încă un pic de reclamă și gata

Am dat drumul la blogul Patrimoniul construit contează (!?) – o inițiativă pentru promovarea patrimoniului construit în România, dar nu doar din România. Aici urmează să postez materialele mai ample. Chestii mai scurte, de întreținere, doar pe Facebook și, dacă mă voi îndura, pe Instagram.

Am început cu două concepte esențiale, Patrimoniu construit sau monument istoric?

Următorul pe listă e un material despre viziune. Pare abstract, dar nu e. E un cuvânt care mi-a displăcut întotdeauna, dar numai pentru că de cele mai multe ori era folosit într-un mod nefericit.

https://patrimoniulconstruitconteaza.wordpress.com/

Patrimoniul construit contează (!?)

Bun venit, iubitorule de patrimoniu! 

Dacă ai ajuns aici înseamnă că pentru tine patrimoniul construit contează, sau ai o minimă curiozitate în direcția asta, chiar dacă nu te prea convinge. Curiozitatea e unul dintre ingredientele esențiale pe orice bulevard sau fundătură a vieților noastre. Pun pariu că, dacă reușesc să fac un pic de lumină pentru tine în lumea patrimoniului construit, vei ajunge destul de repede să-l iubești și tu, chiar dacă pornim doar de la un sâmbure numit curiozitate!  

Dacă te grăbești, poți completa direct formularul pe care l-am conceput pentru inițiativa patrimoniul construit contează (!?) Dacă vrei și să înțelegi o fărâmă din contextul în care vine, te invit să citești mai departe.

Sunt Alexandra Teodor, cercetător de patrimoniu construit.* E doar o întâmplare că ne găsim într-o epocă în care, în România, există un fost ministru (!) care consideră institutele de cercetare o gaură neagră. Nu-și pune problema că, mai mult ca sigur, unele aspecte trebuie corectate, îmbunătățite, eficientizate etc., ci propune direct tăierea fondurilor. Scurt. De fapt, nu e chiar o întâmplare, cum spuneam mai sus, pentru că fondul favorabil ignoranței pe linia culturală proliferează de foarte mult timp. Fun fact: patrimoniul construit (în ansamblu, nu fragmentar) nu este reprezentat de niciunul dintre acele 178 de institute enumerate, așadar propunerea mea (încă foarte informală și doar pe jumătate la mișto) este chiar înființarea unuia nou-nouț, care să se numească Institutul de Cercetare a Patrimoniului Construit. Vreau să profit, așadar, de acest episod nefericit din politica românească și să contribui,  pe “bucățica” mea (și nu doar a mea), la vastul tablou despre ce poate să însemne cercetarea. Cine știe, poate vă conving și de utilitatea unui nou institut! 

Am ales direcția asta din timpul facultății, patrimoniul construit fiind și atunci (adică acum vreo 20 de ani) un fel de Cenușăreasă în peisajul arhitectural, fie el urban, rural, sau între (categoria asta e mai răspândită decât pare). Lucrurile nu s-au schimbat fundamental între timp și nici nu par să existe încă niște premise reale pentru o îmbunătățire semnificativă (asta e doar estimarea mea deocamdată foarte subiectivă, dar urmează să o și argumentez). Într-adevăr, există multă activitate în domeniu, ceea ce contează, dar nu există o coordonare a acestor eforturi și nici o corelare cu nevoile reale. Nici nu știm, de fapt, care sunt nevoile reale, deci corelarea nici n-ar putea să existe. E important să putem evalua corect și să înțelegem de unde pornim, iar în domeniul patrimoniului construit pornim cam de la zero; e zero și un pic, dar foarte puțin. Asta ca să fim optimiști și să nu ne gândim (prea mult) la ce-am avut și ce-am pierdut. 

