“Adolescence” (2025)

După mine, e unul dintre filmele anului, dacă nu chiar cel mai bun – chit că e miniserie. Știu că am memorie scurtă, dar nu cred să fi văzut vreun film mai bun în ultimii ani, cel puțin dacă suprapui toate capitolele la care excelează, anume problematică, impact potențial (măsurabil inclusiv științific, dacă și-ar prinde cineva mintea), dar și performanță tehnică și actoricească.

Imaginea afișului este cea mai bună metaforă vizuală pentru “buba” băiatului. Sursa: https://en.m.wikipedia.org/wiki/Adolescence_(TV_series)

A făcut valuri pe newsfeed-ul meu de Facebook în urmă cu câteva luni, când am citit tot ce-am prins despre el – în principal opinii ale diverșilor din cercurile mele, comentarii, tot ce putea fi relevant privind felul în care e primit și perceput de public. L-am “prizat” imediat ce i-au dat drumul pe Netflix, dar nu m-am simțit în stare să scriu nimic după vizionare; se scrisese deja prea mult, oricum, iar poate cei mai îndreptățiți erau psihologii – ori eu chiar am mulți psihlogi în urmărire de la un timp. Acum vreau să revin asupra lui și să las o notă personală, pentru că – nu-i așa – nu toți urmărim psihologi, iar unii dintre noi chiar îi discreditează. În situația asta, opinia unui cetățean oarecare poate să conteze mai mult.

Prima dată am vizionat Adolescence doar cu Mircea. Am considerat prudent să ne uităm întâi doar noi, adulții/părinții. După ce-am gafat-o o dată cu un film la cinema, mi-am spus că nu mai repet greșeala de a o expune la un film dur înainte să fiu pregătită emoțional să-i explic, dacă e cazul, ceea ce vede. În fine, după ce ne-am lămurit i-am spus Sofiei că trebuie să vedem filmul împreună, pentru că e foarte bun și chiar e o experiență binevenită la vârsta ei, dar a cam lăsat-o rece. Adevărul e că “ardeau” altele mai tare, precum examenul de capacitate, așa că n-am insistat. Apoi ne-am luat cu altele și am uitat.

Săptămâna trecută vine Sofi la noi și spune hotărât: “Vreau să văd Adolescence.” Hmmm, cum așa, ce ți-a venit tocmai acum, sau cu ce ocazie? – am întrebat-o. “Am văzut pe Insta că a luat puștiul de 15 ani un premiu Emmy și sunt curioasă cum joacă.” OK… orice îți captează atenția e bun, până la urmă. Noi nu reușiserăm să o convingem că merită, dar un puști de vârsta ei care câștigă un Emmy… baby, are cu totul alt calibru! Nu m-aș fi gândit că un premiu ar putea avea un asemenea efect (cu manta) asupra tinerilor, caz în care l-ar merita orice rol, oricât de slab – ceea ce clar nu e cazul aici, puștiul este excepțional… Este foarte evident că a înțeles mecanismele psihologice care-i ghidează personajul, altfel nu ar fi putut să joace atât de bine. FA-BU-LOS.

Paranteză. Probabil că asta e o chestie care poate șoca doar generațiile trecute de o anumită vârstă – să spunem, rotund, 30 de ani? -, anume precocitatea tinerilor de azi în raport cu educația psihologică; ok, poate că nu e valabil pentru toate categoriile sociale, dar cu siguranță pentru cele mai favorizate. Poate din simplul fapt că au fost expuși subiectului de mici, că au acces non-stop la informații pe linia asta (dacă-i interesează), că poate se discută ocazional la școală, în jurul lor etc., cert e că sunt din cu totul altă ligă decât ăștia mai trecuți de prima tinerețe și că au cu totul alt start în viață pe chestia asta. Acum vreo doi ani am avut ocazia, la o nuntă…, să ascult o adolescentă din familia foarte extinsă vorbind despre frații Tate, într-o discuție în contradictoriu cu unchiul (!) ei, cu vreo 20 de ani mai mare decât ea. L-a surclasat cu lejeritate. Puștoaica avea un bagaj de cunoștințe despre caz care bătea cu mult ce știam eu – mie doar îmi suna cunoscut numele lor, dar la epoca aia cam atât… – și niște argumente pe care eu le descoperisem abia recent, într-o perioadă de mare dificultate din care încă mă târam să ies. Nu pot să ascund că am fost profund invidioasă preț de câteva minute, comparându-mă involuntar cu ea când eram la vârsta ei – ce înțelegere copilăroasă aveam despre oameni și relațiile umane. Apoi mi-am dat seama că asta e creșterea firească, atunci când copiii noștri sunt expuși mai repede la cunoaștere și pot cu adevărat să învețe din greșelile noastre.

