Couples Therapy (2019-)

Nu știu cum să deschid pledoaria pentru această serie, fiind un subiect foarte delicat; nu mă refer atât la partea de cuplu, cât la (psiho)terapie în sine. Știu că sunt încă mulți oameni care resping ideea de terapie și n-ar încerca-o nici în ruptul capului. Intuiesc că (și) ăsta a fost unul dintre gândurile lui Josh Kriegman, unul dintre regizorii serialului Couples Therapy (2019-2025), când a promovat ideea realizării lui. Știind ce impact poate avea terapia de calitate asupra vieții oamenilor, simți nevoia acută de a transmite mai departe. Apoi, anticipând că cei mai mulți n-ar vrea să încerce pe pielea lor, poate ar merge să încerce măcar pe pielea altora… Este, așadar, un reality show. Dar nu e un show de tipul Big Brother, senzaționalist, cu drame și pițiponceală mai mult sau mai puțin regizate. E o punere în scenă cât mai realistă cu putință a unor cazuri reale de terapie, cu o completare minimală a tabloului din care să reiasă complexitatea procesului – în special din direcția terapeutului. Viețile private ale protagoniștilor sunt prezentate doar ca fundal al poveștilor de terapie.

Despre dr. Orna Guralnik, terapeutul care asigură practic singurul rol principal, am aflat de la o amică psiholog din UK că e unul dintre cei mai bine plătiți practicieni din lume. Pe mine m-a convins că-și merită banii. Ce mi se pare grozav la serialul ăsta e faptul că, urmărind cazurile, nu ai cum să nu rezonezi cu o situație sau alta din poveștile celor câteva zeci de participanți la sesiunile de terapie. Asta înseamnă că, indirect, ai parte de propria sesiune de terapie 🙂

Disclaimer: cuplurile participante au fost selectate tocmai pentru a reprezenta cât mai bine diversitatea lumii de azi, așa cum e ea…, de unde rezultă că nu vă pot fi chiar toți simpatici, dimpotrivă. E totuși interesant să-i urmărești până la capăt, oricât ar fi de diferiți de noi, pentru că în esență toți avem cam aceleași tipuri de probleme – anume un pachet principal de comportamente involuntare care ne complică viața. Rolul terapiei este, așadar, să identifice acele comportamente și să le corecteze. Nu să le vindece, nu promite nimeni vindecare completă, ci doar o capacitate crescută de gestionare a momentelor dificile.

Vă rog mult, nu vă uitați la trailere. Am deschis și eu unul, nu e ce trebuie. Plonjați direct în serial, priviți măcar un episod până la capăt și apoi decideți dacă merge și mai departe. Poate să nu fie azi, nici peste o lună, ci pentru orice moment în care mintea își face loc pentru puțină curiozitate și deschidere.

“Adolescence” (2025)

După mine, e unul dintre filmele anului, dacă nu chiar cel mai bun – chit că e miniserie. Știu că am memorie scurtă, dar nu cred să fi văzut vreun film mai bun în ultimii ani, cel puțin dacă suprapui toate capitolele la care excelează, anume problematică, impact potențial (măsurabil inclusiv științific, dacă și-ar prinde cineva mintea), dar și performanță tehnică și actoricească.

Imaginea afișului este cea mai bună metaforă vizuală pentru “buba” băiatului. Sursa: https://en.m.wikipedia.org/wiki/Adolescence_(TV_series)

A făcut valuri pe newsfeed-ul meu de Facebook în urmă cu câteva luni, când am citit tot ce-am prins despre el – în principal opinii ale diverșilor din cercurile mele, comentarii, tot ce putea fi relevant privind felul în care e primit și perceput de public. L-am “prizat” imediat ce i-au dat drumul pe Netflix, dar nu m-am simțit în stare să scriu nimic după vizionare; se scrisese deja prea mult, oricum, iar poate cei mai îndreptățiți erau psihologii – ori eu chiar am mulți psihlogi în urmărire de la un timp. Acum vreau să revin asupra lui și să las o notă personală, pentru că – nu-i așa – nu toți urmărim psihologi, iar unii dintre noi chiar îi discreditează. În situația asta, opinia unui cetățean oarecare poate să conteze mai mult.

Prima dată am vizionat Adolescence doar cu Mircea. Am considerat prudent să ne uităm întâi doar noi, adulții/părinții. După ce-am gafat-o o dată cu un film la cinema, mi-am spus că nu mai repet greșeala de a o expune la un film dur înainte să fiu pregătită emoțional să-i explic, dacă e cazul, ceea ce vede. În fine, după ce ne-am lămurit i-am spus Sofiei că trebuie să vedem filmul împreună, pentru că e foarte bun și chiar e o experiență binevenită la vârsta ei, dar a cam lăsat-o rece. Adevărul e că “ardeau” altele mai tare, precum examenul de capacitate, așa că n-am insistat. Apoi ne-am luat cu altele și am uitat.

Săptămâna trecută vine Sofi la noi și spune hotărât: “Vreau să văd Adolescence.” Hmmm, cum așa, ce ți-a venit tocmai acum, sau cu ce ocazie? – am întrebat-o. “Am văzut pe Insta că a luat puștiul de 15 ani un premiu Emmy și sunt curioasă cum joacă.” OK… orice îți captează atenția e bun, până la urmă. Noi nu reușiserăm să o convingem că merită, dar un puști de vârsta ei care câștigă un Emmy… baby, are cu totul alt calibru! Nu m-aș fi gândit că un premiu ar putea avea un asemenea efect (cu manta) asupra tinerilor, caz în care l-ar merita orice rol, oricât de slab – ceea ce clar nu e cazul aici, puștiul este excepțional… Este foarte evident că a înțeles mecanismele psihologice care-i ghidează personajul, altfel nu ar fi putut să joace atât de bine. FA-BU-LOS.

