La propriu. Să “alerg” la figurat am învățat de mult, iar acum sunt în etapa în care am învățat: 1. să frânez și 2. modul langsam deliberat și asumat. Nu am de gând să mai schimb vreodată viteza, altfel decât ocazional și punctual, după ce voi fi cântărit bine dacă merită. În general, NU merită – din experiența mea.
Să alerg, la propriu, n-am putut niciodată mai mult de 1-2 minute urmate de gâfâit. Nici la 30+, nici la 15 ani, nici la 5. Mereu am detestat să alerg, tocmai pentru că nu puteam. Când eram nevoită, la orele de sport din școală, era un chin absolut – și nu eram vreo supra-ponderală, dimpotrivă. Pe la 20 de ani am fost diagnosticată cu astm, ceea ce a indus o oarecare explicație implicită: păi e clar că nu pot, aia e!
Nici unul dintre profii de sport cu care am avut de-a face, de-a lungul celor 12 ani de școală + cei doi ani din facultate în care se făceau musai ore de sport, nu și-a bătut capul să ne explice rolul exercițiilor de încălzire, să ni le arate și să se asigure că le facem consecvent. “Azi, program de voie!” – care “azi”?, era mereu program de voie, mai puțin când erau constrânși de calendar să ne pună niște note. Și să vezi atunci tortură – evident, fără încălzire. Îmi pare rău s-o zic, dar e necesar: orele de sport se făceau la mișto, dar la mișto grav; salarii halite zeci de ani, pe nimic. 20 de ani mai târziu am învățat de la un trainer de 20 de ani, dintr-o sală unde se lucrează preponderent pe forță, tot ce n-am învățat de la profii din școală: că exercițiile de încălzire sunt esențiale, că fiecare trebuie să lucreze în ritmul și în limitele lui și că se poate face (aproape) orice, cu mult exercițiu. Sigur, cunoșteam principiile astea și din alte sfere, dar cumva mi se părea by default că la sport nu mi se aplică; era doar un gând automat menit să mă scutească de frustrare.
În definitiv, problema mea nu era că nu fac sport. Nu mi-am dorit niciodată și n-am fost încurajată în direcția asta. Am o mulțime de cunoștințe care merg la maratoane – mă lasa complet rece genul acesta de performanță. Problema mea era că mă ramoleam fizic. Sensibil. Am de urcat o pantă când merg să iau copilul de la grădiniță. Erau zile când mă opream de trei ori în 300 de metri, să-mi reglez respirația. Dacă mă grăbeam să ajung undeva și eram nevoită să alerg după vreun autobuz, mă durea pieptul de-mi bubuia capul. La 35+, nu la 70. Mi-am pus problema foarte serios care va fi capacitatea mea fizică la 70, dacă acum sunt așa; mai bine, doar de la sine, n-are cum să fie.
Cu toate aceste gânduri care rulau deja de ceva timp, tot a fost nevoie de un trigger ca să mă pun pe treabă. Am văzut-o pe soacră-mea, care tocmai trecuse de 70, cum se degradează pe zi ce trece din lipsă de mișcare. M-am trezit într-o dimineață cu anxietatea în tavan și, după ce-am analizat motivul real de panică, tema a devenit prioritate zero. Așadar, am început acum un an să merg la sală. Am ales o sală mai altfel decât cele clasice pe care le știam, în primul rând pentru că e foarte aproape de casă. Am mers destul de conștiicioasă cam 8-9 luni, după care m-am lăsat coruptă de câteva mărunțișuri și-am renunțat. După ce-a trecut frigul mai aprig știam că trebuie să reiau, dar nu mă mai atrăgea foarte mult ideea cu sala. Învățasem cam tot ce se putea din ce se făcea pe-acolo (se lucra, oricum, la alte standarde decât puteam eu, sau aș fi avut interes să performez) și rămăsesem cu câteva informații și concluzii: că trebuie să fac cardio pentru a-mi crește capacitatea pulmonară și că sunt anumite tipuri de mișcare la care plămânii mei clachează – alergatul fiind unul dintre ele. Ce însemna să fac cardio? Să rezist cât mai mult într-o activitate solicitantă. Un tip de mișcare în care rezistam bine era mersul, însă nu era suficient de solicitant. O prietenă mi-a sugerat să încerc să alerg foaaarte încet. Și asta am făcut. (Nu vă spun cât de ciudat a fost să descopăr, prin experimentare, ce naiba înseamnă să alergi foaaarte încet. Când am reușit parcă învățasem să zbor, așa de fericită am fost!) Am înțeles că n-o să pot face nici asta foarte mult, dar știam și că progresul depinde doar de exercițiu.
Într-o zi de luni am dat startul. Mi-am propus să ies zilnic, în ideea să exersez cât mai des; firește, nu reușesc să ies zilnic. Sunt săptămâni cu acoperire full, sunt săptămâni cu doar două zile, dar în fiecare zi cântăresc dacă încape sau nu. Iar când le pun pe toate cele în balanță nu mă gândesc că e vreun răsfăț, ci că e sănătatea mea pe termen lung. Da, e mai importantă și decât munca, pentru că la un moment dat n-o să mai pot munci dacă nu sunt sănătoasă. Uneori reușesc să strecor doar juma’ de oră, alteori o oră și jumătate. Uneori ies dimineața, alteori la mijlocul zilei (când parcul pare să fie doar pentru mine!), sau seara, în funcție de vreme și de program. Uneori nu sunt prea odihnită și nu alerg mai deloc, doar merg cât pot de repede; în zilele bune merg doar cât să-mi reglez respirația, în rest alerg încet. Și e incredibil de satisfăcător când realizez că am uitat de mine alergând. Sau că-mi place! Parcă sunt alt om – mai bine, deci mai bun.
Mă bucur inclusiv că îmi folosesc ceasul smart și pentru altceva decât monitorizarea pașilor și a somnului. Acum mă uit cu interes pe rapoartele detaliate ale sesiunilor de mișcare, iar progresul se vede și pe cifre: am început de la 31 min. moderat + 6 min. cardio din 90 de minute, în prima zi, și am ajuns la 14 min. moderat + 46 min. cardio din 64 de minute, în mai puțin de două luni. De ce contează asta? Simplu. Când mintea îți joacă feste și ți se pare că nimic nu merge, cifrele, graficele și notițele luate consecvent te vor contrazice și te vor întoarce din drumul accelerat spre spirala descendentă. Am învățat asta din multiplele forme de terapie cu care m-am întâlnit în ultimii ani. A, inclusiv documentarea foto ajută, mai ales când înseamnă să îmbini un hobby cu utilul. Mi-am făcut un fel de rutină (în sensul că sunt incapabilă de o rutină curată, pentru că uit): să fac, în fiecare zi când ies la mișcare, câte (minimum) o fotografie.