Dar patrimoniul construit nu e o Cenușăreasă doar în peisajul mai larg. E mai rău de-atât: el (aproape că) nu există în peisajul cercetării din România. Toate parantezele astea înseamnă o nuanță în plus, iar uneori doar o prudență pedantă. Eu zic răspicat că nu există pentru că, de exemplu, nu există slujbe în domeniu, sau dacă sunt le numeri pe degete și vin la pachet cu o mulțime de mărunțișuri birocratice care înseamnă orice, dar nu cercetare (pentru că sunt majoritatea, dacă nu toate, în instituții de stat care, dintr-o veșnică austeritate, trebuie să bifeze la n roluri). Nu există cerere reală pe piață pentru componenta asta pentru că e una pe care se poate rezolva strict formal, dacă e musai, dar cel mai des se poate fără. Și mai zic asta, la fel de răspicat, pentru că proiectele de cercetare de patrimoniu construit din România (cel puțin cele relativ puține despre care am aflat eu) nu vizează infrastructura domeniului. (Nu există infrastructura domeniului; mă refer la una care să și stea în picioare, să fie funcțională și operativă. Nu zic să alerge la maratoane.)

Un alt episod, tot foarte recent, dar petrecut într-un cerc mult mai restrâns, m-a pus pe gânduri cu privire la ce poate să însemne cercetarea pentru unii sau alții dintre noi; într-adevăr, și între noi, cercetătorii, există un clivaj de percepție – de ce să ne mirăm de cei care chiar n-au tangențe? Nu e ca și cum învățăm cu toții în școală ce poate să fie cercetarea 🙂 Eram la un eveniment din zona înaltă a cercetării românești cu lansare spre biznis (unde, fie vorba-ntre noi, nu aveam ce să caut, dar mi-am încercat norocul). Un domn amabil, aparent bun la marketing (pentru că nu era nici în cercetare și nici în biznis – cred că rolul lui se numea facilitator, dar poate greșesc), m-a întrebat cu ce fel de cercetare mă ocup. M-am străduit să-i explic cât am putut eu de bine (cu toate că mereu mă trec transpirațiile când ajung la subiectul ăsta cu cineva din afara domeniului) și chiar părea să fie oarecum interesat. A găsit repede un exemplu din experiența lui care era legată, fie și de departe, de patrimoniul construit – și cred că aproape oricine poate să facă asta, chiar și un copil de școală primară. Apoi a venit la masa noastră (de stat în picioare) colega din echipa de workshop. Partenerul de discuție o întreabă și pe ea cu ce se ocupă. Ea răspunde (știind deja cu ce mă ocup și prinzând ultima bucată din conversație): “Eu chiar sunt cercetător!” Bang! Nu (vreau să) cred că a fost vreo jignire pe față, dar involuntar m-a pus la pământ, iar replica ei m-a bântuit cu zilele. (Și sunt decisă că e o deviză bună chiar pentru mine, o voi folosi!) Adicătelea, unul care o dă cu patrimoniul construit nu poate fi un cercetător adevărat. Eu insist, totuși, că poate. Vă las aici o explicație despre ce poate să fie cercetarea, una în limba engleză și alta în limba română – ambele de la mult-hulita-și-folosita Wikipedia (apropo, eu o folosesc aproape la fel de mult ca pe dexonline – la care am cărare pe browser). Conținutul este sensibil diferit între cele două, dar până și asta spune foarte multe despre rolul cercetării în România.

Dacă vrei să mă ajuți să creștem domeniul patrimoniului construit în cercetarea din România (adică un ceva foarte mic într-un ceva oricum mic…), poți începe cu completarea formularului patrimoniul construit contează (!?) Și dă-l mai departe, pentru că patrimoniul construit ne privește pe toți.

LE: blogul e aici, https://patrimoniulconstruitconteaza.wordpress.com/

Colecția lunii mai ’25 _deZeno

Pe lângă nelipsiții monștri și dinozauri, au apărut în peisaj școala și curcubeul. Prima i s-a “lipit” pentru că a văzut la viitoarea lui școală o pistă de alergare, iar el e mare amator de alergat de când a învățat să meargă… Nu știu de unde i-a venit tema curcubeului, cert e că s-a potrivit cu peisajul politic al lunii; a desenat primul curcubeu în ziua în care l-au uns pe Nicușor președinte. Ultimul desen este cu un monstru care se încarcă în/din curcubeu. Al doilea desen ilustrează o stație de dino-metrou în formă de șobo, cu trenuri în formă de dino și pânze de Spiderman în prim-plan. Pe șobo l-a “cules” din Ratatouille, acum zice că îi plac și șobolanii… am încercat să-i explicăm că-n realitate nu sunt chiar așa de simpatici. Ultimul trend e cu hașuri foarte lungi, pe care le face, din proprie inițiativă, ținând creionul foarte departe de vârf.

