E o selecție făcută pe la jumătate, sunt vreo 40 în total – unele mai mâzgăleli decât altele. În tema lunii au rămas monștrii (par să fi dispărut intestinele), care moștri bântuie și distrug (sau apără!) orașe. Avem și câteva case, mașini și oameni în peisaje 🙂 Și străzi! Zice el că pe alocuri sunt și copaci, dar încă sunt greu de recunoscut. Pe undeva apare și Mini a lui Mickey Mouse, dar numai noi știm unde.
Săptămâna asta am urmărit The Regime. Fără vreo recomandare, alta decât Kate Winslet. Dacă aș face vreodată un top – și sper să nu -, ar candida pentru locul 1 feminin. Cred că doar Gillian Anderson ar putea fi un echivalent în topul preferințelor, însă pe Kate am văzut-o în semnificativ mai multe roluri mișto, grele și diferite.
Deși mi s-au străpezit dinții repede, am rezistat de dragul ei. E un film greu de digerat, o bizarerie bolnavă atât în plan fizic / vizual, cât și în plan psihic / emoțional, cele două fiind legate cu o finețe remarcabilă. Kate clar nu m-a dezamăgit nici de data asta, a demonstrat că știe să fie în pielea aproape oricărui tip de femeie, ceea ce arată o complexitate aparte a omului. Filmul este, foarte străveziu, o satiră politică, socială și culturală, deopotrivă actuală și, destul de previzibil, fără moarte.
#filmuldevineri 16 – 21 februarie 2025
Ai noștri au băgat un prefix, ca să se cumpere totuși măcar câteva bilete. Bob Dylan: A Complete Unknown e, în sfârșit, un film despre care merită să scriu fără să ezit. Ultimul la care am ezitat a fost Conclav; i-a luat fața Deceniul lui Iohannis de la Recorder și, dacă mă gândesc cu distanța celor trei luni scurse, finalul l-a stricat destul de rău, așa că nu-mi pare rău că l-am sărit. Am văzut chiar multe filme între timp, multe premiate, dar hmmm… parcă ceva m-a ținut. Maria al Angelinei e bunicel, dar e prea ea, zău. Un film în care o actriță faimoasă nu reușește să se deghizeze în altcineva și pare tot prea ea… nu e ce trebuie. Da, tipa cântă fenomenal și doar pentru coloana sonoră merită văzut în cinema. Pentru efortul ei monumental și pentru calitatea de interpret clar merită un premiu, dar filmul în sine… pentru mine, nu. Am văzut Brutalist, m-a umplut de spume, grav! Mai mult nu vreau să comentez public, pentru că aduce atingere breslei universale din care fac parte pe hârtie, cu care știu de mult că nu rezonez. L-am văzut și pe cel cu Amy, neeeh… și au mai fost. Poate pentru că s-au strâns prea multe neh și mă pripesc un pic, dar filmul despre Bob Dylan chiar a mers uns, deși a durat mai bine de două ore. Și pentru că se cântă mult (și bine), măcar pentru asta merită văzut în cinema; acasă nu poți obține același efect că sunetul te înghite cu totul. Filmul are poveste (că deh, are de unde) și nu pare forțată, chiar dacă s-au găsit unii să contabilizeze toate licențele, scurtăturile și neconcordanțele cu realitatea. Iar povestea e bine scăldată în atmosferă; mereu îmi pun problema efortului de a reda cât mai fidel o epocă în toate detaliile, iar aici îmi pare convingătoare. Deși nu mă obosesc, încă, să-i rețin numele, puștiul din Dune are un rol foarte reușit și chiar cântă… foarte bine, la fel ca și restul actorilor din distribuție. M-am bucurat de rolul lui Eduard Norton, deși m-a întristat un pic felul în care se văd anii pe chipul lui. Iar Elle Fanning se strecoară ușor între favoritele ultimelor generații, deși nu mă pot uita la ea fără să-mi amintesc de Aurora din Maleficent (în care, apropo, Angelina a jucat cel mai bun rol al ei și nici n-o văd vreodată mai bună în altul; poate pentru că era foarte ea și rolul i se potrivea mănușă? Evident, este doar o speculație).