Așadar, am revăzut filmul – în două tranșe, că sunt patru episoade lungi de peste o oră -, de data asta cu Sofi. (Mircea a zis pas, nu mai vrea să revadă, e prea nasol.) Nu cred că a plâns decât la ultima scenă din ultimul episod, zicând că n-a mai bocit de mult la un film (dar poate și ea are memoria scurtă, ca și mă-sa). La final am schimbat câteva vorbe, pentru că eram curioasă ce a înțeles – în mare, că altfel erau multe dedesubturi pe care le puteam lua la bani mărunți. Răspunsul ei a fost destul de prompt: “Tragedia asta nu s-ar fi întâmplat dacă părinții i-ar fi acordat băiatului mai multă atenție.” I taught you well, my apprentice, mi-am spus – precum Oscar la cursul de șah de pe Duolingo. Bine, nu e chiar (sau doar) meritul meu, mesajul ultimei secvențe era destul de transparent în această direcție. În discuția care a urmat am elaborat pe tipul de atenție necesar pentru a dezamorsa asemenea “bombe” din viața unui copil, ca să fie clar că nu e vorba despre cât de mult îi place mâncarea de la școală sau ce note a luat la matematică. Și am convingerea că a fost clar, pentru că am avut multe astfel de discuții sensibile în ultimii ani, unele mai la rece, altele foarte inconfortabile (pentru ambele părți).

De ce e important să vizionăm Adolescence – ca părinte, viitor părinte și adolescent, chiar și în devenire? (să zicem că vârsta de 13 ani, cât avea personajul din film, ar putea fi o limită bună de pornire, dar cred că merge și mai jos cu un an sau doi) Pentru că psihologia de uz casnic se învață în straturi (ca orice altceva de o anumită complexitate), iar ăsta e un strat foarte consistent – precum un curs intensiv; pentru că învățăm la ce “nimicuri” să fim atenți – și unii, și alții; și pentru că fiecare efort conștient de a îmbunătăți relațiile dintre părinți și copiii lor, indiferent de vârstă și de inițiator, este un pas mic, dar important, spre mai bine. Povestea lui Jamie, un băiat de 13 ani care a ucis cu brutalitate o colegă de școală pentru că îl lezase emoțional – inspirat de o suită îngrijorătoare de cazuri reale -, e o pilulă foarte amară, dar foarte eficientă. Episoadele filmate dintr-o singură bucată (!) adaugă o presiune de mare efect psihologic, care fără îndoială fac să merite tot efortul logistic și uman din spatele camerei.

un altfel de happy ending

N-am simțit nevoia să marchez finalul de grădiniță al lui Zeno, sau finalul de gimnaziu al Sofiei, pentru că sunt momente firești, ca multe altele, pe care le trăim toți cei care avem copii. Doar ne-am lăudat pe Facebook cu o poză – că n-ar fi fost nimic de scris – pentru prima lor zi de pregătitoare și liceu, ‘că sună cumva și a fost un moment așteptat cu emoții variabile (Zeno cel mai puțin – aparent, că n-avem acces la mai mult pe linia asta -, Sofi cel mai mult, iar noi undeva între). În schimb, simt nevoia să celebrez ceva care nu vine firesc în viața oricui, despre ceva greu de îmbrățișat cu toată inima și la care nu te-ai aștepta să-l percepi ca pe un moment care se cere marcat cu o mărgică pe firul vieții: intervenția terapeutică și inevitabilul final de etapă terapeutică.