Am încercat-o și pe-asta

Într-un schimb de comentarii pe tema patrimoniului construit de-acum mulți ani, pe Facebook, cineva mă lua peste picior spunându-mi că, dacă nu mi-am spart capul cu un ONG, sau ceva de genu’, nici să nu deschid gura.(*) Gen, dacă n-ai copii, atunci n-ai nici dreptul să-ți dai cu părerea, nici măcar dacă ești specializat într-un domeniu relevant. (Corolarul ar fi că, dacă ai copii, indiferent că-i faci la 15 ani într-un mediu social defavorizat, opinia ta chiar contează!) I-am dat cu flit (cel puțin în mintea mea) și la fel aș face și acum, doar că, între timp, viața a făcut să-mi sparg capul și cu un ONG. Pentru patrimoniu! ONG-ul a rămas, capul meu spart s-a reparat (oarecum), iar mai departe ne vedem fiecare de drum. Nu ne-am potrivit, sau mai bine zis nu sunt făcută pentru asta. Un ONG înseamnă, înainte de toate, management și administrativ, indiferent în ce domeniu activează. Oricât de organizată aș fi, sau aș putea să fiu (și chiar pot), nu vreau să activez în chestiuni administrative, pentru motivul foarte rotund că m-am pregătit asiduu, ani de zile, pentru altceva. ONG-ul mai înseamnă și oameni, pentru că în principiu e o asociere de forțe pentru un scop comun. Așadar, nici n-ar fi fost necesar să mă ocup eu chiar de tot, dacă aș fi avut partenerii de drum potriviți; din păcate, nu i-am avut. Precum într-un mariaj prost, nimic nu a mers; de la început, până la final.

Privind peisajul ONG de patrimoniu din România de la distanța celor câțiva ani de detașare, concluzia mea este amară. Am petrecut doar câțiva ani în mediul ăsta, dar mi-e imposibil să estimez câți ani din viață m-a costat, de fapt. Aproape un an am activat, într-o heirupeală de nedescris, sub pălăria altora, până s-a înființat ONG-ul nostru; încă vreun an am funcționat cu motoarele turate la maximum (eu, nu și restul membrilor), după care am anunțat, epuizată, că nu mai pot duce toată coordonarea singură și, ca să fiu sigură că se înțelege ideea, am sistat orice activitate. De atunci au mai trecut încă doi (!) ani până când a preluat cineva șandramaua, după ce eram la un pas de a o desființa. Pe acest val, atitudinea colegilor ongiști a fost cel mult una oportunistă. Cât timp am pedalat, auzeam în cor: “Heeei, suntem în același tren, avem aceeași misiune, hai să ne sprijinim reciproc!” – ca atunci când faci conversație de salon la un eveniment social. Când m-am oprit, nimeni – dar nimeni – nu s-a uitat în urmă, cu vreo urmă de umanitate de genul: “Ce s-a întâmplat, de ce te-ai oprit? Ești bine?” Păi… nu eram bine; că nimeni nu renunță de bine ce-i e. Pe lângă faptul că-mi epuizasem toate resursele fizice și mai ales psihice, aveam un copil de doi ani cu probleme serioase, pe care abia începeam să le conștientizez, altul adolescent pe care-l duceam la psiholog de bine ce era, iar ca să închidem cercul eram și în pragul divorțului. Știu că temele astea personale nu interesează pe nimeni, dar noi, ăia care roboțim pe rotița șoricelului și ne dăm duhul prin toate dărăpănăturile uitate de lume, dacă admitem că suntem oameni!, avem (sau ar trebui să avem) și o viață personală. Apropo, când am intrat în hora ongistă, cel mic avea… 5 luni! Da, 5 luni de când se născuse! Dar, pentru că apucata din mine era deja înapoi în activitate, nimeni dintre partenerii mei de discuții (a se vedea cât de bine mi-i aleg…) nu și-a pus problema că nu era cazul să trag tocmai eu căruța. Socotelile au fost, însă, mult mai simple: eu eram cea mai tânără, deci trebuia să mă sacrific, și eu aveam job la facultate, deci aveam cel mai mult timp liber… Restul aveau biznis de ținut, așa că ei puneau doar consultanța; hai, și contabilitatea, care de fapt n-a mai fost și am rămas tot eu cu ea. Ei nu-și permiteau să facă voluntariat, eu da! Și pe voluntariat trebuia să găsesc tot, de la colaboratori, specialiști și experți, până la contabilitate, spațiu de depozitare pentru toată dotarea de șantier și loc de parcare pentru o camionetă… A fost foarte convenabil câtă vreme am putut folosi resursele personale de spațiu, iar când n-am mai dispus de ele a devenit strict problema mea, nu a lor. Sigur, mai contribuiau și ei când le era la-ndemână, dar responsabilitatea era a mea: de la hârtii până la viețile oamenilor de pe șantier. Faină socoteală.