Diferența dintre cele două fotografii de mai jos e poate cea mai bună metaforă pentru progresul sănătății mele între prima zi și cea mai bună zi de până acum, la distanță de două luni. Desigur, e doar o coincidență de calendar, dar e o coincidență frumoasă 🙂
S-a dat pe Facebook, zilele trecute, știrea că s-a mai dus o casă veche și frumoasă din Constanța. Era favorita mea all times, pentru că era mică, cochetă (dar nu foarte) și chiar lângă mare, în cel vechi oraș în viață din Românica. Îmi imaginam des cum ar fi să locuiesc acolo, să ies din casă sau să merg spre ea și să văd asta:
Am descoperit-o, am fotografiat-o și am revăzut-o cu fiecare drum pe care l-am mai avut în Constanța – ca pe un prieten bun. Am vrut și să las un bilet într-un an, dar ploua și n-am avut unde. Acum vreo doi ani, când era deja în șantier, mi-a trimis cineva poze din interior. Într-adevăr, era foarte degradată, iar în afară de fațade și câteva detalii nu s-au găsit elemente valoroase. Chiar și așa, când ai o asemenea delicatesă nu o pui jos. O ții în cârje, o dai cu fixativ, faci orice, dar nu o dai jos. Nu toată casa, dar fațada… nu sunt deloc adepta acestei soluții, de principiu, pentru că de multe ori structura interioară poate fi păstrată. Aici aș putea să înțeleg că nu era cazul, dar nu pot să înțeleg că nu s-ar fi putut păstra fațada. Scuza asta NU EXISTĂ. Și mă interesează prea puțin că era proiectată de un arhitect faimos. Era valoroasă în sine, prin imaginea pe care o oferea străzii.
Constanța este încă orașul în a cărui istorie mi-am scurs cei mai mulți neuroni, ceea ce m-a făcut să-l iubesc foarte tare. Nu pentru că am scurs mulți neuroni, ci pentru că am realizat că este o bijuterie neînțeleasă. Având eu însămi o relație strânsă cu (ne)înțelesul, când găsesc vreun frățior sau vreo surioară cu o soartă similară devine mult mai ușor “de suflet” decât orice altă chestie, de succes, performantă, la modă sau altfel.
Nu sunt singura care vede încă valoare în Peninsula Constanței. Sunt destui care deplâng zilnic ce-am avut și ce-am pierdut, dar și ce pare să fie cu un picior în groapă. Dar când zic că “este” o bijuterie nu înseamnă că va fi pentru totdeauna. Patrimoniul nu este o resursă regenerabilă. Cu fiecare casă veche dărâmată, se mai stinge un pic din sclipirea ei, chiar și prăfuită. Când va fi doar betoane, n-o s-o mai iubească nimeni.
Am văzut relativ recent (dar nu tocmai ieri-alaltăieri) The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society și mi-a rămas agățat în minte că “vreau și eu” ce fumează oamenii ăia. E unul dintre cele mai sensibile filme despre microbul de cercetător, motivație și nevoia de apartenență. Pe primul îl ai pe viață, odată ce l-ai prins (cum bine a zis o mai veche cunoștință); celelalte două curg din niște rezervoare care pot avea variații foarte serios influențate de context. În ultima vreme mă gândesc des că cele două butoaie sunt probabil legate pe undeva, prin circuitul îmbârligat al minții noastre.
Vreau și eu un club de legat idei, cu oameni care au preocupări similare. Am ajuns să ne sălbăticim excesiv în epoca asta digitală, pe care altminteri o iubesc tare, dar care ne permite să funcționăm remote mai mult decât e sănătos. Vreau să știu că au și alții blocaje la scris, că au dubii despre subiect, judecată și justețea ei. Sunt destul de sigură că stratul gros de nori se poate risipi ușor în urma unei dezbateri constructive. Vreau să aflu ce anume îi inspiră, cum li se înlănțuie argumentele și, poate cel mai mult, ce îi motivează să facă ceea ce fac. E important să nu fie cu miză formală – punctaje, CV, chestii -, ci strict între prieteni, mai vechi sau foarte noi. Un trib profesional, sau mai degrabă ocupațional, precum o breaslă, dar cât se poate de lejer.
Contrar recomandărilor, am petrecut ultimile două zile (vineri și sâmbătă), de dimineță până seara, lipită de ecrane, ca să învăț chestii despre autism, sau mai precis despre cum lucrăm cu copiii diagnosticați cu TSA. În principiu aveam deja destule cunoștințe – achiziționate, cum se zice în lumea lor, „din mediu” 🙂 -, însă curiozitatea (și prea mult timp liber) m-au încurajat să zic da, de ce nu? Curiozitatea venea inițial din două direcții: sunt părinte de copil cu autism (hell, e prima dată când dau asta la public!), deci mă străduiesc să mă calific pentru acest rol, și sunt cercetător, deci sunt foarte curioasă cum arată mediul profesional local în acest domeniu – de care viața copilului meu depinde în mod direct, la propriu. Am descoperit că temele abordate răspund foarte puternic pentru cel puțin încă două roluri, cel de cadru didactic și altul, mult mai general, de om în interacțiune cu alți oameni, indiferent de context. Un fel de școala vieții condensată în două zile de cursuri intensive. A fost cu WOW, AHA și cu câteva episoade de râs în hohote+WOW+AHA! Am avut satisfacția să aflu despre multe lucruri importante în viața personală și profesională a oricui… De aceea aș recomanda oricărui adult să asiste, măcar o dată în viață, la o conferință de genul ăsta. Cea mai mare pierdere ar fi niște bani (nu mulți, poate nici chiar puțini – orice apreciere ar fi relativă), eventual să-mi transmiteți prin univers niște vorbe dulci. Eu îmi asum partea mea 🙂 Câștigul ar putea fi, însă, priceless.
Am asistat la primele conferințe/simpozioane în facultate, chiar din anul I; probabil că abia împlinisem 19 ani. S-au făcut, deci, vreo douăzeci de ani de când tot asist la conferințe, naționale sau internaționale. Nu știu câte zeci de astfel de evenimente s-au adunat – n-am ținut niciodată evidența celor la care am audiat, ci doar a celor la care am și prezentat -, dar știu că au fost puține la care am rezistat cap-coadă cu interes, nu din obligație sau constrângeri de context. Conferința ABA 2023 a fost una dintre ele.
Am ales să urmăresc secțiunea internațională, în limba engleză, unde au fost atât prezentări ale unor specialiști străini, cât și prezentări ale unor specialiști români, în limba română; la secțiunea secundară, unde s-au ținut doar prezentări ale specialiștilor de pe plan local, în limba română, am prins doar vreo douăzeci de minute dintr-o prezentare relativ slabă. Au fost prezentări slabe și la secțiunea internațională, la care mintea mea bombănea non-stop, dar totuși am rezistat. (Recunosc că am putut culege și de-acolo măcar una-două idei la care poate nu mă gândisem, sau nu în acea perspectivă. Mi-aș permite, astfel, să le recomand organizatorilor separarea celor două sesiuni în evenimente distincte și o mai bună filtrare a calității prezentărilor; unele au fost sub nivel studențesc, cu o teatralitate de iz penibil. Sesiunea națională ar putea fi un bun prilej pentru „calificarea” la cea internațională.) Desigur, gradul de rezistență depinde de mulți factori, să spunem că în ansamblu au fost favorabile, chiar dacă au fost și o mulțime de probleme tehnice – le-am iertat pe toate, deși se puteau preveni în bună măsură. Dar, cum zice (și) Duo (că tot îl văd zilnic), Progress, not perfection!