Luna asta ne-am luat rămas bun, pe rând, de la întreaga echipă de terapie cu care am lucrat legat în ultimii doi-trei ani, la trei ani și jumătate de când am început. E mare lucru pentru că dinamica echipelor de terapie e destul de mare; am început cu o echipă care și-a tot schimbat componența până la stabilizare, din variate motive. Nu ne-am despărțit de voie, ci doar de nevoie, deși funcționam deja de mult timp într-o interacțiune foarte bună (și cât poate să dureze ceva foarte bun, fără o minimă schimbare?). Știam de ceva timp că vine despărțirea asta, pentru că ședințele noastre erau dimineața, în septembrie urma să începem școala cu program tot dimineața, iar terapeutele cu care lucram nu au program, sau nu mai au locuri libere după-amiaza.

Încep cu Anca, pentru că ea e veterana noastră… a lucrat cu Zeno aproape trei ani, de două ori pe săptămână timp de vreo doi ani și o dată pe săptămână în ultimul an. Nu a jucat mereu rolul cu “zâna cea bună”, a căutat și să-l provoace, ceea ce pentru mine a fost pansament… pentru că nici eu nu pot fi mereu pe plus. De aceea, au fost momente în care Zeno a opus rezistență și n-ar mai fi mers la Anca, dar am continuat pentru că eu rezonam cel mai bine cu ea. Uneori mi se părea că eu aveam mai multă nevoie de ea decât el… Anca a fost zâna cea bună în costum de zgândărici.

Denisa a fost alături de noi aproape doi ani de zile, din care vreun an a lucrat cu el trei zile pe săptămână, apoi treptat câte două și spre final o zi pe săptămână. Ca număr de ședințe (dar cine le mai numără?) poate că a prins comparabil cu Anca. Denisa a fost mereu “zâna cea bună” – o specie străină pentru mine, dar pe care o privesc cu admirație și nu pot decât să mă bucur pentru Zeno că a fost în viața lui și că a contribuit la nucleul iubirii de sine (știu că sună foarte cheesy, dar când conștientizezi că trebuie să ți-o construiești artificial la ~40 de ani nu mai e cheesy deloc). La despărțire mi-a povestit cu emoție că Zeno a fost primul copil cu care a lucrat în centru și că a îmbrățișat-o din prima zi; între ei a fost iubire de la prima vedere.

Închei cu Ileana, care a coordonat terapia lui Zeno timp de doi ani și jumătate. O dată pe lună făceam împreună inventarul reușitelor și provocărilor noi sau în lucru, iar ea ajusta planul de intervenție în funcție de obiectivele curente. Tot o zână mereu bună și cu zâmbetul pe buze, indiferent de context, care l-a îndrăgit pe Zeno în mod vizibil de la prima până la ultima întâlnire. Nu am decât poze de la final, când postarea asta a devenit premeditată 🙂

Mi-e greu să exprim în cuvinte cum a fost, de fapt, această despărțire, pentru că echipa de terapie a fost parte din familia noastră extinsă pentru jumătate din viața lui Zeno de până acum. Iar prin el, a fost parte din viețile noastre în câțiva dintre cei mai grei ani. Dacă am supraviețuit și ne-am revigorat psihic, li se datorează în bună parte. Pe lângă intervenția propriu-zisă și achizițiile permanente ale lui Zeno, aceste zâne bune au fost plasa noastră de siguranță în viața de zi cu zi. Știam mereu că dacă apare vreo dificultate, e cineva alături de noi cu o privire obiectivă și o vorbă bună, care ne poate ghida. Nu e puțin lucru când ai un copil atipic.

Ne luăm la revedere de la Anca, Denisa și Ileana, cu mulțumiri și recunoștință pentru dedicarea și profesionalismul lor, și ne continuăm drumul cu noua echipă de terapie care l-a preluat pe Zeno. Am păstrat, totuși, și ceva “vechi” – să ne poarte noroc -, pentru că am primit-o înapoi pe Andra, prima lui coordonatoare și cea care ne-a convins că terapia ABA la Autism Voice rulz!

Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi

Sunt foarte mândră de Zeno și de mine, pentru că aseară am terminat de citit împreună, încet și sigur, prima carte pentru copii mai serioasă și mai puțin desenată. Nu era vreun scop în sine pe care să-l fi prestabilit, ci e o reușită venită din insistența de a-i citi, totuși, ceva, într-un program de rutină care să meargă și pentru el, dar și pentru mine… Că suntem doi în relația asta cu cititul (care a intrat în fișa postului meu; Mircea are programul lui de seară separat, chiar înainte să intru eu în tură, de Speedy Gonzales live reenactment – o poezie în sine…, dar e altă poezie).

De fapt, drumul până la Habarnam n-a fost deloc ușor, chiar dacă ultima bucată a mers relativ uns. În urmă cu doar câteva luni primeam feedback de la terapeuți că are deficiențe de înțelegere a textelor scurte la prima audiție sau mai puțin cunoscute, proba finală fiind repovestirea în câteva propoziții. Evident că nu era o surpriză pentru noi și nici nu-l vedeam pregătit pentru nivelul ăsta, dar terapeuții au niște obiective prestabilite, iar scopul lor este să le atace și să le atingă; iar mai devreme sau mai târziu chiar le iese! Tema poveștilor intrase de mult timp în planul de lucru; am vrut să verific pentru că aveam și amintiri destul de vechi pe zona asta: s-a întâmplat chiar în primele două luni de terapie…

În primul plan de lucru în care a fost introdus (17 august 2022 – e foarte simpatic să constat că aseară se împlineau fix trei ani de la această dată, cu totul aleatorie pe ambele capete), obiectivul era cuprins în “Programe pentru dezvoltarea limbajului receptiv” și era compus din trei puncte: să asculte povestea până la final; să arate personajele principale din poveste și să imite acțiuni simple din cadrul poveștii. Treaba cu imitatul a prins cel mai bine. N-aveam cum să uit, pentru că vreun an de zile (și nu exagerez, am înregistrări datate) ne-a căpiat cu Punguța cu doi bani. A început de la replica neobosită (dar epuizantă) a cocoșului (Cucuriguuu, boieri mari, daaați punguța cu doi bani!) și-a ajuns până la a repovesti aproape întreaga poveste din memorie, cu o predilecție clară pentru replici. (Era plăcerea lui să redea doar dialogul, fiind complet neinteresat de orice spunea povestitorul, de unde-am dedus că ar merita să-l trimit la cursuri de teatru – ceea ce am și făcut.) Dar nu așa, ocazional… ajunsese să fie program în fiecare seară să-i citesc “Punguța cu doi bani”. Acum, eu fac eforturi pentru el, dar nu pot chiar orice și la nesfârșit și nici nu cred că e sănătos. Deși îmi era simpatică povestea, la un moment dat mi se făcuse lehamite, așa că încercam alte povești. Dezinteres total! Nimic nu e la fel de amuzant precum Cucuriguuu, boieri mari, daaați punguța cu doi bani! La un moment dat mi-am amintit că găsisem mai demult o colecție de povești Electrocord pe YouTube, am identificat povestea și-am dat play, ușurată și recunoscătoare producătorilor pentru realizare, iar internetului și YouTube pentru simplul fapt că există! Curând după reușită dădeam play și ieșeam repede din cameră, ca să n-o mai aud! Dar biata Sofi încă mai dormea cu el în cameră, așa că n-avea unde să fugă, așa că am încercat și alte povești Electrocord… Nup. Nimic nu e la fel de amuzant precum Cucuriguuu, boieri mari, daaați punguța cu doi bani! Pe alocuri mai mergea cu “Cei trei purceluși”, “Ursul păcălit de vulpe” sau “Ridichea uriașă”, dar de toate mă săturasem. Grav. Majoritatea au un limbaj învechit și chinuit (niște forme de trecut la care ți se-mbârligă limba-n gură), pentru mine e un chin să le citesc și să tot refac frazele din mers ca să nu mă zgârie pe urechi. Chiar să le rescriu n-am avut pornire, să-mi fie cu iertare… îmi place să scriu, dar nici chiar așa. (Sau nu încă, cine știe ce microb mă mai apucă!)