Nimeni, dar absolut nimeni nu-și pune astfel de probleme umane în lumea patrimoniului construit. Iar acum nu mai vorbesc doar despre mediul ONG, ci despre domeniu în general, pentru că am “șansa” să privesc prin gard de aproape 20 de ani (da, sunt unii intrați de-a binelea, iar alții din specia wannabe, mai mult morți decât vii, care mai scot capul din când în când cu vreo fărâmă de proiect sau de studiu). Toți suntem (iar dacă nu suntem, rușine nouă!) niște roboți antrenați (precum AI, da!) să construiască neobosit la salvarea patrimoniului construit. După cum vedeți, toată heirupeala asta dă roade fantastice, pentru că suntem pe cale să depășim orice recorduri în materie de bună practică. Ați râs cu poftă, da? Nu doar că salvăm praful de pe tobă, dar cel mai grav este că nu știm ce avem de salvat! Nimeni, dar nimeni din tot stupul ăsta de albine (să fie, oare, viespi?) nu-și pune problema elementară, fundamentală, esențială: bă, da’ noi ce avem aici? Nimeni nu vrea să aprindă lumina, cel mai bine e cu haos, că asta-i limba pe care-am învățat-o. La ce ne trebuie nouă liste, inventare, criterii, priorități? Merge și-așa, în plus, nu avem timp de astfel de prostii… Noi stingem focuri! Nino, nino!

Nino, nino! zice și Mintea mea, după ce i-am dat timp să gândească. Stop joc. Eu vreau să trăiesc, nu să roboțesc, cu patrimoniu construit sau fără.

(*) După câțiva ani, când eram în vria activității mele de ong-istă, respectivul coleg și-a cerut scuze pentru acel comentariu. Am apreciat, evident, deși nu se schimbase nimic; primeam scuzele doar pentru că devenisem activistă cu acte în regulă, nu pentru că opinia mea ar fi putut fi, oricum, valabilă.

Diamant brut / Wild Diamond

#filmuldevineri a fost o producție franțuzească ce poate fi văzută prin foarte multe filtre – și n-o să mă strofoc să le identific pe toate. E genul de poveste care apasă prin banalitate și conștientizarea generalizării banalității. Personajul principal poate fi de oriunde în lumea largă (unde femeile pot umbla cum au chef pe stradă), iar povestea ei poate fi a oricui: un adolescent major cu o mamă iresponsabilă și fără tată, care trece prin diverse forme de traumă și care crește precum o buruiană, fără ca cineva să se îngrijească de educația și sănătatea lui (emoțională, între altele, dacă nu chiar în primul rând). Putea fi băiat, iar tema adaptată, dar atunci filmul n-ar mai fi putut profita de toată abundența de mărunțișuri sclipicioase și detalii aproape tehnice cu care-și sufocă zilele fetele/femeile prea rătăcite. Orice om echilibrat poate înțelege o anumită preocupare pentru un aspect plăcut, machiaj, coafură, haine etc., dar cu cât preocuparea tinde să acapareze tot mai multe resurse (de timp, bani și energie), cu atât devine mai aproape de sau mai adâncită în patologie. Iar boala aia n-are nici o legătură cu frumusețea, e în cu totul alt spectru. Tendințele de hipercosmetizare, de supraexpunere în social media pentru că devine unică resursă pentru stima de sină, la pachet cu decolarea mentală din zona realității sunt toate simptome ale unui psihic dezechilibrat, dacă nu chiar bolnav.