Să mai zic, oare, c-am devenit brusc fan Bob Dylan? Tata îl mai asculta ocazional acasă, dar pentru mine era doar o voce răgușită de om beat. Eram prea mică, nu rezonam deloc – eu ascultam Take That și Guns N’ Roses (și mai ascult și-acum), dar cam atât. Nu prea cuplam la altfel de mesaje. Acum, dacă mai pot asocia și o poveste cu performanța artistului, am cu totul altă aderență. Nici pe Jacob Collier nu l-aș fi ascultat, poate, dacă nu-i știam povestea, are unele piese mult prea ciudate. Dar am înțeles, între timp, că opera completă artiștilor autentici cuprinde tot spectrul vieții lor, care inevitabil înseamnă de toate, inclusiv cu ciudățenii și stări contradictorii. La fel ca viețile noastre.
E o întrebare care mă bântuie de mult timp. De dat cu părerea, cu toții putem – specialiști, iubitori de patrimoniu, investitori (mai mult sau mai puțin iubitori), locuitori sau administratori (de clădiri, zone istorice declarate – sau nu – și orașe de patrimoniu). Dar cum ne putem lămuri dacă vrem totuși să ieșim din zona de păreristică – avizată sau nu. Există vreo metodă? Sau măcar putem construi una?
Eu n-am găsit vreo metodă, deși sunt destul de sigură că aș fi observat-o, dacă m-aș fi întâlnit cu ea. Prima incursiune în zona asta am avut-o în pregătirea lucrării de disertație, unde căutam variante optime de intervenție asupra structurilor construite din situri arheologice (v. Studii de caz și anexe). Atunci mi-am definit o serie de criterii pe care le-am urmărit selectiv, evidențiindu-le pe cele pe care le-am considerat mai relevante, în baza puținelor date pe care le-am avut la dispoziție. Deși aveam acces la internet, volumul de date disponibil era infinit mai mic, cu atât mai mult pe acest segment, iar publicații relevante (la care să am și acces) foarte puține; am lucrat, de fapt, cu imagini făcute de tata dintr-o călătorie în Spania și cu ale mele, din Dobrogea, plus ceva literatură stoarsă cu greu din biblioteca școlii și cea de-acasă, de arheolog (a mea nu prea exista încă). Libgen sau archdaily abia porneau motoarele în 2008 și oricum nu știam încă de ele când pregăteam lucrarea asta, la final de 2008-început de 2009. Pentru scopul lucrării și al proiectului de diplomă, a fost suficient. Dar cum s-ar face tema asta pe bune, într-o lume a specialiștilor preocupați de patrimoniul construit?
La un moment dat, am întrezărit o oportunitate de a aborda tema asta. Un call for papers pentru o conferință cu titlul Venice Charter [Re]Framed, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la publicarea Cartei de la Veneția – considerată fundamentul politicilor de patrimoniu la nivel mondial. O evaluare complexă poate ajunge la foarte multe criterii, din perspective foarte variate, însă pentru a fi abordabilă am profitat de pretextul cartei sus-numite pentru a mă limita la criterii derivate din principiile ei. Am propus, astfel, o metodă (sau, mai bine spus, un început de metodă) pentru evaluarea intervențiilor asupra patrimoniului construit, în baza interpretărilor comune sau adaptate ale principiilor Cartei de la Veneția.
Dar, ce să vezi… aventuri cu ginta latină. Organizatorii păreau inițial foarte serioși; anunțaseră un termen pentru trimiterea lucrărilor in extenso, apoi o perioadă pentru revizuiri, trimiterea versiunii finale și abia apoi urma să aibă loc conferința. Un model rar în lumea noastră; l-am mai întâlnit doar în sferele tehnice ale domeniului, iar acolo a mers brici. Pentru mine era perfect: dacă acceptă lucrarea și rezultă că e publicabilă, poate merită să plătesc deplasarea pentru conferință; de fapt, nici nu mă gândisem atât de departe, după mintea mea exista și formula hibrid – unii la fața locului, alții online. În mintea lor, nu a fost la fel. A existat un termen inițial, pe care l-au prelungit un pic; m-am bucurat, pentru că întârziasem – în dulcele-mi stil clasic. Dar m-am ținut de al doilea. Doar că nu s-au ținut ei. La un moment dat, au anunțat că renunță la partea de review și că ne vedem cu toții, voioși, la Lisabona. Și-atunci m-am uitat la prețuri – bilete de avion, cazare… și era un pic mai sus decât mă așteptam (fusesem acolo cu un an în urmă); în plus, se cam suprapunea cu o perioadă îmbâcsită la școală, cu predări, evaluări, comisii, chestii. Le-am scris, rugându-i să-mi permită participarea online, având în vedere că eram nevoită să-mi suport cheltuielile din buzunar. Nu doar că au refuzat, dar, mai mult decât atât, au respins orice formă de evaluare a lucrării, deși era finalizată și dedicată temei-cadru. Deduc, așadar, că-i interesa mult mai puțin conținutul contribuțiilor decât baletul de la recepție. OK… țeapă. Câteva luni de muncă soldate cu un articol în sertar.