La un moment dat am încercat să introduc prima carte cu Apolodor, care chiar îmi place foarte mult, dar nu reușeam neam să trecem de primele zece pagini. Mereu voia de la început și mă frustra; mă plictisisesm de început și nu știam cum se termină :)) A cuplat mai bine la Apolodor în Delta Dunării, dar aia e relativ scurtă și după o vreme am simțit că iar stăm de prea mult timp pe repeat. De la terapeuți am fost sfătuită să caut povești cu dinozauri, că deh… ăia-i plac. A fost o misiune în sine, dar eșuată… În primă fază am căutat pe internet. O tonă de cărțulii, dar nu aveam cum să le văd conținutul – ca să-mi dau seama dacă au fraze compatibile cu creierul meu, sau o să-mi vină să dau cu ele de pereți. Așa că n-am cumpărat de pe net, am mers în librării. Cred că am luat la mână vreo cinci-șase de-a lungul a câteva săptămâni, n-am găsit nimic să mă convingă. În librării nu le găsești așa ușor după cuvinte cheie (adică le găsești în stoc, dar nu le găsești la raft să dai cu bomba, pentru că n-au sistem de corelare cu baza de date), iar dacă întrebi vânzătoarele te trimit la cărți despre dinozauri. Le-am explicat cum am știut eu mai bine că vreau cărți cu personaje dinozauri, nu cărți care te învață despre dinozauri (d’alea avem, oricum); tot n-am găsit, n-a fost să fie. Așa că am abandonat pista cu dino, deși știu că într-o zi sau alta o să mă “împiedic” de ele prin librării. Mi-a rămas să dau raite prin casă și prin cutiile din toate casele prin care-am trecut în ultimii ani (și care tot rămân restante pe câte undeva, că nu ne mobilizăm odată să ne mutăm de tot). La un moment dat am găsit cărțulia asta verde, rămasă de prin biblioteca mai veche a Sofiei. O primise recomandare de lectură de la școală, prin clasa a doua sau a treia. A citit câteva pagini din ea și-a lăsat-o, iar eu eram încă pe formația de școală veche: ai învățat să citești? Dă-i bice! Oricum niciodată nu am simțit că ar pasiona-o să-i citesc și nu a fost nimeni să-mi spună: insistă, la un moment dat o să prindă… Fiind păstrătoare (eu), n-am dat-o mai departe. Mereu m-a amuzat numele, așa că am fost curioasă să mă uit prin ea, cu toate că era clar pentru o vârstă mai avansată decât nivelul lui Zeno. Lectura era plăcută, frazele cât de cât normale, așa că mi-am încercat norocul. Eram sceptică mai ales pentru că e sumar ilustrată, alb-negru, dar nu știu prin ce minune a prins. Nu știu exact ce i-a plăcut în toată experiența asta, pentru că în mod evident eu citeam ca un radio stricat, iar el găsea mereu câte un prilej de distragere. Când îl mai întrebam câte ceva din ultimile fraze citite, cam la 4 din 5 răspundea greșit sau găsea câte o replică ocolitoare; recent începuse să-mi spună: “Nu m-a mai întrebat nimeni asta!” :))) La un moment dat era mai atent la cifrele de la numerotarea paginilor decât la ce citeam eu, sau doar îl căuta pe Habarnam în micile desene, în care-l recunoștea după pălăria lunguiață. Cu toate astea, deși îl plictisea crunt, în fiecare seară aștepta povestea cu Habarnam de dinainte de nani. Nu mai cerea altă carte, trebuia să continuăm capitolul sau să începem unul nou. Când în sfârșit am terminat cartea, după câteva luni înșirate de citit puțin câte puțin în fiecare seară, l-am întrebat ce s-a întâmplat în poveste și n-a știut să-mi spună. Probabil că a reținut unele detalii, dar povestea de ansamblu e lungă și i-a trecut pe lângă ureche. Așadar, suntem încă departe de a ne fi atins obiectivele pentru programul “Dezvoltarea limbajului expresiv”, care în ultima variantă de plan cuprinde și “să repovestească 3-5 evenimente principale după prima audiere a unei povești (sau pe poveștile mai puțin cunoscute)“, dar cu toate astea am reușit să creștem premisele pentru un context favorabil și mai variat (esențial, atât pentru noi, cât și pentru el). Acum vrem să cumpărăm și restul cărților din seria cu Habarnam, iar poate cu timpul o să vrea să și urmărească poveștile, nu doar să asculte ca la radio, în timp ce trage mâța de coadă (la propriu, că mai nou avem pisică… pardon, pisoi) și mângâie dinozaurul. Nu de alta, dar se apropie de vârsta la care o să-l intereseze tema, care apropo, este mereu actuală: prichindeii care nu vor să aibă de-a face cu prichinduțele și aventurile prin care trec ei până ajung să se împrietenească cu ele. Bine, cu Zeno nu-mi fac probleme pentru că el chiar are fete prietene și are una mai mare în casă, ziceam și eu pentru prieteni… aud la mulți că băieții lor nici nu vor să audă de fetițe, de parc-ar fi aliens. Ce să vezi, exact ca prichindeii din Habarnam! Și exact ca pe vremea mea, deși sună bizar să gândesc asta cu “vremea mea”.