Pentru mine a fost o experiență interesantă să urmăresc viața unui asemenea personaj atât de aproape, având în vedere că în viața reală nu pot să le observ decât de la distanță. M-a ajutat să privesc cu mai multă compasiune acest spectru al societății, care tinde să înghită și copii crescuți în medii mai puțin defavorizate – dacă nu suntem suficient de atenți. Altfel spus, dacă am face o colecție de filme din seria “Adolescence” (care pare să fi spart gheața și tiparele printr-o abordare foarte dură), Wild Diamond și-ar găsi acolo un loc foarte confortabil.

Cu siguranță era loc de mai bine, nu atât pentru finețuri, cât chiar pentru mesajele de moralitate pe care le transmite filmul – în special cu finalul. Aș fi fost curioasă de reacția la un răspuns opus așteptărilor Lianei, adică un răspuns pe care l-ar fi primit un procent copleșitor al fetelor care au concurat cu ea pentru rol. Ea spune la un moment dat că, dacă nu primește rolul, se sinucide; ei bine, ce-ar fi făcut dacă nu-l primea? Fix acolo unde tensiunea ar fi ajuns la maximum, povestea se diluează și mesajul se pierde – dacă nu chiar se convertește într-un contra-mesaj: “Iată, dacă crezi foarte tare în tine, (doar) cu puterea gândului, o să reușești!” Până și în Prințesa și broscoiul de la Disney protagonista trece printr-o întreaga aventură inițiatică înainte ca visul să i se îndeplinească, după ce s-a rugat stăruitor la o stea (“if you make a wish on evening star it’s sure to come true” – scria într-o carte de povești pentru copii). Despre ambiguitate și ezitare în mesajul transmis de Wild Diamond se scrie și în această recenzie theguardian – în ansamblu favorabilă.

Am devenit fan Radio România Muzical…

Pentru mine, așa cum mă știu de-o viață, e mindblowing, neașteptat, ???, da’ de ce? Orice post care începe cu “Radio România” însemna mereu skip în secunda următoare – o repulsie venită din copilărie, când în casa bunicilor se asculta doar Radio România Actualități. Anii ’90, gen… nu știu cum o mai fi acum și nici nu vreau să știu, dar pentru mine, atunci, era ceva de nedigerat. Nu că ar fi păsat cuiva ce ar putea prefera să asculte un copil, în vremea aia. Nu în cercurile mele, în orice caz…

Au fost ani în care ascultam mult radio acasă, la ai mei. Aveam câte o perioadă lungă un post preferat, pe care ajungeam să-l schimb(ăm) din varii motive. Era o situație de conjunctură. Acum nu mai pot să mă dau drept ascultător de radio, nici pe departe. Sunt un consumator de ocazie, două zile pe săptămână, într-un interval de o oră în care plimb copilul de la terapie la grădi. Am posturi câte butoane mi-a dat computerul mașinii și sar între ele când nu-mi place vreo piesă, sau când încep să vorbească (rar îi ascult și rămân acolo). În decembrie anul trecut, când ne-a explodat tot haurul în față, mai lăsam și pe știri, că deh… În decurs de câteva zile, știrile de la Gold FM au ajuns de neascultat (pentru mine). În trafic fiind, mi-am zis că ăstora nu mai vreau să le cresc audiența prea curând și că trebuie să găsesc repede un înlocuitor pe buton. Am apăsat >> pe frecvență până a găsit ceva care se-auzea decent. Era Radio România Muzical… m-a umflat râsul și mi-am zis – OK, orice e mai bine decât Haur FM!

Pentru o scurtă vreme ajungeam să apăs butonul ăla doar când le epuizam pe restul. Muzică clasică am mai ascultat în ultimii ani, dar opera e ceva cu care urechea mea e mai puțin obișnuită. Și totuși am rămas acolo, în ideea să experimentez ceva nou. Apoi, mai aveam zile în care realizam că poate sunt tensionată și aș face bine să mă relaxez, să nu mă mai entuziasmez sau enervez pe vreo piesă de radio mainstream. Așa că-mi începeam călătoria direct pe RRM. Am descoperit nu doar că nu mă deranjează, dar pe alocuri chiar îmi place. Intervențiile prezentatorilor sunt întotdeauna la obiect și documentate – nu întotdeauna scurte, dar rare -, cu materiale despre artiști și compozitori de demult sau din zilele noastre. O altă lume decât cea care ni se etalează cu forța în fiecare zi. O bulă, ce-i drept, dar e o bulă reală, care pare chiar frumoasă și cu o viață aflată în strânsă legătură cu propriul patrimoniu. Nu știu ce să zic despre alte bule foarte specializate, dacă se ridică măcar la genunchiul broaștei.