Vă las aici lista prezentărilor care mi s-au părut tari sau foarte tari, sau măcar utile, ca să-i puteți căuta pe net – pe autori sau lucrările lor. Da, sunt aproape toate titlurile de la secțiunea EN… Dacă aveți răbdare măcar să le citiți, veți vedea că acoperă: stadiul progresului birocratic din România legat de terapia specializată ABA (comentarii similare au fost și pentru Irlanda, unde lucrurile nu par să stea cu mult mai bine decât la noi); cel mai puternic motivațional pentru un părinte de copil mic cu autism: să vadă cum poate ajunge un copil mare/adult cu autism (și nu numai; a fost o prezentare centrată pe sindromul Down), dacă face terapie ABA (și are, totuși, niște premise favorabile – cazurile fiind foarte diferite); how to-s, inclusiv metodă și structură,referitoare la cum putem transmite abilități și cunoștințe, sau obține comportamente dezirabile, care se pot aplica în multe alte contexte, inclusiv cum îi învățăm pe copii educație sexuală.
Avansul profesiei de analist comportamental in Romania – Psih. Anca Dumitrescu, BCBA
Speech persoane cu autism: David Stescu, Victor Hetel
Cum vorbesc cu copilul despre diagnosticul lui – Psi. Camelia Crîșmariu, BCBA
Using Behavioral Skills Training in Your Practice: Learning How and What to Teach Others – Lauren K. Schnell, BCBA
Playing the good behaviour game – Mickey Keenan (Ulster University – UK), BCBA
Rutina de somn in cazul copiilor cu TSA: Abordări Practice – Psih. Camelia Frangulea, BCBA
Thriving with autism – Katie Cook, BCBA
The 7 steps for typical children with behavior and motivation problems – Dr. Robert Schramm, BCBA
Using OBM to Improve Service Delivery (1 Supervision CEU) – Paul Gavoni, BCBA
Parent-Assessment of Behavioral Concepts – Melissa Druskis, BCBA
Applied behavior analytic interventions for individuals with Down syndrome – Nicole Neil, BCBA
AutismON- calea directă de comunicare între echipa terapeutică și familia copilului cu autism – Psih. Ionela Ferucă
Terapia logopedică la adolescenți și adulți cu tulburări de neurodezvoltare – Logoped Amalia Lupu
Educatie pentru educatia sexuala a copiilor nostri – Psih. Diana Alexandrescu, BCaBA si Psih. Eugenia Behar
Next Year Is Now – William Heward, Ms. Ed, BCBA-D.
DA, m-am transformat într-un ambasador al ABA. Nu doar pentru că îi văd rezultatele din propria experiență personală, ci pentru că m-am convins – cercetător fiind, la rândul meu – că este o știință în toată puterea cuvântului; cu partea asta mă liniștisem deja, când am cumpărat așa-numita Carte Albă, Analiza comportamentală aplicată. N-am apucat decât să o răsfoiesc și să citesc primele pagini, dar m-am convins că e ceea ce trebuie să fie. Și da, am dat 450 de lei ca s-o am în casă; poate cu vreo reducere, nici nu mai știu. Nu, nu trăiesc din vreo moștenire, ci doar cu principiul priorității de moment. Cu această conferință am avut însă ocazia să constat, cu bucurie și optimism, că există și în România o comunitate științifică serioasă coagulată în jurul ABA, foarte bine racordată la mediul internațional. Avem cu toții foarte multe de învățat de la ei: părinți – orice fel de părinți, sau mai bine zis părinții oricăror tipuri de copii; profesori, îngrijitori, manageri, traineri și team leaders de ce vreți voi, și, nu în ultimul rând, oameni obișnuiți în interacțiune cu alți oameni.
Disclaimer: acest material este publicat din proprie inițiativă, fără a avea vreun beneficiu, ascuns sau nu; nu primim nici 5 lei discount la cele câteva mii de lei pe care-i dăm pe terapie – pe lună… Iar reclamă pe blog încă nu am băgat, deși n-ar strica niște bani în plus, câștigați onest, cu ceva muncă (după multele ore de ascultat, în loc să mă relaxez, m-am pus pe scris…). Însă pentru mine e important să promovez ceva în care cred foarte tare – o manifestare pe care o puteți, eventual, încadra la „defect profesional”. Sharing is caring!
Înainte să mergem la “Libertate”, am profitat de scurta vizită la ai mei să-l întreb pe tata cum a fost când s-a tras la Miliție, în Sibiu. Știam că a fost acolo – din fericire martor, nu martir -, ne povestise episodul de mai multe ori, dar aveam nevoie să-mi reîmprospătez memoria. Văzusem trailerul de vreo două ori, eram entuziasmată că s-a făcut în sfârșit un film despre Revoluție, dar știam și că mă prind greu la teme de acțiune / luptă: până mă dezmeticesc care-i care, a trecut scena – mai ales când scena începe înainte ca filmul să contureze bine personajele. Mno, așa a fost, am anticipat corect: n-am înțeles nimic.
Nu vă zic ce reacție a avut tata când l-am întrebat dacă știe de film. Să spunem doar că a fost prima opinie opusă celor (puține, e drept) pe care le citisem deja în diagonală. Și că era revoltat; cine-l știe pe tata înțelege ce vreau să spun. Mi-am zis OK, keep it chill, hai să vedem filmul. Noi, nu el – nu vreau să fiu acolo nici când vede filmul, nici când povestește despre el; poate după vreo săptămână/lună, ceva.
Scurta documentare mi-a arătat, însă, destul de repede, că fie filmul nu e bine documentat, fie nu au știut să pună în valoare documentarea. Martorul meu a zis așa (more or less, deci nu pun ghilimele): oamenii protestau în fața Miliției de vreo două ore, când din sediu au început brusc să tragă în ei rafale; nu știm cine a tras, dar de-acolo s-a tras. Din sediul armatei, aflat în spatele mulțimii, s-a tras înapoi, spre Miliție, cu câteva secunde întârziere (care au părut o veșnicie; picture that!). Pe scurt, armata a tras ca să protejeze mulțimea de civili în care se trăgea dinspre Miliție. Cine a tras din Miliție și la al cui ordin? N-aveau cum să știe martorii din stradă și-mi pare că nici filmul ăsta nu prea ne luminează. “Securitatea” ar fi un răspuns prea banal. Cert e că scena descrisă mai sus în vorbe nu este ilustrată în film. Nimic din setup-ul general nu e prezentat, de altfel, decât într-o pseudoscenă amintită mai jos. Când începe să se tragă, cadrul de film era pe un interior de Miliție, cu personaje importante care sunt luate prin surprindere; dar nu știm câtă speculație e în cadrul ăsta, sau în oricare altul. De altfel, filmul zice la început: Inspirat de fapte reale. Eh, inspirația poate fi divină, bogată, artistică, SF etc., dar nu este documentare.