Paranteză. Probabil că asta e o chestie care poate șoca doar generațiile trecute de o anumită vârstă – să spunem, rotund, 30 de ani? -, anume precocitatea tinerilor de azi în raport cu educația psihologică; ok, poate că nu e valabil pentru toate categoriile sociale, dar cu siguranță pentru cele mai favorizate. Poate din simplul fapt că au fost expuși subiectului de mici, că au acces non-stop la informații pe linia asta (dacă-i interesează), că poate se discută ocazional la școală, în jurul lor etc., cert e că sunt din cu totul altă ligă decât ăștia mai trecuți de prima tinerețe și că au cu totul alt start în viață pe chestia asta. Acum vreo doi ani am avut ocazia, la o nuntă…, să ascult o adolescentă din familia foarte extinsă vorbind despre frații Tate, într-o discuție în contradictoriu cu unchiul (!) ei, cu vreo 20 de ani mai mare decât ea. L-a surclasat cu lejeritate. Puștoaica avea un bagaj de cunoștințe despre caz care bătea cu mult ce știam eu – mie doar îmi suna cunoscut numele lor, dar la epoca aia cam atât… – și niște argumente pe care eu le descoperisem abia recent, într-o perioadă de mare dificultate din care încă mă târam să ies. Nu pot să ascund că am fost profund invidioasă preț de câteva minute, comparându-mă involuntar cu ea când eram la vârsta ei – ce înțelegere copilăroasă aveam despre oameni și relațiile umane. Apoi mi-am dat seama că asta e creșterea firească, atunci când copiii noștri sunt expuși mai repede la cunoaștere și pot cu adevărat să învețe din greșelile noastre.

Așadar, am revăzut filmul – în două tranșe, că sunt patru episoade lungi de peste o oră -, de data asta cu Sofi. (Mircea a zis pas, nu mai vrea să revadă, e prea nasol.) Nu cred că a plâns decât la ultima scenă din ultimul episod, zicând că n-a mai bocit de mult la un film (dar poate și ea are memoria scurtă, ca și mă-sa). La final am schimbat câteva vorbe, pentru că eram curioasă ce a înțeles – în mare, că altfel erau multe dedesubturi pe care le puteam lua la bani mărunți. Răspunsul ei a fost destul de prompt: “Tragedia asta nu s-ar fi întâmplat dacă părinții i-ar fi acordat băiatului mai multă atenție.” I taught you well, my apprentice, mi-am spus – precum Oscar la cursul de șah de pe Duolingo. Bine, nu e chiar (sau doar) meritul meu, mesajul ultimei secvențe era destul de transparent în această direcție. În discuția care a urmat am elaborat pe tipul de atenție necesar pentru a dezamorsa asemenea “bombe” din viața unui copil, ca să fie clar că nu e vorba despre cât de mult îi place mâncarea de la școală sau ce note a luat la matematică. Și am convingerea că a fost clar, pentru că am avut multe astfel de discuții sensibile în ultimii ani, unele mai la rece, altele foarte inconfortabile (pentru ambele părți).

De ce e important să vizionăm Adolescence – ca părinte, viitor părinte și adolescent, chiar și în devenire? (să zicem că vârsta de 13 ani, cât avea personajul din film, ar putea fi o limită bună de pornire, dar cred că merge și mai jos cu un an sau doi) Pentru că psihologia de uz casnic se învață în straturi (ca orice altceva de o anumită complexitate), iar ăsta e un strat foarte consistent – precum un curs intensiv; pentru că învățăm la ce “nimicuri” să fim atenți – și unii, și alții; și pentru că fiecare efort conștient de a îmbunătăți relațiile dintre părinți și copiii lor, indiferent de vârstă și de inițiator, este un pas mic, dar important, spre mai bine. Povestea lui Jamie, un băiat de 13 ani care a ucis cu brutalitate o colegă de școală pentru că îl lezase emoțional – inspirat de o suită îngrijorătoare de cazuri reale -, e o pilulă foarte amară, dar foarte eficientă. Episoadele filmate dintr-o singură bucată (!) adaugă o presiune de mare efect psihologic, care fără îndoială fac să merite tot efortul logistic și uman din spatele camerei.

“T A T A” (2024)

Am promis că scriu despre el și mă țin de cuvânt, dar nu prea am ce. Nu în sensul că n-aș avea nimic de zis, ci dimpotrivă – aș avea atât de multe încât mi se blochează mintea. A corespuns cu toate așteptările formate din diversele lecturi și cadre pe care le-am văzut pe net. E categoric multe clase peste contemporanul “O familie aproape perfectă” (2024) – nefericită coincidență să fi apărut deodată, zău… Singura supriză pe care am avut-o a fost că m-a bușit plânsul în trei reprize de-a lungul unui minut, de când m-am ridicat de pe scaun până când am ieșit pe poartă. Nu cred că au fost două minute, obiectiv privind, dar părea că nu se mai termină aleea aia dintre clădirea din spatele Institutului Francez și trotuarul din față, unde m-am oprit să-mi suflu nasul (pe care nu l-am putut controla) și-am reușit să-mi înghit ultimul val de plâns pentru că am început să ventilez vorbind.

Am încercat să-mi amintesc de ce mi-am reprimat, totuși, pornirea naturală și absolut explicabilă de a plânge și mi-am dat seama că-mi era rușine să fiu văzută că plâng – deși nu mă cunoștea nimeni pe-acolo, mă uitasem bine când am intrat în sală. De fapt, îmi era rușine de mine, pentru că venisem foarte convinsă că sunt super-pregătită să văd filmul ăsta – dat fiind că eu am trecut deja prin bla-bla-bla – și când colo… pac, mă pocnește plânsul! Nici n-am simțit că vine! Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, de ce-mi vine să plâng incontrolabil. Semn că în continuare aștept de la mine mai mult decât ar fi uman.

