de vulpe” sau “Ridichea uriașă”, dar de toate mă săturasem. Grav. Majoritatea au un limbaj învechit și chinuit (niște forme de trecut la care ți se-mbârligă limba-n gură), pentru mine e un chin să le citesc și să tot refac frazele din mers ca să nu mă zgârie pe urechi. Chiar să le rescriu n-am avut pornire, să-mi fie cu iertare… îmi place să scriu, dar nici chiar așa. (Sau nu încă, cine știe ce microb mă mai apucă!)

La un moment dat am încercat să introduc prima carte cu Apolodor, care chiar îmi place foarte mult, dar nu reușeam neam să trecem de primele zece pagini. Mereu voia de la început și mă frustra; mă plictisisesm de început și nu știam cum se termină :)) A cuplat mai bine la Apolodor în Delta Dunării, dar aia e relativ scurtă și după o vreme am simțit că iar stăm de prea mult timp pe repeat. De la terapeuți am fost sfătuită să caut povești cu dinozauri, că deh… ăia-i plac. A fost o misiune în sine, dar eșuată… În primă fază am căutat pe internet. O tonă de cărțulii, dar nu aveam cum să le văd conținutul – ca să-mi dau seama dacă au fraze compatibile cu creierul meu, sau o să-mi vină să dau cu ele de pereți. Așa că n-am cumpărat de pe net, am mers în librării. Cred că am luat la mână vreo cinci-șase de-a lungul a câteva săptămâni, n-am găsit nimic să mă convingă. În librării nu le găsești așa ușor după cuvinte cheie (adică le găsești în stoc, dar nu le găsești la raft să dai cu bomba, pentru că n-au sistem de corelare cu baza de date), iar dacă întrebi vânzătoarele te trimit la cărți despre dinozauri. Le-am explicat cum am știut eu mai bine că vreau cărți cu personaje dinozauri, nu cărți care te învață despre dinozauri (d’alea avem, oricum); tot n-am găsit, n-a fost să fie. Așa că am abandonat pista cu dino, deși știu că într-o zi sau alta o să mă “împiedic” de ele prin librării. Mi-a rămas să dau raite prin casă și prin cutiile din toate casele prin care-am trecut în ultimii ani (și care tot rămân restante pe câte undeva, că nu ne mobilizăm odată să ne mutăm de tot). La un moment dat am găsit cărțulia asta verde, rămasă de prin biblioteca mai veche a Sofiei. O primise recomandare de lectură de la școală, prin clasa a doua sau a treia. A citit câteva pagini din ea și-a lăsat-o, iar eu eram încă pe formația de școală veche: ai învățat să citești? Dă-i bice! Oricum niciodată nu am simțit că ar pasiona-o să-i citesc și nu a fost nimeni să-mi spună: insistă, la un moment dat o să prindă… Fiind păstrătoare (eu), n-am dat-o mai departe. Mereu m-a amuzat numele, așa că am fost curioasă să mă uit prin ea, cu toate că era clar pentru o vârstă mai avansată decât nivelul lui Zeno. Lectura era plăcută, frazele cât de cât normale, așa că mi-am încercat norocul. Eram sceptică mai ales pentru că e sumar ilustrată, alb-negru, dar nu știu prin ce minune a prins. Nu știu exact ce i-a plăcut în toată experiența asta, pentru că în mod evident eu citeam ca un radio stricat, iar el găsea mereu câte un prilej de distragere. Când îl mai întrebam câte ceva din ultimile fraze citite, cam la 4 din 5 răspundea greșit sau găsea câte o replică ocolitoare; recent începuse să-mi spună: “Nu m-a mai întrebat nimeni asta!” :))) La un moment dat era mai atent la cifrele de la numerotarea paginilor decât la ce citeam eu, sau doar îl căuta pe Habarnam în micile desene, în care-l recunoștea după pălăria lunguiață. Cu toate astea, deși îl plictisea crunt, în fiecare seară aștepta povestea cu Habarnam de dinainte de nani. Nu mai cerea altă carte, trebuia să continuăm capitolul sau să începem unul nou. Când în sfârșit am terminat cartea, după câteva luni înșirate de citit puțin câte puțin în fiecare seară, l-am întrebat ce s-a întâmplat în poveste și n-a știut să-mi spună. Probabil că a reținut unele detalii, dar povestea de ansamblu e lungă și i-a trecut pe lângă ureche. Așadar, suntem încă departe de a ne fi atins obiectivele pentru programul “Dezvoltarea limbajului expresiv”, care în ultima variantă de plan cuprinde și “să repovestească 3-5 evenimente principale după prima audiere a unei povești (sau pe poveștile mai puțin cunoscute)“, dar cu toate astea am reușit să creștem premisele pentru un context favorabil și mai variat (esențial, atât pentru noi, cât și pentru el). Acum vrem să cumpărăm și restul cărților din seria cu Habarnam, iar poate cu timpul o să vrea să și urmărească poveștile, nu doar să asculte ca la radio, în timp ce trage mâța de coadă (la propriu, că mai nou avem pisică… pardon, pisoi) și mângâie dinozaurul. Nu de alta, dar se apropie de vârsta la care o să-l intereseze tema, care apropo, este mereu actuală: prichindeii care nu vor să aibă de-a face cu prichinduțele și aventurile prin care trec ei până ajung să se împrietenească cu ele. Bine, cu Zeno nu-mi fac probleme pentru că el chiar are fete prietene și are una mai mare în casă, ziceam și eu pentru prieteni… aud la mulți că băieții lor nici nu vor să audă de fetițe, de parc-ar fi aliens. Ce să vezi, exact ca prichindeii din Habarnam! Și exact ca pe vremea mea, deși sună bizar să gândesc asta cu “vremea mea”.