Faptul că pui o frază la început și câteva cifre la final nu înseamnă că ai făcut un film documentat. Filmul se derulează pe parcursul a câteva zile, poate săptămâni – nici asta n-am putut să estimez. Aveam și eu un singur reper de martor distant în toată povestea asta: dimineața zilei de 25 decembrie, când l-au împușcat pe nea’ Nicu. Au strecurat “detaliul” ăsta atât de abil, încât puteam să-l și ratez: la un moment dat, zice o tanti în dreptul unei uși ceva de genul “E gata, i-au omorât”. Și-atât! Păi era un reper! Era ceva despre care oamenii din bazin ar fi vorbit, ca toți ceilalți care ne-am trezit în dimineața aia cu un sentiment amestecat: niște indivizi, oricât de blestemați, și nu niște indivizi oarecare, ci tartorii ultimilor ani siniștri, au fost omorâți în ziua de Crăciun… Suprapunerea întregii povești peste Crăciun, de altfel, nu a fost marcată deloc, ca și cum oamenii nu-l mai sărbătoreau. Au băgat, în schimb, artificii la televizor de Anul Nou. No comment. Bro, dacă ai documentat un episod derulat pe două săptămâni (zic și eu, la plesneală – tind să cred că nu știe nici scenaristul), atunci ai făcut documentarea pe zile, iar la montaj alegi bine zilele alea care vrei să lege povestea, tocmai pentru că vrei să redea o realitate – fie și doar inspirată. Și le afișezi pe ecran, ca-n toate filmele alea clasice cu documentare. Și știi de ce faci asta? Pentru că atunci când documentezi pe bune, cu heirupeală, nu-ți vine să renunți la astfel de detalii. Tocmai detaliile sunt coloana vertebrală a documentării.
A mai fost apoi o scenă care aproape mi-a dat palpitații, când personajele-cheie încearcă să deslușească misterul cu cine a tras primul. În bazin fiind, oamenii desenează cu cretă verde pe o pardoseală de mozaic galben. Se vedea cu greu că au tras o dâră, darămite să înțelegi ceva din schema aia. Se fac că desenează strada (care, apropo, acum se cheamă Revoluției – dar asta am aflat de pe Google Maps, nu din film), clădirile, și apoi toată schema se pierde în discuțiile care se aprind între ei. Deci, ne-am făcut că am tras o secvență documentată. Fu-șe-rea-lă.
Pe scurt, nu prea am înțeles ce vrea să ne transmită filmul ăsta. Pentru străini ar putea fi interesant să cunoască românul neaoș din Epoca de Aur, deși sunt deja destule filme pe felia asta. Dar pentru noi care e mesajul? O fi vrut să ne aducă la cunoștință că a existat acest episod la Sibiu? E ok și asta, nu sunt revoltată că unii n-au auzit. Dar e nevoie oare să faci un film ca să popularizezi o informație istorică de genul: și la Sibiu s-a tras nasol în ’89? E oare nevoie să faci un film prin care să transmiți că Revoluția a fost un haos și nimeni nu știe prea bine ce s-a-ntâmplat? Dăăă, asta e realmente tot ce știe tot poporul despre Revoluție și asta e definiția haosului. Că or fi fost niște marionete care dirijau haosul s-a tot speculat, dar cam atât. Deci, ce aduce filmul ăsta? Niște valuri în social media, poate niște premii și cam atât. Pentru mine a fost redundant, n-am aflat nimic nou. Bașca, gălăgios, isteric și supărător de repetitiv, într-un mod care nu era necesar; sunt și alte tehnici care pot să redea haosul, teroarea și oroarea. Astea sunt doar foarte ieftine și foarte la mintea cocoșului.
Iar titlul… Știți, in my defense, eu am o relație specială cu titlurile. Dar e defect profesional, zău. Am învățat să toc mărunt titlurile, iar de la britanici am învățat nu doar că există și subtitlu, dar că cele două au și o relație foarte specială: titlul e scurt și sexi, iar subtitlul îți dă la ficați. Pac-pac. Titlul e ok dacă faci un film despre Revoluția din România; a fost cuvântul cheie, haștagul Revoluției. Dar dacă ai o poveste particulară, care tot nu prea e cunoscută, de ce n-o ajuți un pic și la titlu? “Bazinul de la Sibiu” ar fi fost un titlu mult mai potrivit, deși recunosc că nu e sexi. Dar filmul e oricum mai mult despre bazin decât despre libertate. E despre niște oameni ținuți captivi fără să știe (măcar unii dintre ei) de ce. E despre captivitate, nu despre libertate. De fapt, despre orice, dar nu despre libertate. Cel mult, filmul se încheie cu o scenă despre libertatea cu care nu știi ce să faci, așa cum remarcă unul mai pe la-nceput (sorry, nici personajele n-am reușit să le rețin, așa de bine au fost conturate). Deci, filmul este despre haos, captivitate și un nou început în beznă. Care libertate? Aia care a venit după? (Da, merită și tema asta un film, dar e alt film; cred că ceva s-a și făcut, iar cel de care-mi amintesc acum, spontan, era o veritabilă documentare; nah, că o să-l caut, acum că mi-am amintit de el.) Libertate nu e nici măcar despre civilii din stradă, care au murit pentru libertate, sau au scăpat cu viață și au plecat acasă cu niște traume la pachet. Nu, e despre niște indivizi care puteau fi orice și oricum, între care cel mai probabil au fost și d-ăia, și d-ăilalți, poate și d-ăia mai pe la mijloc. La fel or fi fost și cei din stradă, dar poate în alte proporții. Cei din stradă – ca să fim safe, cei mai mulți dintre ei – chiar au fost oameni care au ieșit de bună voie, în haos, ca să facă orice pentru libertate; nu erau niște angajați care, la datorie fiind, au fost surprinși de revoluție. E cel puțin neinspirat, totuși, să alegi ca personaj principal pentru un film despre libertate un grup cu implicare incertă, discutabilă, când ai fi putut alege personajul colectiv al civililor; aparent, au ajuns în bazin și câțiva dintre ei, cel puțin așa rezultă din film. Bizară opțiune, într-adevăr. Când ai fost acolo și ai târât răniți fără șanse de viață la ambulanță, când ai văzut glonțul trecând razant pe lângă capul fratelui tău și ai ajuns acasă cu genunchii tăiați de frică (aici doar intuiesc, nu s-a mărturisit așa ceva), înțeleg de ce ai putea fi revoltat.
PS Nici nu am nevoie să mă lumineze careva cu vreun decodor. Apreciez un film pe care pot să-l înțeleg fără supratraducere. Dacă nu l-am înțeles, înseamnă doar că nu e de mine, deci nu vă obosiți. Ceea ce nu mă împiedică întotdeauna să scriu despre el.
În Românica se poate întâmpla să nu fii șomer, dar să te simți ca unul. Plânge lumea că e mult de muncă și că nu e mână lucru, nu sunt specialiști etc. Nu știu de ce, dar am impresia că sunt o grămadă de oameni cu potențial pe care nu-i vede nimeni. Nu de alta, dar e puțin probabil să fiu unicat – o ființă chiar atât de specială…
Unii invită, așa, nimicul în neant, la politică. “Implicați-văăă! Faceți politică, altfel ne ducem de râpă!” De parcă oricine a căzut din pat poate să facă politică. Bă, dacă tu faci politică, de ce nu-ți cauți oamenii potriviți cu care să faci politică? Caută-i, racolează-i și pune-i la muncă! Sau vrei să te caute ei și să se roage de tine?! Iar dacă nu faci politică, de ce plângi că lumea nu face politică? Înlocuiți politică cu absolut orice vreți, asta mi-a rămas pe creier dintr-o conversație smart de pe Facebook. E drept, când ești unemployed cam pierzi vremea pe Facebook.