Nu cred că puteau alege un titlu mai bun. Mai puternic. Până și fontul, culoarea și distanțarea literelor sunt ceea ce trebuie. La liceu ar trebui să fie “lectură” obligatorie.

https://www.imdb.com/title/tt17044840/; https://www.facebook.com/TATA.documentary

“O familie aproape perfectă” (2024)

Am vizionat aseară, la Grădina cu Filme, O familie aproape perfectă – cel mai recent film al lui Tudor Platon. S-a scris deja multișor despre acest film-documentar. Având în vedere că difuzarea lui s-a suprapus cu cea a unui alt film românesc având o tematică înrudită – Tata -, cele două filme sunt frecvent prezentate comparativ, sau cel puțin prin asociere. Pe al doilea încă nu l-am văzut, dar îl aștept cu nerăbdare de când s-a publicat vestea că va fi (adică de peste un an…). O cronică tipică este cea de la Scena 9, iar alta (care mi-a plăcut mai mult) e cea prin care am aflat, recent, despre filmul lui Platon.

Filmul propriu-zis nu mi-a plăcut-plăcut. Pentru gustul meu, atât personajele, cât și conversațiile lor sunt nesărate (impropriu spus “personaje”, pentru că sunt oameni care-și joacă propriile roluri în real life – ceea ce poate să fie o premieră absolută în cinematografie, dar n-am verificat această apreciere care poate fi doar rodul ignoranței mele). Întreg filmul aduce disconfortul de a te situa în viața unor oameni pe care nu doar că nu-i cunoști, dar nu-i simpatizezi neapărat, și face asta mai ales în momente din viața lor în care parcă nu ți-ai dori să fii martor. Deși se vorbește despre curajul și vulnerabilizarea protagoniștilor (care sunt cele mai evidente în relația dintre ei și public), eu cred că e un pic și din partea cealaltă. Filmul e intruziv în ambele direcții, dar e o intruziune de tip “medicament” – neîndulcit (pentru ambele părți). Nu mă mir când aud că mulți pleacă în timpul filmului, revoltați că se proiectează astfel de scene – așa cum ne-a mărturisit chiar Platon, aseară, după proiecție. El zice că publicul nu pleacă de plictiseală, deși eu cred că poate fi și asta o cauză, pe lângă disconfortul psihologic – care poate fi conștientizat, sau nu. Plictiseala e una dintre acele părți inerente ale vieții cu care mulți nu vor să conviețuiască, prin urmare se revoltă (ca și cum te-ai revolta că îmbătrânești…); în cazul de față ar fi, deci, o dublă revoltă, iar una nu o exclude pe cealaltă. De altfel, singura recenzie din partea publicului pe care o citisem sublinia în tușe groase doar plictiseala. Eu cred că e o apreciere injustă; la un astfel de film nu poți invoca doar plictiseala, fără a recunoaște totuși valabilitatea temei, pentru că nu văd decât două scenarii posibile pentru spectatori: 1. poți pretexta plictiseala ca paravan al disconfortului (ne)conștientizat și 2. poți să fi trecut deja, în viața ta, prin acel gen de disconfort și să rămâi doar cu plictiseala. Dar plictiseala nu e ceva rău, mai ales când ai și un strop de curiozitate (după mine, dacă rămâi doar cu plictiseala sigur mai e ceva de râcâit). Eu am avut mai multe curiozități, chiar dacă nu aveam așteptarea să-mi placă și chiar dacă la suprafață m-am plictisit: cum vede autorul filmului – în mod evident mai tânăr decât mine – această temă spinoasă a comunicării în familie (și trebuie să recunosc că a descoperit-o mult mai repede decât mine); cum și cât mă regăsesc eu în povestea lui/lor (suficient, aș spune); cum percepe Mircea toată experiența (având în vedere că nu l-am pregătit cu nici un fel de detalii, altul decât “film românesc” – după care nu se omoară) și cum reacționează publicul (pleacă, nu pleacă; comentează, e atent/distras etc.) Acum, dacă stau să mă gândesc retrospectiv, gândeam că mă plictisește în timp ce priveam, dar poate eram prea influențată de recenzia aia și poate aveam nevoie de timp să procesez ceea ce văd. După ce-am schimbat impresii cu Mircea, am înțeles mai bine de ce pe mine m-a plictisit, iar pe el nu: între el și personajul principal sunt mai multe zone comune decât între mine și oricare dintre personajele filmului. E destul de clar, deci, că mai mult decât orice alt tip de film, acesta va genera reacții dintre cele mai nuanțate; mai precis, nu există doi oameni care să-l recepteze la fel, ceea ce înseamnă că are suficientă profunzime – chiar dacă pare o banalitate. În timpul acestui exercițiu, dar și după, fiecare face în mintea lui pattern recognition, voluntar sau involuntar, conștient sau inconștient – adică în funcție de vârstă, experiența de viață, tiparul de personalitate propriu, dar și al apropiaților/cunoscuților lui etc., găsește mai multe sau mai puține zone comune cu peisajele conturate ale personajelor.

Pentru mine, cea mai mișto parte a fost abia după proiecție, când organizatorii l-au avut ca invitat pe autorul și protagonistul filmului. A fost un element-surpriză, pentru că nu observasem în descrierea evenimentului sesiunea de Q&A. Cu toate că mi-a fost nesărat în continuare (totuși, fără să mă irite, fiind și simpatic pe alocuri), m-am detașat voluntar de această percepție subiectivă și l-am urmărit prin filtrul curiozității de care aminteam mai sus, ca parte dintr-o experiență psiho-sociologică. Dialogul lui cu publicul a făcut filmul mult mai valoros – și poate că fix asta lipsește din montajul așa-zis documentar: vocea naratorului. E foarte greu să înțelegi un mesaj, un scop, un demers, atunci când nu este explicat; sigur, avantajul acestei abordări deschise este tocmai că lasă posibile mai multe efecte. A fost neașteptată și reacția publicului – nu doar că nu au plecat în timpul proiecției (unii au plecat imediat după), dar au venit vreo cinci-șase intervenții cu întrebări bunicele (cam două de căciulă). Abia prin răspunsurile autorului la întrebări am reușit să mai așez niște aha-uri în sistem – de pildă, partea cu plictiseala și platitudinea conversațiilor. Cineva l-a întrebat dacă a scos la montaj episoadele conflictuale, iar răspunsul a fost sec și plauzibil – deși oarecum neobișnuit în peisajul nostru mioritic, destul de violent: tăcerea din conversație e conflictul! Și trebuie să-i dau dreptate, având la activ o pleiadă de silent treatment (doar că, în experiența mea, a fost alternată cu ieșiri zgomotoase). Deși – trebuie să subliniez – cele două tipuri de tăcere menționate sunt foarte diferite, fiecare e toxică în felul ei. Apoi, incapacitatea de comunicare (chiar și când se vorbește) e tot o formă de conflict, e chiar nodul din gât cel mai amar; subscriu: cele mai amare noduri în gât le-am avut când n-am știut să exprim ceea ce simt, urmarea firească fiind că eram neînțeleasă.