Cine a jucat sportul ăsta știe foarte bine că nu e chiar floare la ureche să adaptezi tot sistemul de citare de la o revistă la alta, cu atât mai mult cu cât nu știi dacă ți-o vor primi sau nu. Așa că am lăsat-o în aer, oricum subiectul era încheiat de câteva luni și intrasem în altele… Dar îmi părea rău. Nu pentru rândul din CV, care poate sau nu să valoreze ceva într-un punctaj sau altul, ci pentru că vreau să circule. Vreau păreri și sugestii constructive, și mai ales vreau ca acest instrument de evaluare să crească. Ca aproape tot ce visez în zona profesională, instrumentul ăsta trebuie să ajungă sub forma unei baze de date online, cu mii de înregistrări prin care să poți filtra, selecta, analiza și înțelege mai bine ce poate să însemne o intervenție bună sau una mai puțin potrivită. Cred că tărie că doar într-o astfel de expunere (pe care o văd obligatorie pentru orice intervenție pe un obiectiv de patrimoniu văzut ca bun al tuturor) vom putea spera la o îndreptare din partea specialiștilor și experților turnători de betoane.
Recent, cineva mi-a semnalat că există un portal pe care se pot publica gratuit manuscrise, care primesc automat un doi, pentru citare. Așa că, la un an după ce l-am finalizat, i-am dat drumul pe preprints.org. Ieri l-am încărcat, azi l-au publicat. Îl puteți descărca de aici, iar muzica și dansul se pot desfășura în comentarii (pentru cei care nu mă cunosc), pe Facebook, mail, sau live pentru restul. Nu mă aștept să fie, dar m-aș bucura foarte mult! În măsura în care există reacții, interes etc., mă pot mobiliza pentru o versiune de publicat într-un colțișor mai adecvat; primesc și colaboratori… cu brațele deschise!
PS 1. Pentru citare, pare că am inversat eu numele și prenumele în formularul de înscriere, iar acum nu mai pot edita. Corect ar fi: Teodor, A. Bad or Good? Proposal Towards a Quality Evaluation for Interventions on Built Heritage. Preprints 2025, 2025020952. https://doi.org/10.20944/preprints202502.0952.v1.
PS 2. Studiul de caz este intervenția recentă de la Capidava. În arhiva din secțiunea Supplementary Material e încărcată ilustrația separat – în principiu, la o calitate mai bună decât cea din pdf. Las mai jos câteva mostre, poate-poate prinde…
Sursa ilustrație: https://www.preprints.org/manuscript/202502.0952/v1 (pentru sursele fiecărei imagini din colaj, v. articol).
Ieri mă săturasem de psihologul de serviciu, deși am ascultat câteva materiale super-utile la rând (tipul are nevoie de o prezentare specială, pentru care trebuie să-mi fac puțin curaj; dacă las doar link s-ar putea să vă speriați, deci rămâne pe altă dată). În fine, după o doză bună e chestii prea serioase aveam nevoie de un pic de optimism 🙂 așa că m-am întors la Simon. Am luat la mână lista lui de podcasturi, pentru că pe cele mai multe le-am parcurs deja și nu mai merge doar să-l las pe YouTube să-mi servească o nouă sugestie. Până la urmă l-am pornit pe cel încărcat acum câteva zile, deși titlul nu mă atrăgea în nici un fel. Invitat este un muzician – câștigător de Grammy – de care nu auzisem în viața mea, Jacob Collier. M-a impresionat repejor maturitatea cu care vorbește, ceea ce m-a făcut să ridic o sprânceană pentru că fizionomia lui îmi sugera ceva gen 20-ish. Am răsuflat ușurată să constat că are, totuși, 30, dar chiar și așa… jos pălăria!