Azi mă simt mai unemployed ca alte dăți; s-au terminat toate proiecțelele extra, simt cum vine seceta peste mine și m-apuc de croșetat, așa că îmi dau singură de lucru. Îmi dau de lucru despre stele verzi pe pereți, orașe europene de care comunitățile au grijă să crească frumos și să păstreze un patrimoniu de care puțini mai sunt conștienți, pentru că sunt acolo dintotdeauna – niște vechituri din antichitate. Nu doare pe nimeni subiectul ăsta, realmente nu folosește nimănui, e doar așa ca să-mi plimb creierul unemployed la sală. Dar vă rog, nici nu mă căutați o vreme, sunt ocupată. Nu știu când și dacă o termin, că nu-mi are nimeni grija.
Spor la unemployed, nație! Oamenii ți se scurg și prin tastatură, nu doar la granițe.
De ani de zile mă învârt în jurul cozii cu mamutul, mooonstrul cu trei capete care este teza mea de doctorat. De ani de zile îmi aud “Când publici teza?”. Jur că e la fel, dacă nu mai rău decât: “Când termini teza?”, “Când te însori/măriți?”, “Când faci un copil?” E mai rău, hali-m-ar dracii, că e ceva ce *ai terminat* și poate nu ai chef să mai revii asupra lui; poate că nu mai vrei să răscolești căcatul. Poate căcatul e prea mare și pur și simplu prea greu de învârtit cu lingurița, polonicul, sau lopata, și preferi să-l lași și gata. Atât.
Am încercat, de altfel. Vreo trei-patru ani am lucrat efectiv la teză, iar un an l-am petrecut, după o pauză de vreun an, cu ambiția să o public. Am stat două luni în două biblioteci faimoase din Oxford și din Roma, unde am fotografiat mii de pagini de articole și cărți. Am avut și contract de publicare cu o editură olandeză super-prestigioasă, cu un editor pe măsură. Am clacat. Că de fapt nici cu editorul nu m-am înțeles (nici eu pe el, nici el pe mie), n-ar fi nimic. Eram, de fapt, la capătul resurselor. Motivația mea era la câțiva metri sub pământ, într-un loc în care n-o să sape nimeni prea curând. De ce? Pentru că lucrând la publicarea ei retrăiam, zi de zi, trauma experienței de câțiva ani buni cu lumea arheologiei românești. Am profitat de primul semn serios de fisură cu editorul și am spus “stop joc”. Uite așa am intrat înapoi în văgăună, ratând ocazia de a mă afirma pe plan internațional (aici râdeți în hohote, da?) Am realizat că nu pot și că insistența de a merge mai departe mă va trage cu totul acolo unde era motivația.
M-am ocupat apoi de depresii, de tumuli, de ambulanțe și iar de depresii. Și încă un copil. Dar tema nerezolvată a rămas acolo, precum și vocea colectivă: “Când publici teza?”, care ocazional mai ieșea pe gura vreunui cunoscut. Ideea de a-i da drumul ca literatură gri încolțise de mult. Am pus-o deoparte, de back-up, cu gândul că totuși, poate voi reuși într-o zi.
A venit însă ziua în care m-am întrebat “La ce bun?” La CV? Sigur… și cu ce cost? Să mă întorc mental câteva luni (în cel mai bun caz) în lumea hienelor cătrănite și să mă consum psihic? Care era scopul lucrării, inițial? Să acumulez cunoștințe într-un domeniu în care doream să intru; să arăt, să demonstrez că pot și că vreau, că mă interesează și că nu dau bir cu fugiții la primul semn de greutate. Nu cât pentru o teză standard, ci cât pentru o cercetare făcută pe bune, cu metodă și cu muncă titanică. Nu vă uitați doar la cele 900 de pagini. În spatele lor e foarte multă marfă brută; sunt mii de fișiere într-un folder numit “doc” de pe HDD-ul cu nr. 6. Mai precis, 13,370 Files / 1,212 Folders în 32.0 GB, îmi zice sistemul. Plus mii de alte pdf-uri și poze la cărți strânse în folderul de bibliotecă. Sute de ore petrecute în bibliotecile din București făcând poze la literatură și scanuri de planuri. Sute de ore de prelucrare imagine. O bază de date la care am lucrat luni de zile ca să gestionez informația și pe care am abandonat-o pentru că se transforma într-o teză pe IT; am dat-o pe Zotero, în care am investit alte sute de ore pentru centralizarea literaturii și a extraselor din literatură. În Zotero am strâns toate extrasele din care am distribuit informația pentru volumul fișelor de sit. Au fost trei-patru ani de muncă intensă, în care mi-am neglijat familia și m-am neglijat pe mine; în care zi de zi planau deasupra mea fantomele hienelor: nu ai făcut teren, nu ai istoria la bază, habar n-ai arheologie, unde te bagi? pierzi prea mult timp cu aia și cu aialaltă, n-ai citit cărțile X, Y, Z esența fundamentului urbanismului roman (niște compilații de mare prestigiu, de fapt, care nu-mi foloseau la fix nimic pe subiectul meu). Iar eu am lucrat mereu pentru a le demonstra hienelor că #rezist. Și ce-a zis hiena șefă după câțiva ani despre teza mea (fără nume și prenume, dar… știm că nu s-au susținut prea multe teze de urbanism istoric), într-o conferință publică? “Un asemenea doctorat (…) e de neconceput în alte părți.” Fiecare va judeca afirmația asta după propria minte. Citatul e transcris după înregistrarea live, cine vrea să se convingă să dea play aici și skip la 2h:09 min.
În țara hienelor hâde, există însă și oaze de lumină. Am fost bursier NEC timp de un an, pe un subiect de – ține-te bine! – urbanism istoric 🙂 Unde nu doar că am fost tratată uman, dar am fost creditată cu încredere și plătită ca cercetător. Wow! Mai mult decât atât, am știut clar de la început ce se așteaptă de la mine și nimic nu s-a schimbat pe parcurs. Nu mi-a cerut nimeni hocus pocus și numere magice de descoperiri senzaționale. Nu m-a criticat nimeni, nu s-a băgat nimeni în ciorba mea și nu mi-a zis nimeni “dă-te mai încolo”. Nimeni n-a mai făcut asta pentru mine. M-am simțit om ca cercetător. M-am simțit om.
Și-atunci, de ce m-aș întoarce, vreodată – fie și 5 minute -, în lumea hienelor? Pentru nimic în lume. V-am pupat, să vă mâncați între voi. Eu am învățat că nu trebuie nici să calc pe cadavre, nici să sug lăptic de hienă acrită ca să exist în lumea asta. Din fericire, există mai multe lumi. Am găsit o lume în care pot să studiez exact ce vreau eu, cum vreau eu și (mai mult sau mai puțin) când vreau eu, folosindu-mă de marfa produsă de alții. Să știți că și teza e o mega-compilație de marfă produsă de alții. Dar… ăsta e rolul unei sinteze, până la urmă. Vă las pe voi să produceți marfa brută, băieți. Eu m-am specializat pe sinteze și n-aveți decât să mă mușcați de glezne sau să-mi săriți la gât, că nu mă atingeți. Dacă m-ați fi primit în lumea voastră m-ați fi umplut de sânge. Acum, că mi-am găsit lumea mea, nu mă puteți atinge. Vă sunt profund recunoscătoare că nu mi-ați găsit loc, oriunde e mai bine decât între voi.
Îi dedic teza nepublicată Sofiei, pe care am privat-o de o mamă suficient de bună ca să cresc acest copil diform de 900 de pagini întru mulțumirea hienelor… Și deopotrivă tuturor celor care au încercat să se implice în arheologia românească și au rămas cu experiența de culoare pământie și cu gust amar. Toți am fost privați de o mamă suficient de bună.