Sesiunea de Q&A cu Tudor Platon, moderată de Ileana Bîrsan, după proiecția filmului “O familie aproape perfectă”. 4 septembrie 2025, Grădina cu Filme.

Bref, recomand filmul ca pe un medicament, nu ca pe un film-ca-oricare-altul (nici nu este un film ca oricare altul). E o pilulă care invită la recunoașterea unei probleme universale – un clasic elefant din cameră – care ne urmărește pe toți, toată viața: comunicarea emoțională. Acel gen de comunicare care nu se învață (decât excepțional) în familie și care abia începe să dea niște rădăcini prin acele activități extracurriculare de alfabetizare emoțională a copiilor, despre care mai citim pe ici-pe colo. Ce mi s-a părut remarcabil, încă din primele dialoguri unu-la-unu, este cât de autentic nefuncționale erau: personajele discutau în jurul unui subiect “fierbinte” fără să-l numească (pentru mine era evident, că știam povestea filmului, dar era clar mai puțin evident pentru cineva care venea complet nepregătit) și efectiv nu erau capabile să formuleze clar nici o idee de la cap la coadă. Întregul dialog era ciuruit de expresii din familia ticurilor verbale de completare când nu mai știi cum să te exprimi – “înțelegi ce vreau să zic”, “ca să zic așa”, “eu așa simt” – și platitudini de genul “o să vezi tu” (că vei păți ca mine), (de ce cutare?) “că așa-i viața”, personajele nereușind de fapt să comunice mai nimic substanțial deasupra liniei de plutire care pare să se sintetizeze în scutul universal valabil: “părinții mei nu m-au învățat, deci n-am știut nici eu” – uneori cu variația: “dar eu am încercat”. Lipsa alfabetizării emoționale este devastatoare. Fiecare dintre personaje rămâne, de fapt, doar cu felul în care se simte el însuși după interacțiune – un amestec de emoții pe care eventual poate încerca să și le proceseze, fără să înțeleagă prea bine cum se simte celălalt; or, scopul esențial al unei conversații din sfera personală, anume comunicarea veritabilă (acea conectare despre care vorbesc psihologii), este să înțelegi cum se simte celălalt. De altfel, multe dintre conversațiile cu tentă de monolog din film încep chiar așa: Cum te simți când…? Atât că răspunsurile lasă de dorit, de prea multe ori, în special în cazul părinților (iubita e clar cea mai alfabetizată dintre toți). Nici n-au cum, bieții oameni, să explice cum se simt, pentru că 1. nu își înțeleg propriile emoții, întrucât nu știu să le identifice la nivel teoretic și 2. le lipsește vocabularul emoțional de bază. Nimeni nu se naște cu achizițiile astea. Dacă ai noroc să le înveți de la cineva, bine; dacă nu, trăiești fără ele sau pui mâna și înveți. E drept, afirmația din urmă se aplică doar mai recent, când genul ăsta de informații sunt pe toate gardurile și trebuie doar un pic de efort să le filtrezi (iar apoi un efort monumental să le procesezi…); nu cu mult timp în urmă, în viețile multora subiectul nu exista. E un aspect de care merită să ținem cont, dar în spatele căruia nu merită să ne (mai) ascundem.

Iată că acum subiectul există, iar motivul pentru care acest gen de filme mă bucură cel mai mult este tocmai că ne expun la el. De aceea, voi continua să promovez această specie, indiferent cât de mult îmi plac sau nu – că poate mie nu-mi place un film, dar altuia da. Orice prilej de a sparge această bubă este foarte binevenit, pentru că niciodată nu putem avea prea multă comunicare emoțională. Poate că abia atunci ajungem să ne plictisim într-un mod plăcut, oferindu-ne reciproc prilej de reflecție și reașezare a straturilor de înțelegere în lumini și nuanțe mereu diferite a propriilor emoții, a propriilor vieți. Ce poate fi mai frumos de-atât, la finalul unei zile, sau la finalul unei vieți?

Coldplay e mai mult decât o trupă rock, sau pop, sau comercială, sau ce vreți voi

Aveam un draft de vreo 4 pagini, dar l-am băgat în rezerve (pentru că nu pot să șterg nimic, defel); m-am întins prea mult și n-am de susținut vreo teză Coldplay, de fapt. În plus, mi se imprimase din inerție înverșunarea împotriva căreia simt nevoia să mă exprim și nu reușisem să schimb macazul doar cu intervenții locale, era necesar să reiau pe “foaia” albă. De-aia nici nu reușeam să finalizez textul, pentru că mă frâna subversiv ideea că m-a cuprins și pe mine aversiunea, deci n-are cum să fie bine.

Esența postării mele este despre oameni și sper să nimeresc cât mai bine nuanța pe care mi-o doresc; cred că este foarte bine asortată cu felul în care gândesc băieții de la Coldplay – așa cum îi înțeleg eu în prezent. Nu mă aștept să citească cineva textul ăsta și să rezoneze perfect, nu prea are cum.