Întregul podcast, care durează o oră, este un rollercoaster jucăuș de idei foarte variate și muzică, cu puternice filoane psihologice. Foarte relevante sunt ancorele în copilăria lui Jacob (butoane pe care Simon apasă cu fiecare invitat, fără excepție), din care înțelegi destul de repede sursa dezinvolturii, deschiderii, încrederii de sine și a vocabularului pe care le are și pe care le poartă cu o autenticitate imposibil de disimulat. Toate astea se văd, încă o dată, în felul în care cântă: spontan, improvizat, efectiv curge muzica din el. Pentru el, muzica e prima limbă – chiar limba maternă. Ce să vezi, mama lui e muzician și dirijor… Și povestește cum la câțiva anișori (greu de crezut că doar doi, cum zice el, dar e irelevant) asista la spectacolul “de magie” al mamei sale dirijând orchestra, sau se simțea precum vioara din mâinile ei… Bro, asta e muzică băgată în vene! Și să vedeți ce face băiatul cu publicul! Ceva nemaipomenit, ceva ce numai un muzician-performer crescut cu dirijorul în casă ar putea face. Este absolut senzațional! [scuze, n-am găsit un echivalent românesc pentru “a person who entertains an audience”]
Evident că i-am căutat muzica. O fi de la algoritmii viciați pe ceea ce consum deja, dar mi s-a servit direct un duo cu Chris Martin… În care Chris e invitatul lui Jacob. Cum spuneam, Coldplay e mai mult decât o trupă rock. În cele câteva minute vezi doi oameni și artiști care rezonează profund, inclusiv și mai ales prin curajul de a fi vulnerabili în public: unul îi cânta piesa celuilalt, iar celălalt orbecăia în interpretarea inedită a celuilalt, totul acompaniat de public! Asta înseamnă creativitate și magie curată, indiferent cum sună pentru fiecare. Oamenii plâng în public, femei și bărbați deopotrivă, ca efect al emoției la unison a mii de persoane… Câți știm să smulgem asta?
So… Simon, Jacob și Chris 🙂 Până aici, cele mai frumoase companii pentru optimism, curiozitate și creativitate. ❤❤❤ u guys!
Simon Sinek intră deja la “default”, pentru că nu prea trece zi să nu ascult un material cu el – că e podcast, discurs la vreun ceva, sau invitat pe undeva. Ce lasă omul ăsta în urmă este imens: mii de ore disponibile online la un preț modic, sau chiar gratuit, în care poți înțelege, treptat sau cu Ahaa!, cum gândește un om echilibrat și care a ajuns la ceea ce am descoperit că se numește maturitate emoțională. Ceea ce găsesc ca fiind cel puțin la fel de impresionant este calitatea oamenilor pe care-i invită la propriul podcast. Am ascultat deja mulți invitați, dar acum am dat de unul care m-a lăsat paf. Abia aștept să văd filmul inspirat de viața lui, pentru că am avut deja un preview din propria lui povestire și e incredibil de frumoasă. Mi-a venit spontan comparația cu “Contele de Monte Cristo” – că tot am văzut recent ultima ecranizare; n-a fost rea, dar parcă nici nu merita să scriu despre -, ca încă o dovadă că viața bate filmul (sau ficțiunea, pentru că întâi a fost cartea).
E prima dată când aud/înregistrez despre Leopoldo López. O fi vreun personaj controversat și-o să-mi aud, poate, fluierături – fie! Am ales să merg pe mână lui Simon, dar l-am și ascultat pe López vorbind aproape 50 de minute (cât o jumătate de curs universitar). Omul e un reper de umanitate, înțelepciune și tenacitate, cum rar am mai întâlnit pe viu sau povestit. Nu intru în mai multe detalii, vă las să-l ascultați.
Faza post-Dino (care nu a trecut chiar de tot; faza Dino rămâne fundație solidă și de mare inspirație) este cu – da, ați citit bine – intestine și monștri. E chiar simpatic cum a ajuns să fie preocupat de intestin, a pornit tot de la dinozauri. În cartea noastră mai serioasă despre aceste creaturi e o imagine care ilustrează reconstituirea principalelor organe, la care îmi cerea mereu să-i explic cum funcționează (de la “intră mâncarea prin gură (…) ajunge în stomac” etc. – până la capăt!) Așa a devenit interesat de ceea ce se află înăuntru, în general, iar în paralel a mai învățat și la grădi și la terapie despre corpul uman. Așa a ajuns să se uite pe YouTube la tot felul de materiale despre anatomia omului (că despre cea a dinozaurilor nu prea am găsit), majoritatea în engleză – atât pentru oameni mici, cât și pentru oameni mari (la unele chiar nu mă puteam uita, atât de viscerale erau… iar el se uita cu ochii cât cepele). Nu știu cum a ajuns tocmai intestinul să fie subiect de maxim interes, trecem peste asta. Știu doar că prin toamnă-iarnă a început să deseneze niște guguloaie greu de înțeles, despre care el zice că sunt intestine și, vrem nu vrem, trebuie să-l credem pe cuvânt. Mai jos e ce-am strâns în ultima lună de la grădi, de când ne-am mutat în casa nouă – pe cele mai vechi n-am apucat să le aduc și să le sortez.