Personajele sunt simplu trasate și au nume adorabile, singura problemă pentru copiii mai mici (sau mai ca Zeno) fiind că există riscul confuziei cu niște cuvinte obișnuite. Pe prichindei îi cheamă – pe lângă protagonistul Habarnam (fără cratimă, ca să fie clar) – Știetot, Probabil, Posibil, Dondănel, Piuliță, Elice, Limonadă, Gogoașă etc., iar pe prichinduțe le cheamă Ochi-albaștri, Rândunica sau Pisicuța. Pentru mine a fost o plăcere să o citesc și să-i descopăr o mulțime de substraturi moralizatoare, în special pe cele cusute pe personajul principal. Habarnam este portretul perfect al copilului arogant, rău, chiar bully, mincinos, lăudăros și laș, care de multe ori străbate cu mare avânt și vârsta adultă. Povestea procesului prin care el se dă pe brazdă este, desigur, ideală, dar cam ăsta e rolul poveștilor, nu-i așa? Când copilul nostru o să prezinte simptome specifice o să-i amintim de Habarnam și cum i-a făcut să se simtă pe ceilalți când s-a purtat la fel. Dacă facem asta suficient de consecvent, efectul pozitiv e garantat.

Ce mă intrigă cel mai mult legat de Habarnam nu este că n-am citit-o când eram mică; nici măcar n-am auzit vreodată de ea, până când n-a ajuns pe lista de cumpărături de la școala Sofiei. N-am auzit nici în familia mea, nici la colegii și cunoștințele de părinți responsabili. Cartea e scrisă de Nikolai Nosov în 1954; născut la Kiev în 1908, în Imperiul Rus (cum sună asta, mai ales azi…), e mai bine cunoscut prin literatura pentru copii și adolescenți, deși a mai scris “schițe umoristice, un roman scurt și o trilogie de basme” (totul de la wiki citire). Nu am reușit să aflu când a fost tradus la noi Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi; un rezumat AI zicând că “Traducerea în limba română nu are o dată specifică menționată în sursele disponibile, dar cartea a devenit rapid populară și a fost publicată în numeroase ediții și traduceri în diverse limbi, inclusiv în română, după succesul său inițial.” Nici pe Grupul Humanitas nu scrie în mod explicit despre traducerea românească, ci doar că “Cel mai îndrăgit dintre eroii săi este fără îndoială Habarnam, protagonistul unei trilogii – Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi, 1953-1954; Habarnam în Oraşul Soarelui, 1958; Habarnam pe Lună, 1964-1965 – care în ultimele patru decenii nu a lipsit nici o clipă din rafturile librăriilor.” Librăriile lor, sau librăriile noastre? Și care 40 de ani? Ai mei, sau cei de după publicare?, că împreună sunt vreo 80… Nevermind, prezentări reciclate și făcute formal, ne-am obișnuit. Ediția noastră din 2022 moștenește versiuni care merg în urmă până în 2003, plauzibil să fie chiar anul primei traduceri în limba română.