Oamenii rezonează între ei variabil în timp – dacă rezonează vreodată. E valabil atât pentru cei care interacționează direct, cât și pentru cei care nu se cunosc niciodată și poate știu doar unul de altul, nu și vice versa. Pot rezona și anacronic, prin intermediari – scris/cărți, filme, muzică, whatever. Într-o anumită (și consistentă) măsură, rezonanța asta depinde de compatibilitate, puncte comune, punți, deci chestii care leagă. Într-adevăr, însă, e și o chestiune de timing, care (doar) de la un punct încolo scapă din controlul nostru, al tuturor; putem arunca liniștiți creditele spre Univers.

La începutul anului 2022 am urmărit un film documentar despre Coldplay. Între altele, l-am apreciat pentru că reda și vulnerabilitățile lui Chris (vocalistul, front-man-ul trupei) și problemele lui de viață, nu doar părțile care dau bine la public. Făceam deja terapie de câteva luni, așa că am recunoscut ușor unele bube, dar nicidecum pe toate – eram încă la început și mai aveam multe de procesat. Îmi amintesc acum că se punea mult accentul pe faptul că este un perfecționist încăpățânat și încă mi se părea cool – mulți dintre oamenii pe care (încă)-i admiram erau așa și, de ce să mă ascund, perfecționismul mă lucra și pe mine din greu. Firește că perfecționismul e bun în multe domenii și nu era nicidecum prezentat ca un mega-defect, dimpotrivă; problema este doar că perfecționismul ascunde traume. Întotdeauna, invariabil; o zic psihologii, nu o zic eu; și e un numitor comun, nu o teorie aflată într-o infinită dezbatere.

După ce-am văzut documentarul am înțeles și mai bine conexiunea pe care o aveam cu muzica lor. Notam atunci, la cald, ceea ce mă impresionase cel mai mult: “Trupa asta e legată de o frumoasă și lungă prietenie între membrii ei, care au dezvoltat împreună un spirit de echipă fantastic. Am fost teribil de invidioasă. Câți dintre noi se bucură de apartenența la o echipă adevărată? Vise, multe vise.” Încă mai sunt invidioasă, pentru că n-am avut parte până la 40 de ani nici de o echipă adevărată, nici de prietenii similare (cu o singură excepție, semnificativ diferită). Tot ce pot să fac e să transform invidia într-o acceptare a faptului că nici eu n-am avut cea mai bună stofă, chiar dacă, mergând înapoi pe fir, există o cauză “obiectivă” și pentru asta (adică una care n-a depins de mine, sau nu într-un mod conștient).

Acolo a început rezonanța mea reală cu trupa Coldplay. Nu este o rezonanță perfectă, nu îmi plac toate piesele lor și multe dintre discursurile lor mi se par poate prea politically correct – dar cea din urmă poate fi doar o rezultantă a faptului că ei par să fi lucrat mult la fațeta asta, ajungând undeva la nivel de master, pe când eu sunt abia la grădiniță. În plus, ei sunt persoane publice, ceea ce impune o anumită etichetă; eu n-am astfel de griji. Însă din acel filon de rezonanță psihologică am identificat ca fiind verosimilă înclinația lor spre diversitate, incluziune, toleranță, bla-bla; nu ca fiind o însușire înnăscută, ci în mod evident una educată. Și nu mă refer la educația formală (deși în sistemul lor british mă aștept să existe), ci la auto-educația lor de life long learning. Cine n-a călcat în viața lui în camera unui psiholog (fie și virtuală), și-a dat reject oricărui mesaj venit din zona asta, o să spună by default că e doar mult rahat. Poate fi, nimic nu e exclus pe lumea asta, dar a porni de la premisa că sunt niște țepari frizează un pic cu aripa de teorie conspiraționistă. Eu am preferat să le acord prezumția de nevinovăție și i-am “citit” doar ca pe niște oameni care au învățat să lucreze cu ei înșiși în direcția de a fi, cu fiecare zi în plus pe care o trăiesc, oameni mai buni – mai înțelegători, mai deschiși, mai toleranți, mai înțelepți. Cu alte cuvinte, să nu îmbătrânească degeaba. Impresia asta mi-a fost întărită de fiecare interviu pe care l-am urmărit cu ei – și-am văzut câteva în ultimile luni. OK, poate sunt eu credulă; n-ar fi nici prima, nici ultima dată.

Episodul manele & Coldplay a fost, din perspectiva mea, o piatră dură pentru ei. Cum ar spune unii, un episod dificil. Noi am prins bilete abia în a doua zi. Am avut emoții, în sensul că așteptam cu nerăbdare să văd și să simt cum va gestiona trupa chestiunea sensibilă; știam dinainte că sunt câteva variante în care m-ar putea dezamăgi, mai ales că citisem toate prostiile care se turnaseră pe Facebook – inclusiv pronosticuri și variante la variante. Indiferent ce-ar fi ales, de fapt, ar fi dezamăgit într-o direcție sau alta și o făcuseră deja lată în prima seară. Cel mai mult m-ar fi dezamăgit dacă n-ar fi menționat nimic despre episodul sensibil, dacă l-ar fi minimizat prin ignorare.

Cineva a greșit, nici nu contează cine; ăsta e un punct pe care aș vrea să-l reținem. Cineva a greșit și a deschis cutia Pandorei. Și-a venit potopul. (Inclusiv la propriu, a fost o ploaie torențială, cu grindină, imediat după al doilea concert.) Pe mine nu m-au dezamăgit, dimpotrivă, consider că au mers pe cel mai bun compromis pe care-l puteau alege. Au aplicat politica părintelui suficient de bun*, care s-a trezit în mijlocul unui conflict cu copiii lor cum nu se poate mai dezbinați – fie și doar într-o chestiune de moment; și-au spus ceva de genul (o torn din amintiri, pentru că am sorbit fiecare cuvânt și cred c-am reținut binișor ideea):