Recent ne-a făcut și o surpriză. După o pauză lunguță de desenat ceva cât de cât descifrabil, într-o seară a pornit brusc. Tot mâzgălea cu un creion niște piese de puzzle și nu reușeam să-l conving să nu le mai strice. Eu ziceam, eu auzeam – el avea o treabă. Am avut inspirația să-i pun o foaie albă în față; era precum un printer care rămăsese fără hârtie. Dzââât, dzââât… În câteva zile a turnat colecția de mai jos – care e o idee mai mare, aici e doar o selecție. A fost în mod clar inspirată de filmul Monsters, INC. – cel cu fetița, una dintre mini-obsesiile mai recente. Sunt foarte-foarte curioasă ce mai urmează 😀
Ieri am mai încasat o săpuneală din sfera (așa-zis) profesională. Am jelit un pic, apoi am zâmbit un pic, privindu-mi plodul de grădiniță înainte de culcare; în loc să-l expediez, cum aș fi făcut alteori, am reușit să mă hrănesc un pic din inocența lui, precum făcea Mama Gothel cu părul de aur al prințesei Rapunzel (în film, că povestea parcă-i altfel). Apoi iar am jelit, întrebându-mă, la rândul meu, a suta-mia oară: “Eu, încotro?”
Azi m-am trezit cu forțe proaspete, hotărâtă să fac un pic mai mult decât doar să-mi plâng de milă și să-mi găsesc scuze. Mi-am găsit curajul să mai trimit un mail, în speranța unei potențiale colaborări, către specialiști care, cel mai probabil, fie nu vor răspunde, fie vor răspunde british. Fac asta odată la câteva luni, în momente de criză, când simt că nu mai am nimic de pierdut – deși știu bine că am. Unii se plâng că sunt nevoiți să aplice mereu la fonduri – și îi cred că este super-greu. Mie nu-mi este super-greu, dar cealaltă fațetă este că perspectivele-mi sunt absolut modeste, dacă nu chiar jenibile (cel puțin pentru mine și aspirațiile mele inițiale, sau de parcurs; fiecare vede altfel și e firesc să fie așa). Însă, spre deosebire de ei, nu îmi permit luxul să aplic! Pentru că în aproape orice formulă de fellowship/scholarship ar trebui să plec (blocaj dublu, cu jobul ăla care mă ține în zona călduță, dar și cu familia), pentru că ar trebui să am un CV corespunzător și nu-l am (pentru că vezi mai sus) ș.a.m.d. Bun venit în cercul vicios al cercetării în Românica. Dar nu despre asta voiam să scriu; sau poate că da…
Asta e chestia pentru care am apăsat aici New Post: am făcut primul pas într-o direcție la care cumpănesc de niște ani buni. Să schimb tot pe fila profesională… Nu știu încă dacă o voi face până la capăt, dar azi am făcut primul pas real. E un pas de bebeluș, dar este. Până acum m-am smiorcăit, m-am lamentat, l-am pus pe-al meu să-ntrebe în stânga și-n dreapta și-apoi am lăsat în aer. Pentru că ar fi de luat totul de la zero. “Uite, ar cam trebui să începi cu lista asta de cursuri…” – și-mi trimite un desfășurător pe trei pagini cu multe link-uri. WTF, no shit… Stai să respir. Asta era acum câteva luni sau vreun an. Azi, ca efect al valului de ieri, am respirat adânc, am deschis primul link din listă și am făcut primul modul. Și a fost foarte fun, mi-am luat notițe, așa cum știu eu, și metanotițe, tot cum știu eu, pentru că în timp ce parcurgeam cursul lor îmi fugea mintea la cum ar putea să arate un curs/ghid de-al nostru pentru studenți din anii 2020+, versus ce se mai vehiculează încă prin facultate – și nu îndrăznesc să pun cifre aici. Când mintea zboară, poate să lege teme care par să nu aibă nici o legătură, dar de fapt acolo, (aparent) departe, sunt toate legăturile din lume. Ce-am aflat azi și pot să spun c-am aplicat pentru prima dată? Când o iei în freză, învață ceva nou! Nu ai cum să ieși prost din ecuația asta!