O sută de avioane pe minut trec uneori. Alteori trei, două, sau nici unul – dar foarte-foarte rar, poate o amorțeală de trei minute după o gură mai mare de tărie. Nu toate, dar multe ar trebui prinse din zborul bezmetic sau din picaj și duse la destinație. Nu știu dacă reușesc să prind bine unul-două pe zi și să bifez aterizarea în bune condiții. Unele survolează de nebune de luni sau chiar ani de zile, au rămas fără combustibil și plutesc în contul datoriilor. Pe altele le ratez sau le bag în ceață, se ciocnesc în aer sau ajung pe fundul oceanului (cine știe când m-apuc și de scufundări – pare să sune tentant, de altfel exersez scufundarea mentală tot mai des). Unele sunt prinse de vârtejul din Triunghiul Bermudelor și nu cred că le voi putea recupera vreodată; poate cu și mai multă terapie. Iar odată la foarte-foarte mulți ani, se aliniază planetele și prin forța lor, mereu în urma ultimelor mele puteri, fac un număr de magie și-mi trimit avioanele prin vreo insulă exotică, pe care nici nu știam s-o arăt pe hartă; de altfel, nu sunt sigură că pot s-o regăsesc și a doua oară, e posibil să rămână un praf de vise prea frumoase, dar poate și prea intense (asta e nașpa, mereu, invariabil). În fine.
În tot balamucul ăsta, eu sunt turnul de control. Nu există schimbul doi – și nici n-a fost vreodată. Singuri venim, singuri schimbăm vitezele și singuri plecăm. Până recent, mă ajuta somnul. După somn eram ca nouă și turnul de control funcționa brici; sau pe-acolo, uneori mai tăia și cu lama cam ruginită. Dar acum tot Universul s-a scăpat de prea mult praf magic dintr-o dată și efectul de supradoză a venit cu o cumplită insomnie. De fapt, doar la-nceput era cumplită, până m-am obișnuit cu ea. Acum e o chestie surdă în fundul creierului, pe care aproape că n-o aud. Mintea mea e o furtună care bate orice insomnie, depresie sau frică, și ca să nu fie totuși prea constantă vremea la turnul de control, o dată la câteva zile bagă un uragan/muson — cum are chef, depinde și pe unde se află. Mintea + Universul, desigur, mintea fiind doar o mică parte din el.
O sută de avioane pe minut, când minutele nu se termină! Iar tu nu ești decât unul dintre ele.
Înainte să plonjăm în Crypta Balbi – sau în aproape oricare altă parte a Romei antice –, m-am gândit că ar fi mai bine să pregătim terenul cu o poveste lungă, dar tare frumoasă. Este vorba despre unul dintre cele mai vechi planuri urbane din lume; nu știu dacă e cel mai complex plan vechi păstrat, cu siguranță cel mai vechi nu e, dar nici nu contează așa de tare. E doar un plan gigantic, „plotat” pe marmură, de-acum 1800 de ani… A ajuns la noi bucăți-bucățele, dar oamenii care s-au lăsat fascinați de ele în ultimele cinci sute de ani au reușit, în timp, să dea marelui puzzle o noimă și multe ramificații – adică o grămadă de consecințe în cercetarea Romei antice, dar nu numai (câte drumuri duc la Roma, tot atâtea pleacă de-acolo…).
Postare asta nu va fi doar despre giganticul artefact (cum bine a fost numit de alții) – deși e suficient de pasionant în sine; va fi și despre istoria din jurul obiectului – anume cum s-a descoperit, cum s-a studiat și ce se poate obține din studiul lui. Uneori, povestea căutării, descoperirii, pierderilor și redescoperirilor poate fi chiar mai interesantă decât obiectul în sine (poate nu e cazul aici, e greu de zis). Oricum, ce pot eu să redau acum e doar o idee despre, altminteri s-ar putea scrie probabil o cărămidă de o mie de pagini cu o sută de autori.
* Principala sursă folosită aici este site-ul unui proiect mai vechi cu și despre Forma Urbis Romae, respectiv http://formaurbis.stanford.edu/; am menționat la fiecare secțiune autorii citați, iar la final sunt link-urile la care se pot găsi textele în original. Pentru citate am pus în paranteză numele autorilor.
_istoria planului (Najbjerg)
Forma Urbis Romae a fost executat la începutul secolului III pe plăci de marmură și reprezenta planul de atunci al Romei. Măsura cca 18 x 13 m și era instalat pe peretele unei încăperi (aula) din templul Pacis. Amprentele clădirilor au fost sculptate la scara standard de reprezentare a planurilor romane (1:240). S-au recuperat până în zilele noastre peste o mie de fragmente de marmură, care însă acoperă doar 10-15 % din suprafața inițială a planului.
Nu s-au identificat încă surse antice care să menționeze harta, așa încât datarea ei la începutul secolului III este relativă la clădirile pe care le reprezintă, precum și la contextul de amplasare. Datele strânse sunt însă suficiente pentru a permite o datare remarcabil de precisă, între anii 203 și 211. Nu este însă clar dacă au mai existat asemenea planuri ale orașului și înainte.
S-a putut stabili că cioplirea plăcilor de marmură a avut loc după asamblarea lor pe peretele templului, proaspăt reparat după un incendiu. „S-au folosit linii simple pentru reprezentarea zidurilor clădirilor, cu excepția unor obiective mai importante reprezentate cu linie dublă, iar spațiul dintre linii pictat cu roșu (între altele, câteva temple, Porticus Aemilia și Septizodium). În rest, ușile sunt marcate printr-o întrerupere a liniei zidurilor; arcadele sunt figurate cu linii întrerupte, colonadele cu linii punctate, scările interioare sunt marcate cu V sau cu un triunghi; scările exterioare cu o serie de linii scurte perpendiculare pe două linii mai lungi, paralele.” (trad. adaptată după Najbjerg). S-a remarcat faptul că liniile sculptate redau exclusiv elementele arhitecturale, fără detalii topografice (ex. Tibrul și limita sacră a orașului, Pomerium) – chiar dacă erau, poate, marcate prin culoare.
Multă vreme nu s-a înțeles prea clar rolul planului din marmură și nici al încăperii în care era localizat. Ipoteza considerată până acum cea mai convingătoare este cea a lui David Reynolds (1996), potrivit căreia planul avea rol decorativ și de consultare/orientare rapidă în aula care ar fi funcționat ca birou de cadastru al orașului. Ar fi existat, totodată, un al doilea plan, realizat pe foi de papirus, pe care reprezentarea planului ar fi fost mult mai precisă – cu toate detaliile necesare serviciului de cadastru (numele proprietarului, măsurătorile terenului etc.) și care ar fi fost folosit inclusiv la decalcarea pe plăcile de marmură.
Ce a urmat după perioada în care încăperea în care se afla planul a funcționat (probabil) ca birou de cadastru al Romei? (date extrase de la Najbjerg, compilate din sursele menționate de autoare)
Cu timpul, pe măsură ce harta a fost depășită prin apariția altor repere urbane și i s-a pierdut însemnătatea pentru locuitorii Romei, placajul a fost smuls din peretele templului pentru a fi reutilizat la diverse alte construcții sau amenajări, inclusiv pentru fabricarea varului. Zic „smuls” pentru că plăcile de marmură erau fixate de zidărie prin scoabe metalice, care nu puteau fi desfăcute decât cu un instrument de tip rangă. O interpretare complementară și foarte plauzibilă este că tocmai scoabele metalice ar fi fost la mare căutare; putem să le considerăm foarte bine pe ambele.