Înțelegem că am făcut ceva greșit; nu ne este încă foarte clar ce anume, dar este evident că undeva am greșit. Nu a fost intenția noastră să greșim [dăăă, cine ar vrea să greșească?!?]. Intenția noastră a fost să vă transmitem că vă iubim indiferent ce religie sau culoare a pielii aveți, sau ce muzică ascultați. N-am vrut să jignim pe nimeni. // Ne-a afectat foarte mult episodul de ieri, așa că azi-noapte, în loc să ne odihnim [cum ar fi fost uman] ne-am tot răsucit cum să facem ca s-o dregem, pentru că nu știam cum e mai bine. Eram furioși, ne-a încărcat negativ reacția publicului de ieri. Apoi, ne-am dat seama că ne depărtăm tocmai de miezul credinței noastre; [vrem să = este o alegere] vă iubim pe toți, indiferent că ne-ați huiduit sau nu. Noi dorim, totuși, să ne asumăm alegerea pe care am făcut-o, tocmai pentru că e în spiritul a ceea ce credem. Și înțelegem foarte bine dacă nu vă place, dar vă rugăm să ne oferiți acest moment sau să luați o pauză de cinci minute dacă nu doriți să ne fiți alături [=să abordați o reacție civilizată]. Uite, haideți să huiduim acum împreună, ca să ne detensionăm!

Mărturisesc că eu am plâns de bucurie. Am plâns pentru că am înțeles situația ingrată în care s-au trezit (de lucru manual, capitalist sau altfel) și pentru că, de-acolo de unde stăteam eu, pe-un anumit spectru psihologic, s-a văzut drept cea mai bună reacție cu putință. Pentru mine, au trecut examenul. Au demonstrat că și-au citit cărțile, și-au procest ședințele de terapie, emoțiile, stările, reacțiile și că sunt niște adulți responsabili și calzi, maturi emoțional, care-și asumă greșelile și ne invită să-i iubim în ciuda faptului că greșesc. Pentru mine asta înseamnă Coldplay și îi iubesc și mai mult de la episodul cu manele, chiar dacă manele n-am să ascult decât în acele împrejurări pe care nu le pot controla, sau pe care aleg să le las să fie, tocmai pentru că ar trebui să avem toți loc sub Soare și nu s-a născut nimeni cu vreo stea în frunte.

Las mai jos un interviu din care rezultă destul de limpede nu doar că *le pasă* de toate cârcotelile care li se vâjâie – pentru că e uman să-ți pese și e cinstit să recunoști o asemenea evidență -, dar și că știu să le trateze cu umor. Pentru mine, Coldplay e mai mult decât o trupă rock, sau pop, sau comercială, sau ce vreți voi. Coldplay este o echipă de oameni mișto, autentici, generoși și empatici, care-și trăiesc viața din plin, la potențialul lor maxim. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!

Ah, era să uit: a greși este uman. Toți greșim, absolut toți. Foarte puțini, însă, sunt capabili să vadă greșelile proprii înaintea greșelilor altora; e una dintre cele mai grele încercări umane, psihologic vorbind. Dar e ceva ce se învață și, în mod paradoxal, a-ți recunoaște greșeala este una dintre experiențele care aduc cele mai mari satisfacții emoționale.

* Nu am apelat la o expresie întâmplătoare; conceptul părintelui suficient de bun este unul binecunoscut în psihologie.

O experiență nouă: terapia de grup

Între lunile februarie și mai 2024 am fost beneficiarul programului “Grup de suport dedicat părinților copiilor cu TSA” [Tulburare de Spectru Autist], organizat de Asociația Autism Voice. Programul a fost oferit gratuit părinților cu copii înscrişi la diversele programe de terapie ale asociaţiei. Am participat la toate cele 14 ședințe, care au durat în medie circa trei ore fiecare.

Deși nu a fost la prima ediție, impresia că sunt martorul unui proiect pilot a fost destul de puternică. Am înțeles, însă, foarte repede, că acest caracter incipient nu se datorează lipsei de experiență a organizatorilor, ci contextului mai larg, național și cultural, în care se desfășoară inițiativa lor. Trăim într-o țară în care “autist” – la fel ca “narcisist” – este cel mai frecvent un atribut peiorativ, și nu un diagnostic cât se poate de serios, iar solicitarea serviciilor de psihoterapie sau psihiatrie echivalează cu o problemă rușinoasă și contagioasă (adică nu e jenant doar pentru tine, ci pentru tot neamul tău, pe întregul arbore genealogic). Iar dacă societatea noastră nu e pregătită pentru integrarea acestei categorii vulnerabile, e cu atât mai puțin pregătită pentru aparținători; ei sunt doar niște fantome, în cel mai bun caz niște extensii, aproape că nu există din această perspectivă – deși tocmai ei sunt pilonii care susțin cel mai mult aceste categorii vulnerabile, niciodată la alegere, sau măcar cu vreo negociere.