Esența a ceea ce am învățat azi în primul modul de Azure este că, citez: “you don’t have to worry about getting the resource needs just right” – ceea ce pentru mine este o altă cireșică bună de pus pe rană: niciodată nu mi-a plăcut să estimez, într-un proiect de orice fel, când, ce și cât. (Înțeleg rolul estimărilor, dar numai până la un punct.) Cu alte cuvinte, când alegi un sistem de tip cloud poți fii cu capul în nori 🙂 Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!
E una dintre puținele destinații de cazare turistică în care chiar am revenit – nu doar că ne-am simțit bine și ne-ar plăcea să revenim cândva, cum am zis de multe ori. Pentru bucureșteni, ploieșteni, buzoieni și tot ce e în apropiere de Urlați e, cum se spune, la o aruncătură de băț (ce vorbă depășită, nu-i așa?…) Vezi aici Conacul Nucu pe Google Maps. Noi am făcut o oră și jumătate pe ceas, traversând centrul Bucureștiului, iar cam jumătate din drum am mers pe A3; asta înseamnă șanse mari de deplasare fără trafic, ceea ce este super-lux în contrast cu peisajul punctelor fierbinți înșiruite pe DN1.
Mărturisesc că prima dată, în 2023, am ajuns acolo din pură greșeală. Vizitaserăm în urmă doi ani zona pentru un potențial obiectiv de Ambulanță – despre care merită să scriu cândva, chiar dacă direcția aia s-a șters pentru mine. În fine, ne-am cazat la o pensiune oarecare, unde se putea plăti cu cardul de vacanță – deh, bugetar + voluntariat = love Edenred. Camera a fost decentă, mâncarea foarte ieftină și ok (adică nici-nici, dacă spun “bună” se poate înțelege greșit), dar nu era un loc de revenit decât la nevoie – nici măcar pentru spart banii de vacanță în ultima clipă (pentru acest scop prefer mereu un loc nou, pentru testare). Eventual, era loc bun de cazat voluntari la Ambulanță, pentru că la vremea aia încă mai cântăream și tema asta între alte o sută. Ei, gard în gard cu pensiunea asta oarecare e un conac tare frumușel (autentic, nu făcătură ca cel de la Bran – poate o să revin la el în vreo pasă de hater pe calea mântuirii). Atunci era încă amenajat semi-sălbatic și se vedea că se lucrează la clădirea istorică, ceea ce m-a bucurat foarte mult. De fapt, la cum arată lucrurile din satelit, pensiunea la care eram noi cazați a crescut, probabil, din sau pe lângă vreo anexă de intrare a frumosului conac. Ne-am învârtit un pic și pe-acolo, inclusiv prin curte, cu gândul hotărât că revenim pentru cazare cu altă ocazie.
Zis și nefăcut. Doi ani mai târziu am prins din timp puntea de 1 iunie și-am apucat să rezervăm ceva înainte să fie totul luat – ca de cele mai multe ori, când mă trezesc că weekend-ul care urmează e cu punte și nu ne rămâne decât să ne învârtim în jurul cozii sau în jurul casei o zi-două în plus decât într-un weekend obișnuit. Nu mai știu cum am făcut rezervarea la Conacul Nucu, dar retrospectiv am identificat două scenarii: fie am căutat pe Booking ceva în Urlați (pentru că nu mai știam cum se numește conacul și mi-a fost lene să-l caut pe Google Maps), apoi am derulat până am văzut ceva care seamănă; fie l-am văzut pe profilul lui Mircea, care era deja în lista de prieteni pe Facebook (cumva, tot prin Ambulanță), și-am crezut că e cel pe care-l văzuserăm noi cu doi ani înainte. N-am mai gândit, nici studiat mult, am făcut rezervarea și mi-am văzut de treabă; pe vremea aia chiar n-aveam timp nici să mor, pregăteam intervenția de la Butoiu. Când am ajuns la destinație, ghici cine bombănea: “Mircea!!! [al meu] Iar ai greșit drumul! Ți-am zis de-atâtea ori să verifici traseul și locul în care trebuie să ajungi înainte să mergi ca orbetele după GPS!!!” / “Da’ am ajuns în punctul pe care mi l-ai trimis, ce vrei de la mine?!” Verific repede, nerăbdătoare să servesc replica tăioasă. La naiba, chiar eram unde i-am trimis. Dar ce-am trimis??? Unde suntem? Ce-am făcut?