Personajele sunt simplu trasate și au nume adorabile, singura problemă pentru copiii mai mici (sau mai ca Zeno) fiind că există riscul confuziei cu niște cuvinte obișnuite. Pe prichindei îi cheamă – pe lângă protagonistul Habarnam (fără cratimă, ca să fie clar) – Știetot, Probabil, Posibil, Dondănel, Piuliță, Elice, Limonadă, Gogoașă etc., iar pe prichinduțe le cheamă Ochi-albaștri, Rândunica sau Pisicuța. Pentru mine a fost o plăcere să o citesc și să-i descopăr o mulțime de substraturi moralizatoare, în special pe cele cusute pe personajul principal. Habarnam este portretul perfect al copilului arogant, rău, chiar bully, mincinos, lăudăros și laș, care de multe ori străbate cu mare avânt și vârsta adultă. Povestea procesului prin care el se dă pe brazdă este, desigur, ideală, dar cam ăsta e rolul poveștilor, nu-i așa? Când copilul nostru o să prezinte simptome specifice o să-i amintim de Habarnam și cum i-a făcut să se simtă pe ceilalți când s-a purtat la fel. Dacă facem asta suficient de consecvent, efectul pozitiv e garantat.

Ce mă intrigă cel mai mult legat de Habarnam nu este că n-am citit-o când eram mică; nici măcar n-am auzit vreodată de ea, până când n-a ajuns pe lista de cumpărături de la școala Sofiei. N-am auzit nici în familia mea, nici la colegii și cunoștințele de părinți responsabili. Cartea e scrisă de Nikolai Nosov în 1954; născut la Kiev în 1908, în Imperiul Rus (cum sună asta, mai ales azi…), e mai bine cunoscut prin literatura pentru copii și adolescenți, deși a mai scris “schițe umoristice, un roman scurt și o trilogie de basme” (totul de la wiki citire). Nu am reușit să aflu când a fost tradus la noi Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi; un rezumat AI zicând că “Traducerea în limba română nu are o dată specifică menționată în sursele disponibile, dar cartea a devenit rapid populară și a fost publicată în numeroase ediții și traduceri în diverse limbi, inclusiv în română, după succesul său inițial.” Nici pe Grupul Humanitas nu scrie în mod explicit despre traducerea românească, ci doar că “Cel mai îndrăgit dintre eroii săi este fără îndoială Habarnam, protagonistul unei trilogii – Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi, 1953-1954; Habarnam în Oraşul Soarelui, 1958; Habarnam pe Lună, 1964-1965 – care în ultimele patru decenii nu a lipsit nici o clipă din rafturile librăriilor.” Librăriile lor, sau librăriile noastre? Și care 40 de ani? Ai mei, sau cei de după publicare?, că împreună sunt vreo 80… Nevermind, prezentări reciclate și făcute formal, ne-am obișnuit. Ediția noastră din 2022 moștenește versiuni care merg în urmă până în 2003, plauzibil să fie chiar anul primei traduceri în limba română.

Voi l-ați citit Habarnam când erați mici? Măcar în rusește, dacă nu în românește? 🤭