Cu toate că, cel puțin în București, în ultimii ani se înregistrează progrese serioase în direcția recuperării copiilor diagnosticați cu TSA, este încă prea devreme ca toate variabilele problemei să se fi așezat. Cum e firesc într-o intervenție de urgență, începi cu ceea ce “arde” mai tare. Așadar, în prezent, focusul este pe copii: diagnosticare, programe de terapie, pregătirea specialiștilor și a infrastructurii legislative necesare recunoașterii lor, optimizarea costurilor prin introducerea decontării CAS (whoa, ce eforturi au presupus ambele! am urmărit de pe margine) etc., e un rollercoaster continuu pentru cei implicați în organizațiile non-guvernamentale care au preluat și și-au asumat, cu multă determinare, această chestiune sensibilă. Ne place sau nu, în acest peisaj părinții sunt, într-o mare măsură, un accesoriu; ei aduc copilul la evaluare (eventual împinși de alții), apoi asigură zilnic, pe termen nelimitat (în general, ani de zile!), drumurile către și de la centrul de terapie și, firește, plătesc ședințele – toate astea, cu sau fără ajutoare. Încă nu-și pune nimeni problema cum (și dacă!) pot asigura părinții programul copilului încărcat cu ședințe de terapie, simultan cu propriul serviciu – de care, nu-i așa, au și mai mare nevoie pentru a acoperi costurile terapiei. Este precum un lanț care se strânge brusc și rămâne așa, pentru că diagnosticul e pe viață (pe viața copilului, nu a părintelui, ceea ce este și mai cumplit); iar asta e doar partea pragmatică, pe care o poate înțelege oricine. Nu în ultimul rând, părinții trăiesc cu acei copii zi și noapte. Păi sunt copiii lor, firește că trăiesc cu ei! – ar spune mulți și n-ar gândi mai departe. Numai cineva care a petrecut câteva ore legate cu un copil diagnosticat cu TSA poate avea o frântură de înțelegere la ce mă refer. Pentru restul, am o comparație care-mi vine frecvent în minte în momentele grele, sau imediat după: e ca și cum ai fi permanent negociatorul de serviciu (on call, cum se mai zice în zilele noastre) cu un personaj problematic, care poate oricând să urle de mama focului, eventual tăvălindu-se pe jos (în casă, în scara blocului, pe stradă, la locul de joacă, oriunde), să lovească (pe sine, pe tine, pe altul sau ceva, după preferințe, sau cum se nimerește) și uneori pare că nu simte nici frig, foame, sau sete, un ceva cu care să-l mai poți urni. Și nu e răsfăț, cum ar putea zice unii și alții (îi aud deja, în mintea mea); NU!, e doar o minte care funcționează altfel decât suntem noi, neurotipicii, obișnuiți, pentru care chiar nu ne pregătește nimeni și nimic în prealabil. A interacționa cu un astfel de copil aflat în criză e ca și cum ai fi nevoit să înveți o limbă complet străină aici și acum, într-un scenariu de supraviețuire. Nu e mereu așa (deși am văzut de la distanță cazuri care par să se apropie de o stare permanentă și m-am îngrozit…), dar e ca și cum ai umbla mereu pe un teren minat: oricând poți călca pe o bombă, sau oricând un alt factor poate declanșa una. Oameni buni, dacă reușiți să renunțați la critică măcar pentru o clipă, vă spun că aia nu e viață.

Inițiatoarea programului de grup suport, psihoterapeutul Andreea Cosmaciuc, și-a propus să schimbe punctul de perspectivă asupra problemei în ansamblul ei. A lăsat (doar aparent) deoparte grupul țintă al copiilor diagnosticați cu TSA și a ales să intre în papucii părinților, ca să înțeleagă cum se vede de-acolo. Eu zic c-a avut o intuiție extraordinară, pe care numai un părinte putea s-o aibă, pentru că nimic nu e mai important pentru un copil – indiferent că e neurotipic sau neurodivers – decât mediul în care trăiește zi și noapte; iar acel mediu, știm cu toții, e dominat de părinți (în majoritatea cazurilor). Acum, lăsând la o parte realitatea frustrantă că (încă) nu sunt cunoscute cauzele TSA, a te ocupa exclusiv de tratarea unui copil cu TSA, fără un pachet minimal de evaluare și intervenție asupra mediului relațional în care trăiește copilul, tinde spre a trata exclusiv simptomele și nu cauzele unei boli. Atenție, este o apreciere relativă: nu înseamnă că părinții și mediul copilului sunt cauza diagnosticului său, ci doar că eficiența intervenției va fi limitată semnificativ, iar pe termen lung (mai ales după încheierea programului de terapie) potențial inutilă. Nu formulez aprecierea asta din cărți sau din materiale urmărite pe YouTube, nici ca achiziție în urma participării la grupul suport (în sensul că nu ne-a fost transmis ca atare acest mesaj) – deși această experiență mi-a confirmat niște convingeri. O formulez în urma propriei experiențe. Pentru mine a fost un mare AHA! să constat că îmbunătățirea cooperării cu propriul copil diagnosticat cu TSA depinde cel mai mult de acești doi factori: (1) percepția și înțelegerea mea asupra metodei terapeutice și (2) starea mea de bine. Aici m-am referit, firește, la acei factori care depind cel mai mult de mine; mai contează, fără îndoială, starea de bine a copilului, calitatea procesului terapeutic și altele. Iar dacă luăm în calcul faptul că starea de bine a copilului depinde de starea de bine a părinților, greutatea pare să cadă tot mai mult în această direcție.

Acest AHA! n-a venit imediat. Au trecut câteva luni până când am început să înțeleg metoda terapeutică la care era supus copilul meu (pentru că da, în general merg pe mâna specialiștilor când constat că ceva mă depășește), pentru ca apoi să experimentez frânturi, dar și satisfacția unor negocieri reușite. Cât despre starea mea de bine… e cu multe fluctuații, dar la o analiză atentă în relație cu interacțiunea pe care o am cu copiii mei am putut să observ că este direct proporțională cu rezervorul de răbdare și cu imaginația, ambele foarte necesare pentru diversele, adeseori măruntele provocări cu care ne confruntăm. Iar starea de bine nu este, așa cum s-ar putea păcăli unii, cea pe care o afișăm celor din jur, ca pe o mască (așa cum demonstrează, foarte elocvent, unul dintre exercițiile din programul Andreei); starea de bine înseamnă un echilibru (pozitiv!, evident) cât de cât stabil în lumea noastră interioară, adică între așteptările noastre și realitate, între felul în care ne percepem pe noi înșine și felul în care ne simțim percepuți de către alții, între potențialul nostru și ceea ce realizăm, iar în ansamblu este foarte mult influențată de iubirea de sine (cea sănătoasă, nu cea egoistă). Oricât de bun ar fi acest echilibru (că perfect nu poate fi), un diagnostic TSA pus copilului tău îl va zgudui; dacă însă acest echilibru al părintelui nu există ca premisă în ecuație, șansele copilului de a dezvolta o stare de bine scad dramatic. (Desigur, afirmația din urmă e valabilă și pentru un copil neurotipic, care s-ar putea însă “hrăni” foarte bine de la alte persoane din mediu, spre deosebire de un copil neurodivergent, al cărui dependență de părinți este mult mai mare.) În orice variantă, consilierea psihologică a părinților copiilor cu TSA este la fel de necesară precum consilierea psihologică post-traumă; deși nu pare, pentru părinte este o traumă să constate că pentru aproape orice achiziție pe care un copil neurotipic o câștigă “din mers”, copilul lui va trebui să fie instruit, într-un mod planificat (și sunt sute de astfel de achiziții, dacă ne uităm pe un plan de lucru dedicat; învățarea pozițiilor spațiale – pe, sub, în spate, în față, sau a noțiunii de timp – ieri, azi, înainte, după ar fi doar un exemplu de mărunțișuri din viața de zi cu zi pe care ei *nu le înțeleg* decât după foarte multă muncă). Părintele trebuie să conștientizeze și să accepte că visele sau așteptările pe care le avea pentru copilul lui – oricât de obișnuite ar fi, precum să participe singur la orele de la școală! – pot să nu fie realiste în contextul dat; și că sunt șanse să nu devină niciodată un adult autonom, chiar și după eforturi susținute – chestiune care poate să antreneze o anxietate foarte serioasă. Nimeni nu poate și nu trebuie să înfrunte aceste probleme singur, este inuman și este nedrept! În urma unui program minimal de consiliere, un părinte cu premise sănătoase și-ar putea găsi mai ușor o nouă variantă de echilibru, adaptată situației, și va ști unde se poate întoarce la nevoie; iar un părinte care întâmpina probleme încă dinaintea acestei (noi) provocări va putea conștientiza că are nevoie de ajutor, mai mult decât oricând. Deloc întâmplător, instrucțiunile de urgență pe care le vedem în orice avion ne avertizează “put your oxygen mask on first,” before helping others. Dacă vrem să ne ajutăm copiii cu adevărat, întâi trebuie să ne îngrijim și la nevoie să ne ajutăm pe noi înșine.