Am greșit, ce să fac… Conacul la care visam eu era, într-o poziție oarecum similară, pe sprânceana unui delușor, dar o vale mai la est. Cazarea era deja plătită, de ajuns am ajuns, așa că am înghițit în sec și-am pornit în recunoaștere. OK, hai să vedem cât de tare am greșit! Vă las pe voi să evaluați…
Nouă ne-a plăcut foarte mult. Gazda ne-a primit, ne-a făcut un tur generos al casei și al curții, și-apoi a plecat. Pentru aproape o zi am avut tot conacul și curtea doar pentru noi – restul oaspeților nu ajunseseră încă, sau erau pe traseele din zonă. Am mers cu trei copii, pe care am reușit să-i ținem afară o după-amiază întreagă fără să le facem program special – fiecare ce-a avut chef. Eu am citit pe-o buturugă despre București (deja lucram la PUG și încă mai speram să fac nu știu ce studiu pe chestii istorico-arheologice); Mircea probabil s-a jucat pe telefon (sau a citit și el?), fetele-au bârfit cu telefoanele lipite de mâini, tolănite-n hamac, iar Zeno s-a ocupat cu bruiaje pe toate fronturile – de la hăituit buburuze pe scoarța copacilor, până la băi cu iarbă aruncată pe fete, o maaare distracție! Toți ne-am bucurat de aer curat, de verde (măcar în fundal), de umbra copacilor, de hamace, de gâze și de plimbări pe cărări cu bălării. Până spre seară s-au ocupat toate camerele și-am servit toți, împreună cu gazda, o cină copioasă în jurul unei mese de pomină (o vedeți în calupul de foto de mai jos). Mâncare pregătită de oameni din sat, cu ingrediente locale, degustare de vin și o atmosferă deschisă și prietenoasă din partea tuturor, deși mulți nu ne cunoșteam. Totul a picat… uns! În plus, eu m-am bucurat foarte mult să văd o casă istorică pe mâini bune, chiar și fără implicarea unor specialiști de profil. Dorința de a păstra, de recondiționa dacă e cazul, atenția la detalii și materiale adecvate se văd la fiecare colț al casei, înăuntru sau afară. Nu e ireproșabil, perfect nu există și nici nu vreau să deschid vreo listuță de exemple cu ce “nu e bine”; în ansamblu, este foarte bine!
Am vizitat, înainte de plecarea înapoi spre București, și conacul la care am avut intenția să ne cazăm. M-am bucurat foarte mult că am greșit. Între timp, devenise o destinație un pic prea fancy pentru gustul meu. Foarte frumos, de mers acolo cu străini – no problem; dar, pentru sufletul meu, Conacul Nucu e fix ce trebuie.
***
A doua vizită a fost iarna. Nu-i ca vara, mai ales fără zăpadă, dar tot e frumos.
După câteva Revelioane la rând în care-am parazitat niște prieteni dragi care au o pensiune foarte cozy la Măgura (da, promit să revin!), a venit momentul să ne mai vedem și de treaba noastră… So, am avut tema grea de a găsi o altă gazdă pentru o bună parte din gașcă. Tema a fost chiar lejeră până la urmă, pentru că ne-am oprit repejor la varianta Conacul Nucu din Urlați. Ce-a fost acolo rămâne acolo, mai adaug doar că am avut tot conacul doar pentru noi vreo patru zile și trei nopți, cu prelungire la cerere. Distribuția funcțională ideală pentru un astfel de eveniment: zonă de party în demisol/cramă/loc de luat masa, zonă de nani/filme la parter, cu porticul spre panoramă și podul destinat adolescenților. Mâncare pe săturate, de băutură nu se discută, jocuri, karaoke (o altă premieră bifată!) și liber la deranj, că nu deranjam pe nimeni. Ne-a plăcut foarte mult de Rev la Conacul Nucu! Din respect pentru gașcă am lăsat deoparte toate pozele cu oameni, dar se poate citi ușor printre poze 🙂 N-au lipsit nici dinozaurii, firește!