La începutul secolului V, peretele pe care se afla planul a fost vandalizat prin perforarea lui pentru realizarea unui pasaj – un mare gol care distruge zona în care erau reprezentate Forum Romanum și Dealul Palatin. Un secol mai târziu este amenajată biserica Sf. Cosma și Damian într-o încăpere adiacentă templului, astfel că zidul pe care era fixat planul ajunge peretele din spate al noii biserici. La momentul respectiv, templul era încă în picioare. Spre finalul perioadei medievale, ca urmare a abandonului, procesul de degradare se accentuează și, cu tot cu plăcile din marmură, devine carieră de material de construcție, iar ceea ce nu este jefuit rămâne sub un morman de dărâmături și pământ.
În secolul XVI locul este amenajat ca grădină a menționatei biserici, prilej cu care sunt descoperite fragmente din plăcile de marmură. Piesele ajung în palatul Farnese și declanșează fascinația anticarilor pentru planul a cărui existență nu era anterior cunoscută. După moartea primului curator al colecției de piese, interesul științific pentru marele plan scade – o parte dintre piese ajungând până la urmă pe circuitul firesc de când lumea, anume refolosite în noua „Grădină Secretă” a familiei Farnese, între Vila Giulia și Tibru.
Cam după o sută cincizeci de ani, la jumătatea secolului XVIII, piesele sunt trecute în proprietatea publică a cetățenilor Romei (!) și mutate la Muzeul Capitolin. Are loc atunci primul mare proiect de reasamblare a planului, coordonat de curatorul muzeului, Pietro Forrier, cu ajutorul lui Giovanni Battista Nolli (da, autorul celebrului plan Nolli – iată și de unde s-a inspirat…). Pentru a potrivi piesele în cadrele de lemn în care urmau să fie expuse, cele care prezentau neregularități (din spargere) fără urme de incizii au fost… tăiate cu fierăstrăul. Pentru piesele dispărute, dar pentru care existau deja desene (iată importanța documentării!), s-au realizat piese noi din marmură, iar pentru diferențierea de cele originale au fost marcate cu câte o stea.
De-a lungul secolului XIX, mai multe fragmente sunt descoperite în timpul săpăturilor din Forum Romanum, dar și în locul în care familia Farnese își amenajase „Grădina Secretă” (tot atunci fiind demolată). Peste 630 de fragmente au fost găsite în perimetrul fostei grădini, fiind reutilizate inclusiv în zidurile perimetrale. Alte câteva fragmente au fost găsite, la începutul secolului XX, în zidurile palatului Farnese (folosite, probabil, la unele reparații). Doar câteva zeci de fragmente au mai fost identificate în aula templului Pacis, unde fusese instalat planul de către cetățenii secolului III.
În anul 1903 s-a realizat prima reconstituire a planului, după ce în secolul XVIII fusese amenajată o simplă galerie a pieselor; toate fragmentele strânse au fost asamblate pe o hartă a Romei concepută de Rodolfo Lanciani și expuse în aer liber, în grădina Muzeului Capitolin. Douăzeci de ani mai târziu, ca urmare a degradărilor provocare de expunerea în aer liber, piesele originale au fost înlocuite cu mulaje și mutate în depozitele Antiquarium de pe Dealul Caelian. Toate piesele au rămas accesibile, însă doar cele mai importante au fost expuse corespunzător – în vreme ce restul au fost păstrate în grămezi. Cincisprezece ani mai târziu, ca urmare a construirii tunelului pentru calea ferată prin Dealul Caelian, piesele au fost mutate înapoi la Muzeul Capitolin. După încă o stație în palatul Braschi (între 1955 și 1998), fragmentele planului au ajuns în Muzeul Civilizației Romane, unde au fost depozitate în lăzi. Mai există, apoi, și un scurt istoric al expunerii lor la diverse evenimente după anul 2000 – în care nu mai intru.
De-a lungul secolului XX au mai fost descoperite câteva zeci de fragmente în aula templului Pacis și în Forum Romanum. După anul 2000 mai e notată o singură descoperire – un fragment găsit într-un pasaj subteran din proximitatea Muzeului Crypta Balbi (iată cum ne-am întors la el…, cu totul neașteptat).
Peretele pe care era instalat Planul de Marmură păstrează și azi urmele de fixare a plăcilor. (Vezi aici o ipoteză privind distribuția plăcilor.) Foto: Alexandra Teodor, 2017.
***
_comunitatea din jurul planului (Najbjerg; Najbjerg & Trimble; Trimble & Levoy)
Trec peste personalitățile care s-au inspirat din fragmentele planului de marmură pentru propriile creații – mai mult sau mai puțin fanteziste sau utile, artistice fără îndoială. Oricum, sunt teme care merită o atenție aparte și abordări diferite – nu neapărat pe direcțiile care mă interesează aici și acum. (La planul lui Nolli poate voi reveni, totuși, strict din interes didactic – în speranța că voi înțelege fascinația studenților și îndrumătorilor de la proiectare pentru acest tip de „analiză”.)
Planul de secol III a ajuns să fie văzut ca mai mult decât o curiozitate și relicvă antică / piesă de muzeu abia în prima jumătate a secolului XIX (deci, la vreo trei sute de ani după descoperirea primelor fragmente). Luigi Canina a redactat primul plan topografic al Romei imperiale (prima ediție din 1832, cu actualizări până în 1850), folosind ca sursă primară fragmentele planului de marmură – un pas banal, dar esențial, care a generat pentru cercetătorii Cetății Eterne o direcție de lucru de mare efervescență și în zilele noastre. Puțin mai târziu, Rodolfo Lanciani publică un plan al Romei care poartă același nume, Forma Urbis Romae (1893, cu reeditări până în 1901), în care suprapune planul orașului antic cu cel al orașului modern – o altă etapă importantă în valorificarea artefactului.
Mai departe, până spre finalul secolului XX, cercetătorii planului s-au concentrat în principal pe localizarea și descrierea clădirilor monumentale ale Romei imperiale; așa cum am văzut deja, Reynolds a fost primul care a abordat chestiunea rolului pe care-l aveau atât planul, cât și spațiul în care era expus.
În 2003-2004 s-a publicat prima bază de date conținând toate fragmentele cunoscute (Stanford Digital Forma Urbis Romae Project). Cu această ocazie, între alte tipuri de informații (vezi mai jos), au fost sistematizate fotografii color și modele 3D ale tuturor fragmentelor păstrate (inclusiv a celor lipsite de conținut!), în total 1186 de piese. Pentru cele 87 de fragmente cunoscute și apoi pierdute în istoria descoperirilor, au fost încărcate imagini detaliate ale desenelor pe care le datorăm pasionaților din Renaștere – cei care au avut privilegiul și inspirația să le documenteze.