Voi l-ați citit Habarnam când erați mici? Măcar în rusește, dacă nu în românește? 🤭

Primul pas în altă lume

Ieri am mai încasat o săpuneală din sfera (așa-zis) profesională. Am jelit un pic, apoi am zâmbit un pic, privindu-mi plodul de grădiniță înainte de culcare; în loc să-l expediez, cum aș fi făcut alteori, am reușit să mă hrănesc un pic din inocența lui, precum făcea Mama Gothel cu părul de aur al prințesei Rapunzel (în film, că povestea parcă-i altfel). Apoi iar am jelit, întrebându-mă, la rândul meu, a suta-mia oară: “Eu, încotro?”

Azi m-am trezit cu forțe proaspete, hotărâtă să fac un pic mai mult decât doar să-mi plâng de milă și să-mi găsesc scuze. Mi-am găsit curajul să mai trimit un mail, în speranța unei potențiale colaborări, către specialiști care, cel mai probabil, fie nu vor răspunde, fie vor răspunde british. Fac asta odată la câteva luni, în momente de criză, când simt că nu mai am nimic de pierdut – deși știu bine că am. Unii se plâng că sunt nevoiți să aplice mereu la fonduri – și îi cred că este super-greu. Mie nu-mi este super-greu, dar cealaltă fațetă este că perspectivele-mi sunt absolut modeste, dacă nu chiar jenibile (cel puțin pentru mine și aspirațiile mele inițiale, sau de parcurs; fiecare vede altfel și e firesc să fie așa). Însă, spre deosebire de ei, nu îmi permit luxul să aplic! Pentru că în aproape orice formulă de fellowship/scholarship ar trebui să plec (blocaj dublu, cu jobul ăla care mă ține în zona călduță, dar și cu familia), pentru că ar trebui să am un CV corespunzător și nu-l am (pentru că vezi mai sus) ș.a.m.d. Bun venit în cercul vicios al cercetării în Românica. Dar nu despre asta voiam să scriu; sau poate că da…

Asta e chestia pentru care am apăsat aici New Post: am făcut primul pas într-o direcție la care cumpănesc de niște ani buni. Să schimb tot pe fila profesională… Nu știu încă dacă o voi face până la capăt, dar azi am făcut primul pas real. E un pas de bebeluș, dar este. Până acum m-am smiorcăit, m-am lamentat, l-am pus pe-al meu să-ntrebe în stânga și-n dreapta și-apoi am lăsat în aer. Pentru că ar fi de luat totul de la zero. “Uite, ar cam trebui să începi cu lista asta de cursuri…” – și-mi trimite un desfășurător pe trei pagini cu multe link-uri. WTF, no shit… Stai să respir. Asta era acum câteva luni sau vreun an. Azi, ca efect al valului de ieri, am respirat adânc, am deschis primul link din listă și am făcut primul modul. Și a fost foarte fun, mi-am luat notițe, așa cum știu eu, și metanotițe, tot cum știu eu, pentru că în timp ce parcurgeam cursul lor îmi fugea mintea la cum ar putea să arate un curs/ghid de-al nostru pentru studenți din anii 2020+, versus ce se mai vehiculează încă prin facultate – și nu îndrăznesc să pun cifre aici. Când mintea zboară, poate să lege teme care par să nu aibă nici o legătură, dar de fapt acolo, (aparent) departe, sunt toate legăturile din lume. Ce-am aflat azi și pot să spun c-am aplicat pentru prima dată? Când o iei în freză, învață ceva nou! Nu ai cum să ieși prost din ecuația asta!

https://learn.microsoft.com/api/achievements/share/en-us/AlexandraTeodor-0526/P5A56CC4?sharingId=9B00EBC18A97AB5F

Esența a ceea ce am învățat azi în primul modul de Azure este că, citez: “you don’t have to worry about getting the resource needs just right” – ceea ce pentru mine este o altă cireșică bună de pus pe rană: niciodată nu mi-a plăcut să estimez, într-un proiect de orice fel, când, ce și cât. (Înțeleg rolul estimărilor, dar numai până la un punct.) Cu alte cuvinte, când alegi un sistem de tip cloud poți fii cu capul în nori 🙂 Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!