Las aici o piesă care m-a făcut alaltăieri să pierd multe minute căutând-o pe Youtube – și trebuie să recunosc că am eșuat. În final, mi-am făcut hatârul de a o reasculta în arhiva RRM… care pare să fie o mină de aur: emisiunea Arpeggio, 11 martie 2025, min. 24:45 – Tchaikovsky, Op. 66, The Sleeping Beauty (1889), aranjament la pian pentru 4 mâini de Rachmaninoff, interpretat de surorile Labèque. Am găsit apoi pe Youtube alte interpretări, dar eu o voiam pe aia… Cel mai mult îmi place ultima parte (min. 38:27), care a fost preluată în piesa mai recentă, Once upon a dream – aici, în interpretarea interesantă a Lanei del Rey pentru Disney & Maleficent. În total, vreo 17 minute de pian la patru mâini…

Secundar, toată fascinația vine și din faptul că a început să mă atragă jucăria cu pianul. După ce-am făcut cursul pe Duolingo, mi-am promis să-mi aduc acasă orga electronică pe care i-am cumpărat-o Sofiei – ceea ce am făcut. Apoi mi-am cumpărat manual (Mica metodă de pian) și m-am pus pe studiat. Cea mai mare bucurie până acum a fost să recunosc și să reproduc linia melodică Melc, melc, codobelc :)))) Firește, progresul va fi mereu ca al melcului, pentru că nu-mi permit să fac asta decât când mă dezmorțesc după vreo sesiune de lucru, sau când devine necesar să mă binedispun. Partea simpatică e că nu doar eu dau raite pe la clape, ci și copiii 🙂

Mai las și acest minunat desen mai vechi al vrăjitoarei din aceeași poveste, pe care l-am găsit întâmplător căutând piesa aia. M-a umflat râsul amintindu-mi de cotoroanța Angelina Jolie în Maleficent. Care film, apropo, este o interpretare foarte-foarte reușită și bogată în semnificații a poveștii originale, în care firul central pentru copiii mai mici e dublat de diverse fațete cu tâlc pentru copii mai mari și adulți. L-am văzut cu Sofi pe repeat, iar acum îl strecurăm cât se poate de des și cu Zeno. Nu cred c-o să mă plictisesc vreodată de el.

The bad fairy Carabosse by Léon Bakst, who created the décor and about 300 costume designs in 2 months for Diaghilev’s lavish 1921 production of The Sleeping Beauty in London.
[By Leon Bakst – Transferred from en.wikipedia; transferred to Commons by User:Innotata using CommonsHelper., Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=15073720%5D

Despre adevăruri incomode

M-am gândit dacă să fie doar o postare pe FB care va fi oricum ignorată, sau să storc câteva cuvinte pe blog cu share pe FB, care vor fi oricum ignorate. În ultima vreme am aplicat regula că dacă e un subiect suficient de important [din punctul meu de vedere], atunci îl pun pe blog.

Nu mi-am propus niciodată să scriu despre parenting (iar n-avem un echivalent românesc, ceea ce poate fi sugestiv) și sper să nu derapez atât de mult, deși… Cel mult aș putea să scriu din perspectiva unui părinte deraiat care încearcă să se urce și stea pe șine :))) O să-mi permit, în schimb, să promovez ce scriu și susțin alții, dacă ceea ce am citit sau ascultat m-a convins. Nu atât la nivel emoțional, cât argumentația factuală.