Vă invit să-i vizitați și să-i urmăriți, pentru că ce fac ei e un pic mai mult decât doar cazare și cred că merită încurajați: Conacul Nucu pe Facebook | Conacul Nucu pentru non-Facebook 🙂 Găsiți în link-uri cu ce se mai ocupă, ca să închei și eu odată postarea asta… Să tot avem așa turism în România ❤
De la o vreme îl ascult frecvent pe Simon Sinek, printre alții. E genul de vorbitor [am scris inițial speaker, apoi am șters] care devine contagios după ce prinzi o secvență argumentativă cu care rezonezi, iar apoi e mereu tentant să-ți verifici propriile perspective cu ale lui; cel puțin, așa funcționează la mine. Habar n-am ce formare are, nu l-am studiat deloc, știu doar că e un tip de succes (dar mulți au succes în lumea noastră). Îl ascult pentru că tot ce spune, de la mărunțișuri până la chestii profunde și foarte serioase este, pentru mine, de foarte mult bun simț. Iar de bun simț avem toți nevoie, mai mult decât pare. Și probabil pentru că sunt într-o perioadă în care simt nevoia să învăț și din experiența de viață a altora – cât mai mulți, din lumea cât mai largă și din domenii cât mai diverse; am multe de recuperat, iar asta vine cu multă sete.
Până acum am mai postat pe Facebook câte un discurs care m-a dat pe spate – de-al lui, sau de-al altora. Ăsta vreau să rămână ceva mai mult, ceva mai accesibil decât sacul fără fund care se adâncește la nesfârșit pe Fb, din care ocazional îți mai amintește câte o postare aniversară. Eu uit multe, foarte multe chestii care-mi trec prin fața ochilor, indiferent că mă impresionează sau nu. Pe unele chiar vreau să le țin aproape, iar asta e una dintre ele; pentru mine, e cam de talia experienței pe care am avut-o anul trecut la audierea Conferinței ABA, doar că e mult mai scurtă și, într-un fel, mai concentrată. Deloc întâmplător, nucleul ideilor transmise nu e semnificativ diverit: empatie, înțelegere, parenting, flexibilitate, modelare etc.
Ce zice Simon aici este esențial în toate rolurile pe care le am: în primul rând pentru mine, în conturarea unui sine stabil (da, atât de târziu…; se zice că mai bine mai târziu decât niciodată), apoi ca părinte a doi copii cu nevoi diferite, ca angajat sau membru în diferite echipe de lucru, și nu în ultimul rând în rolul de cadru didactic. Mă gândesc că mulți dintre noi bifăm măcar una sau două căsuțe din enumerarea asta, de unde îmi rezultă că ar fi de interes general.
Eu am rămas cu două fire roșii din acest discurs, pe care vă invit să-l ascultați cap-coadă. Primul, că leadership-ul este doar o altă formă de parenting; nicidecum nu e o idee nouă pentru mine, însă această argumentație a fost una dintre cele mai bine țintite pe echivalență, cu paralele foarte elocvente. (Nu intră acum în discuție ce înțelege fiecare prin parenting, sau mai bine zis ce linie adoptă.) Pornind de la această echivalență, el ridică o problemă destul de spinoasă: dacă la copil nu putem renunța, odată ce-l avem, indiferent ce provocări ne aduce, de ce ne permitem să renunțăm la un angajat, sau la un elev/student? (Doar pentru că e major, în cazul adulților? Mulți s-ar prevala de acest argument.)
Al doilea fir m-a prins pentru că desființează o generalizare – anume că toți milenialii sunt defecți (m-a pierdut un pic aici, pentru că dacă se referă la generația 1981-1996, noi n-am crescut cu social media…, dar bănuiesc că se referă totuși la următorii – nu că noi n-am fi defecți! Indiferent cum îi numim, în definiția lui sunt generațiile care au crescut cu o combinație nesănătoasă de parenting permisiv prost înțeles și social media; eu n-am prins nici una, nici alta, dar am prins altele care mi-au slăbit piulițele.) Simon zice o chestie simplă, de cele mai multe ori valabilă, care se aplică și aici: dacă toți (sau mulți) au aceeași problemă, atunci problema nu e de la ei – ci de la noi, indiferent că vorbim despre leadership, parenting și, aș adăuga aici, educație. Poate că nu este efectul nostru în mod direct, însă în rolul de lider, părinte, sau profesor pe care-l jucăm în viața lor, avem responsabilitatea de a ne ajusta perspectiva până când ajungem într-un punct în care să-i putem înțelege. Ca să-i putem ajuta, trebuie să-i putem înțelege. Cu alte cuvinte, noi trebuie să gravităm în jurul lor, nu vice versa… Într-o anumită privință, nu la modul absolut, sunt niște nuanțe foarte-foarte fine.
Ascultați-l pe Simon, o să vă placă! Și dacă devine un pic incofortabil, înseamnă că e cazul să-l ascultați chiar un pic mai mult 😉
alexandrateodor 