Am învățat să alerg

La propriu. Să “alerg” la figurat am învățat de mult, iar acum sunt în etapa în care am învățat: 1. să frânez și 2. modul langsam deliberat și asumat. Nu am de gând să mai schimb vreodată viteza, altfel decât ocazional și punctual, după ce voi fi cântărit bine dacă merită. În general, NU merită – din experiența mea.

Să alerg, la propriu, n-am putut niciodată mai mult de 1-2 minute urmate de gâfâit. Nici la 30+, nici la 15 ani, nici la 5. Mereu am detestat să alerg, tocmai pentru că nu puteam. Când eram nevoită, la orele de sport din școală, era un chin absolut – și nu eram vreo supra-ponderală, dimpotrivă. Pe la 20 de ani am fost diagnosticată cu astm, ceea ce a indus o oarecare explicație implicită: păi e clar că nu pot, aia e!

Nici unul dintre profii de sport cu care am avut de-a face, de-a lungul celor 12 ani de școală + cei doi ani din facultate în care se făceau musai ore de sport, nu și-a bătut capul să ne explice rolul exercițiilor de încălzire, să ni le arate și să se asigure că le facem consecvent. “Azi, program de voie!” – care “azi”?, era mereu program de voie, mai puțin când erau constrânși de calendar să ne pună niște note. Și să vezi atunci tortură – evident, fără încălzire. Îmi pare rău s-o zic, dar e necesar: orele de sport se făceau la mișto, dar la mișto grav; salarii halite zeci de ani, pe nimic. 20 de ani mai târziu am învățat de la un trainer de 20 de ani, dintr-o sală unde se lucrează preponderent pe forță, tot ce n-am învățat de la profii din școală: că exercițiile de încălzire sunt esențiale, că fiecare trebuie să lucreze în ritmul și în limitele lui și că se poate face (aproape) orice, cu mult exercițiu. Sigur, cunoșteam principiile astea și din alte sfere, dar cumva mi se părea by default că la sport nu mi se aplică; era doar un gând automat menit să mă scutească de frustrare.

În definitiv, problema mea nu era că nu fac sport. Nu mi-am dorit niciodată și n-am fost încurajată în direcția asta. Am o mulțime de cunoștințe care merg la maratoane – mă lasa complet rece genul acesta de performanță. Problema mea era că mă ramoleam fizic. Sensibil. Am de urcat o pantă când merg să iau copilul de la grădiniță. Erau zile când mă opream de trei ori în 300 de metri, să-mi reglez respirația. Dacă mă grăbeam să ajung undeva și eram nevoită să alerg după vreun autobuz, mă durea pieptul de-mi bubuia capul. La 35+, nu la 70. Mi-am pus problema foarte serios care va fi capacitatea mea fizică la 70, dacă acum sunt așa; mai bine, doar de la sine, n-are cum să fie.

Cu toate aceste gânduri care rulau deja de ceva timp, tot a fost nevoie de un trigger ca să mă pun pe treabă. Am văzut-o pe soacră-mea, care tocmai trecuse de 70, cum se degradează pe zi ce trece din lipsă de mișcare. M-am trezit într-o dimineață cu anxietatea în tavan și, după ce-am analizat motivul real de panică, tema a devenit prioritate zero. Așadar, am început acum un an să merg la sală. Am ales o sală mai altfel decât cele clasice pe care le știam, în primul rând pentru că e foarte aproape de casă. Am mers destul de conștiicioasă cam 8-9 luni, după care m-am lăsat coruptă de câteva mărunțișuri și-am renunțat. După ce-a trecut frigul mai aprig știam că trebuie să reiau, dar nu mă mai atrăgea foarte mult ideea cu sala. Învățasem cam tot ce se putea din ce se făcea pe-acolo (se lucra, oricum, la alte standarde decât puteam eu, sau aș fi avut interes să performez) și rămăsesem cu câteva informații și concluzii: că trebuie să fac cardio pentru a-mi crește capacitatea pulmonară și că sunt anumite tipuri de mișcare la care plămânii mei clachează – alergatul fiind unul dintre ele. Ce însemna să fac cardio? Să rezist cât mai mult într-o activitate solicitantă. Un tip de mișcare în care rezistam bine era mersul, însă nu era suficient de solicitant. O prietenă mi-a sugerat să încerc să alerg foaaarte încet. Și asta am făcut. (Nu vă spun cât de ciudat a fost să descopăr, prin experimentare, ce naiba înseamnă să alergi foaaarte încet. Când am reușit parcă învățasem să zbor, așa de fericită am fost!) Am înțeles că n-o să pot face nici asta foarte mult, dar știam și că progresul depinde doar de exercițiu.