Am zis mai sus că asamblarea planului ar fi ceva „banal, dar esențial”; dacă punem gândul ăsta în context, e banal acum, cu tehnicile digitale. Înainte nu era deloc banal, așa cum mărturisesc și autorii bazei de date: „1,186 is simply a very large number of pieces of marble to spread out and work with”. La fel și cu tentativele anterioare de reconstituire a planului pe baza potrivirii pieselor „cu ochiul liber”: „scholars have spent 500 years searching for matches among these incised designs; it seems unlikely that we will find many more” (Trimble & Levoy). (E foarte important să păstrăm în minte perspectiva asta, ca să înțelegem ce imensitate de posibilități ne deschide era digitală; dar și cum ne înghite…) Și ce faci când ajungi la capătul unui drum? Începi altul, dar nu chiar de la zero – ci construind altfel, cu datele disponibile deja.
Proiectul Stanford Digital Forma Urbis Romae a urmărit două obiective: primul, documentarea planului printr-o bază de date și al doilea, asamblarea lui – ambele în format digital, evident. În baza de date, fiecărui fragment îi corespund următoare informații: localizarea și condițiile de conservare/păstrare; ilustrații și coduri de identificare standard în raport cu literatura; modelul 3D; date privind identificarea monumentului reprezentat; date privind dovezile epigrafice etc. și, nu în ultimul rând, bibliografia asociată fragmentului. Pentru asamblarea virtuală a pieselor – devenind posibilă și asamblarea fizică –, au fost necesare două etape de lucru: scanarea cu laser (3D) a tuturor fragmentelor (utilă atât pentru documentarea stării lor actuale, cât și pentru potrivirea geometriei pieselor la nivel de detaliu); ulterior, aplicarea unor algoritmi asupra modelelor tridimensionale rezultate, care au permis rezolvarea computerizată a provocatorului puzzle.
Așa cum punctau autorii proiectului, odată cu asamblarea și completarea planului se pot dezvolta multe alte teme de interes, precum configurația orașului și circulația pe străzile lui, interacțiunea spațiilor monumentale, comerciale și rezidențiale, conformarea țesutului minor al cartierelor de locuit, urbanismul (în sensul disciplinei moderne), ideologia civică/urbană, cartografia și reprezentările grafice în Roma și implicit în imperiu.
***
Prin 2013 s-a lansat un proiect GIS dedicat Romei. Deloc întâmplător, poartă numele celebrului plan – The GIS Forma Urbis Romae Project: Creating a Layered History of Rome (deși aici Forma Urbis Romae nu se referă strict la planul de epocă romană, ci la lucrarea lui Rodolfo Lanciani, cel care realizase prima suprapunere cu planul orașului modern). Genul de proiect care nu se termină niciodată pentru că nu are de ce să se termine: orice zid vechi proaspăt-descoperit din nu-știu-ce-lucrări, orice nou raport pe cutare structură, orice nouă clădire construită pe suprafața orașului istoric etc. – toate și fiecare în parte trebuie integrate prin actualizarea bazei de date, atât cartografic, cât și cu date asociate (text, imagini etc.). (Genul de proiect la care visam cu ochii deschiși când strângeam date pentru siturile din Dobrogea – urbane, rurale, neocupate sau amestecat.) Materiale mai consistente am găsit doar de la începutul proiectului, un articol și o prezentare de circa o oră ale inițiatorului. Iar dacă vreți să vedeți un demo despre ce-ar trebui să iasă, aici e un proiect finalizat (ceea ce nu înseamnă că nu se mai fac actualizări) al aceleiași echipe: Interactive Nolli Map Project, în care nu doar că s-au strâns toate datele posibile pe subiect, dar se pot și descărca seturi vectoriale, după preferințe și interes. (E atât de tare încât merită o prezentare în sine!) Numele scurt al proiectului care le integrează pe toate este Mapping Rome, v. site – spre mirarea mea, nu are pagină pe Facebook 🙂
Recentele proiecte crescute în jurul Forma Urbis Romae sunt un exemplu excelent că, în unele situații, metodele tradiționale de cercetare și-au atins limitele și că, fără integrarea tehnologiilor moderne, multe dintre rezervoarele de cunoaștere ale trecutului ar rămâne nefolosite; nu pentru totdeauna, doar până când le vine vremea.
Cred că sunt trei ani de când n-am mai scris pe-aici; oricum era un blog nou, apucasem să scriu doar de câteva ori, așa că nu am simțit nici eu că (l-)am abandonat. M-am mai gândit de câteva ori cu jind la tonele mele de poze din puținele plimbări, care zac uitate pe hardurile externe, dar neh, cine are timp de așa ceva?!
Aseară m-am enervat. Rău. M-am scufundat iar, pentru câteva clipe, în zoaiele lumii subterane ale arhitecturii-în-arheologie-sau-arheologiei-în-arhitectură-whatever de pe plaiurile noastre mioritice -, alea cu ciobanul meltean și ciobanul ardelean. Dar la asta o să revin cândva, altcândva, mai la rece. Acum mă concentrez pe ieșitul din zoaie. Și mi-am amintit de visele mele mai vechi (cu pozele și cu plimbările) și altele mai noi (cu literatura de popularizare…? – că la profesioniști n-am loc) și mi-am zis: Hai! Câteva poze, fără să-ți spargi capul cu texte și cu înțeles ce-i acolo (lăsăm pe altă dată), un mic teaser și gata, că ard alte teme zică-se mai importante.
Zis și făcut! Azi aleg Crypta Balbi, din Roma. Un muzeu la care m-am dus într-o doară – OK, fie, încă un muzeu din Roma, deh… – și de unde am plecat cu gura căscată și plină de invidie. Ai naibii, ăștia au o hartă a orașului de prin secolul 4 d. Chr., și, aproape orice zid găsesc, ei știu de la ce clădire e, scot planul din buzunar și pun degetul pe el – e AICI! Și ca să fie și mai aroganți, în orice subsol găsesc mai mult de trei ziduri țapene mai fac și muzeu, că n-au destule, frate! Ca să vezi diferență, la noi se sapă ziduri și se păstrează în două forme: (1) sub bălării, la țară, sau sub un strat gros de asfalt dacă e-n oraș (eventual betonat bine dedesubt, să reziste!) și (2) numai pentru cunoscători (! – atenție, nu vă aventurați, că ajungeți ca mine…) într-un joc nebun de puzzle cu desene la scări și cu orientări diferite – adeseori greșite – din care nimeni nu încearcă să înțeleagă nimic; fiecare își vede mai departe de pătrățica lui de puzzle (da, la noi puzzle-ul e în pătrățele și așa rămâne veșnic – să nu care cumva să încerce careva să deslușească misterul întregului!)
Dar destul cu plimbarea scurtă la Roma și cu frustrările românești, că n-au intrat zilele-n sac; îmi propun ca într-o zi cu mai mult soare pe strada mea să răpesc timpul din alte teme foarte importante și să-mi sparg capul să înțeleg cât mai mult din muzeul ăsta (că am făcut poze la toate panourile care mi-au ieșit în cale) și să prezint și pe limba voastră – dacă o nimeresc – cam care-i treaba la Crypta Balbi. Deocamdată, poze chioare – așa cum nu-mi place mie să primesc de la studenți 😀
***
Pozele sunt făcute în 2017, în timpul pelerinajului meu de trei săptămâni la Biblioteca Institutului German de Arheologie din Roma, finanțat cu mare generozitate de o bursă ICR și care a rămas complet nefructificat pentru că la întoarcere m-am înecat, iar, în zoaie.
alexandrateodor 