Nu mai știu când am început să ascult genul ăsta de materiale, oricum era deja târziu în multe privințe, iar înțelegerea în zona asta se formează lent, cu multe sincope și reveniri. Poate în timpul pandemiei? Aveam dificultăți serioase cu Sofi la școală, acasă, școala devenise acasă, Zeno avea sub un an, noi lucram amândoi (!) și aveam zero ajutoare. A fost și singura perioadă din viața mea când îmi rămâneau bani de la un salariu la altul, așa că a fost ușor să cumpăr un pachet de parenting care-a costat exorbitant. Speram la un leac magic, pentru că în fuga aia amețitoare pe rotița șoricelului eram disperată că nu reușesc să descurc ițele cu copilul de 10 ani. Cel de sub 1 an nu prezenta încă probleme (sic!). Au fost bani aruncați pe fereastră; nu am avut timp, sau nu mi-am făcut timp, pentru că oricum nu m-a prins în contextul dat. Avea un conținut cu care nu am cuplat, în sensul că ceea ce susțineau părea de bun simț, dar pentru mine era contraintuitiv, sau pur și simplu nu-mi ieșea ceea ce recomandau ei. Mai târziu am realizat că eram, de fapt, mult prea defectă, iar materialul ăla era precum apa sfințită când tu ai nevoie de antibiotic. Era un pachet de parenting pentru oameni relativ sănătoși (= echilibrați emoțional), dar care poate se pierd în prea multe recomandări contradictorii din lumea îngustă sau largă. Important a fost, însă, că subiectul a rămas de interes. Am baleiat tot ce mi-a picat sub ochi pe FB, apoi în mână, când am început să cumpăr cărți pe tema asta, iar cu timpul am început să diger. Greu, foarte, foarte greu.

Să fie, deci, vreo cinci ani de când citesc și ascult chestii de parenting. Să fi ascultat interviul ăsta acum 20, 15 sau 10 ani este foarte, dar foarte puțin probabil. M-ar fi enervat undeva în prima jumătate de oră și aș fi închis. (Simon zice o chestie: dacă ceva te irită într-un feedback, atunci [ceva] e adevărat…) Cu experiența pe care o am acum, îmi doresc să-l fi ascultat cu forța *înainte* să fi avut primul copil. Nici măcar wishful thinking nu se aplică. N-a fost să fie, iar asta nu doar pentru că interviul are mai puțin de o lună, ci pentru că ideilea din zona asta se așează greu și au nevoie de un anumit context ca să crească. Teoria atașamentului datează de prin 1950, dar asta nu înseamnă că a difuzat instant în lumea largă. Dimpotrivă, tendințele care existau deja s-au dezvoltat exponențial, cu fiecare nouă generație de copii care urmau la rândul lor să aibă copii. Opoziția e puternică și azi, și e foarte previzibil să continue. Pachetul de parenting pe care-l cumpărasem era mulat pe teoria atașamentului (din ce pot să-mi amintesc), dar, cum spuneam, (încă) nu rezonam.

Erica Komisar, intervievată în acest podcast, încă nu are pagină pe Wikipedia. Pare să fie antifeministă, antiprogres, antigendertrend etc. Asta am citit pe alocuri, după ce-am ascultat interviul. Eu n-am reperat nimic din cele de mai sus, în schimb am ascultat argumente pertinente, științifice, referitoare la efectele unei detașări prea timpurii a mamei de copil, la efectele îngrijirii timpurii de către tată, de ce trebuie să fie un rol de mamă și unul de tată, indiferent că e un cuplu tradițional sau altfel etc. Un subiect pe care nu l-au atins este cel al mamelor indisponibile emoțional pentru ferestrele 0-3 și 9-25, dar ăsta chiar e un alt subiect, deși se leagă intrinsec. Aici sunt predominant explicații referitoare la efectele asupra copilului și doar tangențial cele referitoare la părinți și ceea ce poate să fi condus la dezechilibru.

Nu pot servi cu forța nimănui acest material (în afara copiiilor mei, la momentul potrivit). Pe mine m-a convins, așa că îl las aici. Internetul e mare și fiecare-și alege conținutul. În final, fiecare este responsabil pentru felul în care își crește copiii și pentru modul în care alege să se poziționeze apoi, în timp, față de felul în care și-a crescut copiii. Eu știu, acum, că am ratat fereastra de 0-3 ani cu ambii copii. Știu și de ce. Ambele sunt realități pe care le-am procesat deja în ultimii ani, deci nu m-au inundat emoțional acum, ascultând acest podcast. Mai am speranță să recuperez ceva până în 25 și, dacă aș fi ratat-o și pe aia, atunci aș fi putut măcar să-mi ghidez copiii să nu repete greșelile mele cu copiii lor 🙂 Ceea ce voi face oricum, dacă voi mai fi pe-aici.