Într-o zi de luni am dat startul. Mi-am propus să ies zilnic, în ideea să exersez cât mai des; firește, nu reușesc să ies zilnic. Sunt săptămâni cu acoperire full, sunt săptămâni cu doar două zile, dar în fiecare zi cântăresc dacă încape sau nu. Iar când le pun pe toate cele în balanță nu mă gândesc că e vreun răsfăț, ci că e sănătatea mea pe termen lung. Da, e mai importantă și decât munca, pentru că la un moment dat n-o să mai pot munci dacă nu sunt sănătoasă. Uneori reușesc să strecor doar juma’ de oră, alteori o oră și jumătate. Uneori ies dimineața, alteori la mijlocul zilei (când parcul pare să fie doar pentru mine!), sau seara, în funcție de vreme și de program. Uneori nu sunt prea odihnită și nu alerg mai deloc, doar merg cât pot de repede; în zilele bune merg doar cât să-mi reglez respirația, în rest alerg încet. Și e incredibil de satisfăcător când realizez că am uitat de mine alergând. Sau că-mi place! Parcă sunt alt om – mai bine, deci mai bun.

Mă bucur inclusiv că îmi folosesc ceasul smart și pentru altceva decât monitorizarea pașilor și a somnului. Acum mă uit cu interes pe rapoartele detaliate ale sesiunilor de mișcare, iar progresul se vede și pe cifre: am început de la 31 min. moderat + 6 min. cardio din 90 de minute, în prima zi, și am ajuns la 14 min. moderat + 46 min. cardio din 64 de minute, în mai puțin de două luni. De ce contează asta? Simplu. Când mintea îți joacă feste și ți se pare că nimic nu merge, cifrele, graficele și notițele luate consecvent te vor contrazice și te vor întoarce din drumul accelerat spre spirala descendentă. Am învățat asta din multiplele forme de terapie cu care m-am întâlnit în ultimii ani. A, inclusiv documentarea foto ajută, mai ales când înseamnă să îmbini un hobby cu utilul. Mi-am făcut un fel de rutină (în sensul că sunt incapabilă de o rutină curată, pentru că uit): să fac, în fiecare zi când ies la mișcare, câte (minimum) o fotografie.

Diferența dintre cele două fotografii de mai jos e poate cea mai bună metaforă pentru progresul sănătății mele între prima zi și cea mai bună zi de până acum, la distanță de două luni. Desigur, e doar o coincidență de calendar, dar e o coincidență frumoasă 🙂

Nu mă pot sătura de școală: Conferința ABA, București/online, 2023

Contrar recomandărilor, am petrecut ultimile două zile (vineri și sâmbătă), de dimineță până seara, lipită de ecrane, ca să învăț chestii despre autism, sau mai precis despre cum lucrăm cu copiii diagnosticați cu TSA. În principiu aveam deja destule cunoștințe – achiziționate, cum se zice în lumea lor, „din mediu” 🙂 -, însă curiozitatea (și prea mult timp liber) m-au încurajat să zic da, de ce nu? Curiozitatea venea inițial din două direcții: sunt părinte de copil cu autism (hell, e prima dată când dau asta la public!), deci mă străduiesc să mă calific pentru acest rol, și sunt cercetător, deci sunt foarte curioasă cum arată mediul profesional local în acest domeniu – de care viața copilului meu depinde în mod direct, la propriu. Am descoperit că temele abordate răspund foarte puternic pentru cel puțin încă două roluri, cel de cadru didactic și altul, mult mai general, de om în interacțiune cu alți oameni, indiferent de context. Un fel de școala vieții condensată în două zile de cursuri intensive. A fost cu WOW, AHA și cu câteva episoade de râs în hohote+WOW+AHA! Am avut satisfacția să aflu despre multe lucruri importante în viața personală și profesională a oricui… De aceea aș recomanda oricărui adult să asiste, măcar o dată în viață, la o conferință de genul ăsta. Cea mai mare pierdere ar fi niște bani (nu mulți, poate nici chiar puțini – orice apreciere ar fi relativă), eventual să-mi transmiteți prin univers niște vorbe dulci. Eu îmi asum partea mea 🙂 Câștigul ar putea fi, însă, priceless.

Am asistat la primele conferințe/simpozioane în facultate, chiar din anul I; probabil că abia împlinisem 19 ani. S-au făcut, deci, vreo douăzeci de ani de când tot asist la conferințe, naționale sau internaționale. Nu știu câte zeci de astfel de evenimente s-au adunat – n-am ținut niciodată evidența celor la care am audiat, ci doar a celor la care am și prezentat -, dar știu că au fost puține la care am rezistat cap-coadă cu interes, nu din obligație sau constrângeri de context. Conferința ABA 2023 a fost una dintre ele.

Am ales să urmăresc secțiunea internațională, în limba engleză, unde au fost atât prezentări ale unor specialiști străini, cât și prezentări ale unor specialiști români, în limba română; la secțiunea secundară, unde s-au ținut doar prezentări ale specialiștilor de pe plan local, în limba română, am prins doar vreo douăzeci de minute dintr-o prezentare relativ slabă. Au fost prezentări slabe și la secțiunea internațională, la care mintea mea bombănea non-stop, dar totuși am rezistat. (Recunosc că am putut culege și de-acolo măcar una-două idei la care poate nu mă gândisem, sau nu în acea perspectivă. Mi-aș permite, astfel, să le recomand organizatorilor separarea celor două sesiuni în evenimente distincte și o mai bună filtrare a calității prezentărilor; unele au fost sub nivel studențesc, cu o teatralitate de iz penibil. Sesiunea națională ar putea fi un bun prilej pentru „calificarea” la cea internațională.) Desigur, gradul de rezistență depinde de mulți factori, să spunem că în ansamblu au fost favorabile, chiar dacă au fost și o mulțime de probleme tehnice – le-am iertat pe toate, deși se puteau preveni în bună măsură. Dar, cum zice (și) Duo (că tot îl văd zilnic), Progress, not perfection!

Vă las aici lista prezentărilor care mi s-au părut tari sau foarte tari, sau măcar utile, ca să-i puteți căuta pe net – pe autori sau lucrările lor. Da, sunt aproape toate titlurile de la secțiunea EN… Dacă aveți răbdare măcar să le citiți, veți vedea că acoperă: stadiul progresului birocratic din România legat de terapia specializată ABA (comentarii similare au fost și pentru Irlanda, unde lucrurile nu par să stea cu mult mai bine decât la noi); cel mai puternic motivațional pentru un părinte de copil mic cu autism: să vadă cum poate ajunge un copil mare/adult cu autism (și nu numai; a fost o prezentare centrată pe sindromul Down), dacă face terapie ABA (și are, totuși, niște premise favorabile – cazurile fiind foarte diferite); how to-s, inclusiv metodă și structură, referitoare la cum putem transmite abilități și cunoștințe, sau obține comportamente dezirabile, care se pot aplica în multe alte contexte, inclusiv cum îi învățăm pe copii educație sexuală.

Avansul profesiei de analist comportamental in Romania – Psih. Anca Dumitrescu, BCBA
Speech persoane cu autism: David Stescu, Victor Hetel
Cum vorbesc cu copilul despre diagnosticul lui – Psi. Camelia Crîșmariu, BCBA
Using Behavioral Skills Training in Your Practice: Learning How and What to Teach Others – Lauren K. Schnell, BCBA
Playing the good behaviour game – Mickey Keenan (Ulster University – UK), BCBA
Rutina de somn in cazul copiilor cu TSA: Abordări Practice – Psih. Camelia Frangulea, BCBA
Thriving with autism – Katie Cook, BCBA
The 7 steps for typical children with behavior and motivation problems – Dr. Robert Schramm, BCBA
Using OBM to Improve Service Delivery (1 Supervision CEU) – Paul Gavoni, BCBA
Parent-Assessment of Behavioral Concepts – Melissa Druskis, BCBA
Applied behavior analytic interventions for individuals with Down syndrome – Nicole Neil, BCBA
AutismON- calea directă de comunicare între echipa terapeutică și familia copilului cu autism – Psih. Ionela Ferucă
Terapia logopedică la adolescenți și adulți cu tulburări de neurodezvoltare – Logoped Amalia Lupu
Educatie pentru educatia sexuala a copiilor nostri – Psih. Diana Alexandrescu, BCaBA si Psih. Eugenia Behar
Next Year Is Now – William Heward, Ms. Ed, BCBA-D.

DA, m-am transformat într-un ambasador al ABA. Nu doar pentru că îi văd rezultatele din propria experiență personală, ci pentru că m-am convins – cercetător fiind, la rândul meu – că este o știință în toată puterea cuvântului; cu partea asta mă liniștisem deja, când am cumpărat așa-numita Carte Albă, Analiza comportamentală aplicată. N-am apucat decât să o răsfoiesc și să citesc primele pagini, dar m-am convins că e ceea ce trebuie să fie. Și da, am dat 450 de lei ca s-o am în casă; poate cu vreo reducere, nici nu mai știu. Nu, nu trăiesc din vreo moștenire, ci doar cu principiul priorității de moment. Cu această conferință am avut însă ocazia să constat, cu bucurie și optimism, că există și în România o comunitate științifică serioasă coagulată în jurul ABA, foarte bine racordată la mediul internațional. Avem cu toții foarte multe de învățat de la ei: părinți – orice fel de părinți, sau mai bine zis părinții oricăror tipuri de copii; profesori, îngrijitori, manageri, traineri și team leaders de ce vreți voi, și, nu în ultimul rând, oameni obișnuiți în interacțiune cu alți oameni.

Disclaimer: acest material este publicat din proprie inițiativă, fără a avea vreun beneficiu, ascuns sau nu; nu primim nici 5 lei discount la cele câteva mii de lei pe care-i dăm pe terapie – pe lună… Iar reclamă pe blog încă nu am băgat, deși n-ar strica niște bani în plus, câștigați onest, cu ceva muncă (după multele ore de ascultat, în loc să mă relaxez, m-am pus pe scris…). Însă pentru mine e important să promovez ceva în care cred foarte tare – o manifestare pe care o puteți, eventual, încadra la „defect profesional”. Sharing is caring!

My wrong side of 30s

Am avut o zi plăcută, fără să aștept nimic de la ea; iar pentru mine nu mi-am propus nimic. Aș fi vrut măcar să corectez niște lucrări, dacă nu chiar să lucrez ceva mai serios, dar nu arde nimic. Până la urmă e duminică 🙂

Aș putea să scriu despre ce aștept de la panta greșită a lui 30, dar mă străduiesc să implementez cât mai adânc cu/în mine însămi principiul lipsei de așteptări. Așa că n-am să scriu despre ce aș vrea sau poate să mă aștepte, ci doar despre ce a fost. Cei mai apropiați cunosc faptul că proiecțiile de viitor sau aproape orice despre viitor nu mă pasionează și nici nu mă definește. Nici nu mă interesează dacă e bine, așa sunt.

Pfoai, sunt așa de multe de zis, aș putea abera la nesfârșit. Azi a fost prima dată în viața mea când în seara aniversării mele am rămas complet singură (pisica nu se pune, cel puțin nu la mine). A fost o întâmplare, ala-bala-portocala, așa a fost să fie. Stau în fotoliul meu preferat (pe care l-am primit anul trecut de ziua mea), nu mă bate nimeni la cap, nu mă (mai) sună nimeni la ora asta, ascult jazz divas și mă dau pe facebook. Beau suc de ananas, că n-am voie alcool (dar un pahar aș putea…), nu fumez pentru că nu mi-am cumpărat țigări și mai cochetez din când în când cu dulapul de provizii nesănătoase. Și anul ăsta am păcălit și gripa! E bineee!!!

O singură persoană non-rudă și-a amintit că azi e ziua mea și n-am decât 35 de ani :)) Dar trebuie să fie mai bine așa, să știi precis la cât e ceasul. Unul dintre puternicele avantaje de a nu pune data nașterii la vedere pe facebook. E nașpa să te îmbeți cu apă rece, până la urmă face broaște, nu?!? Treaba cu prietenii, care niciodată n-au fost mulți, a fost că am așteptat prea mult de la ei. Când mi-ar fi prins bine să mai am și alți prieteni decât ăla pe viață am realizat că nu e nici unul. Zerooo. (Mint, o prietenă de dată mai recentă, “culeasă” de pe facebook și la vreo 400 km depărtare, cu care mai încingeam telefonul o dată la câteva luni.) La un moment dat mi-am spus că nu mai trebuie să aștept nimic; nimic a fost, dar a fost cinstit. Azi am constatat cu multă satisfacție că toți așa-zișii prieteni din ultimii 15-20 de ani nu s-au dezis. Știu ce gândiți: Mno, e clar că problema e la tine, gogoșică! Așa trebuie să fie, pentru că m-am plictisit să trag de ei și când aveam nevoie să tragă ei de mine m-am trezit cu fundu-n baltă. Și a băltit ceva, până s-a făcut găleată. Nu știu pe câți v-ar ține experimentul ăsta – eu așa am făcut cu toți: i-am chemat să ne vedem o dată, de două ori, poate chiar de multe ori și la un moment dat i-am lăsat pe ei să dea un semn. Nu că trec lunile, trec anii!!! Pun pariu că nu vă ține să încercați, dar jur că e sănătos. E ca un detox (vorbesc prostii din auzite, n-am făcut niciodată cură de nimic), dar e detox pe viață, jur că merită! Iar dacă sunt puțin țăcănită io zic că am ceva scuze, dar e drept că încă nu m-am consultat cu un psiholog. Deși ne-am văzut azi, tata n-a reușit să rostească “La mulți ani!”. Cred că era de la sine înțeles (!), lol. E doar așa, un mic flash despre noi la aproape doi ani după marea răceală.

În ultimii doi ani a trebuit să învăț real hard să fiu bine cu mine. (Până atunci n-am știut ce-nseamnă să fiu bine, am fost doar pe pilot automat, cu prea scurte excepții) Cu mine și cu ai mei cei foarte apropiați, cu care împart casa, și cam atât. Doar ei mai sunt, propriu-zis, cu mine. Restul fac scurt-circiut pe diverse frecvențe, cu sau fără scântei. Apoi a mai trebuit să învăț să fiu bine cu mine și cu fulminanta mea carieră. Nu tu cărți, nu tu ISI, nu tu burse, hai, fie, un post, poate un proiect, moamăăă ce greu merge. Dar de ce să mor eu de ficați că n-am cărți, cinci articole pe an, ISI și alte prostii? Eu știu de ce nu le am, dar ce rost are să-mi caut scuze? Stiu, însă, că fac ce-mi place (more or less), că fac ceva tot timpul (fie că asta mai înseamnă și tabla înmulțirii la nevoie sau prea mult șmotru după pisică), că nu-mi câștig banii chiar degeaba și că nu trăiesc doar pe spinarea altora. N-ar trebui să fie suficient cât să mă simt bine cu mine? De ce să aștept atât de mult de la mine, când am învățat să nu aștept nici de la alții? Parcă prea toată viața de până acum am tot așteptat de la mine câte ceva și, când a venit, a venit atââât de greu de parcă a venit degeaba. N-am știut sau putut niciodată să mă bucur pentru că deja era pe lista de așteptare altcevaaa…

Împliniri, realizări și succese vagi și nemărginite ne tot urăm de Crăciun, Revelion și tot felul de aniversări. Toți spunem pe la colțuri că ni s-a acrit de ele și toți le dăm mai departe cum ne pricepem mai bine. Eu îmi doresc să pot să mă bucur în fiecare zi de alea pe care le-am strâns deja și despre care știu că sunt cu adevărat ale mele, necondiționat. Da, alea din spate, că în față nu prea vedem de fapt, nu-i așa?

Doar pare “wrong”, de fapt e “right”. Nu m-aș mai întoarce pentru nimic la aproape nimic de dinainte de 35.

PS Nu, n-am chef de urări post… 😉