Chiar dacă părinții copiilor cu TSA înțeleg destul de bine, din propria lor experiență, că a fi autist e mult mai complex decât ai putea intui doar după ureche, pentru ei acul realității deviază la 180 de grade, întrucât toată treaba devine, de fapt, mult prea complexă. Astfel, părinții copiilor cu TSA invitați să participe la un grup de suport se confruntă cu o blocadă dublă: să mai dilate niște timp într-un program care oricum e chinuit și să se expună unui proces complet străin de cultura și educația lor. Grea provocare. Și s-a văzut pe participare. Inițial s-au înscris câteva zeci de persoane. La primele întâlniri – toate online, conform preferinței majorității – s-a atins un maxim de 5-6 persoane (s-au arătat doar mămici, dar asta n-ar trebui să mire pe nimeni). A 6-a persoană a intrat o singură dată și a ieșit destul de repede, nu înainte a ne lăsa un mesaj prin care ne transmitea că se aștepta la ceva care să ne ajute cu copiii, nu să vorbim despre noi, părinții 🙂 Un feedback valoros, care “spune” multe. Citez din corpul mesajului care anunța programul de terapie, anume că este o acţiune pentru “părinţi, ţinând cont de caracteristicile acestora, preocupările lor, starea lor motivațională, capacitatea lor de rezistență, disponibilitatea lor etc.” Firește că s-a discutat și despre interacțiunea noastră cu copiii, dar discuția poate fi absolut irelevantă fără context, iar contextul este și despre *cum suntem noi, părinții*, ca participanți în relația de ansamblu și în interacțiunea de moment.

Eu am ales să particip mai mult din curiozitate, decât din nevoie (aș minți dac-aș spune că n-am, dar nici nu simțeam că ar “arde”). Aveam deja la activ aproape un an de psihoterapie individuală, deci o bună parte din ceea ce putea să fie vreo jenă fusese experimentată, iar de vreo doi ani practic destul de consecvent autoterapia – e drept, după ureche: citesc cărți, articole (inclusiv de specialitate) și ascult diverse materiale pe temele care mă preocupă pe moment. Cât despre terapia de grup, văzusem doar în filme cum se desfășoară și voiam să experimentez acea rezonanță interumană care, chiar dacă nu vindecă, cel puțin calmează temporar și întărește imunitatea psihică. Desigur, nu înseamnă că am cuplat la fiecare experiență mărturisită, dar inclusiv gestionarea reacțiilor interne și externe face parte din procesul de terapie. O altă curiozitate a fost, e drept, să observ cum se prezintă viața altor părinți aflați în situația noastră. Nu în ultimul rând, am mai avut o mare nevoie care în general nu e îndeplinită: să simt că aparțin unui grup. Nevoia de apartenență a fost mereu ceva ignorat în lumea mea, iar în ultimii ani a devenit foarte apăsătoare. Or mai fi fost și alte “de ce”-uri, dar nu le mai caut.

Ce-a adus pentru mine acest program? Destule. Oricând te poți confrunta cu un disconfort emoțional – niciodată nu vei putea spune că ai încheiat socotelile pe partea asta, iar un psihoterapeut priceput va reuși să te provoace, mai ales dacă ești deschis și înțelegi miza. Am rămas cu niște piste de continuat în urma diferitelor exerciții pe care le-am derulat în cadrul ședințelor, pentru că majoritatea se lăsau cu “teme pentru acasă”, la care probabil voi reveni la nevoie. Apoi, au fost ocazii care mi-au adus satisfacția de a veni în ajutorul celorlalți, prin împărtășirea unor situații-problemă prin care am trecut, similare cu ale lor, și pe care le-am rezolvat cu succes (nu multe, doar câteva). Între alte achiziții foarte utile pe partea teoretică, mi s-au confirmat (încă o dată, dar în alt context) o mulțime de lecții de viață: că de multe ori greșim cu cele bune intenții – și da! întotdeauna e reconfortant să știi că nu ți se întâmplă doar ție (unul dintre principiile de bază ale grupurilor de terapie); că efectele pe termen lung ale criticii și mai ales ale autocriticii sunt extrem de nocive pentru calitatea vieților noastre și a celor pe care avem puterea să-i influențăm; și mai ales că foarte puțini dintre noi suntem educați să fim conștienți asupra emoțiilor noastre și asupra efectelor pe care le au în comportamentele noastre (și, din nou, asupra celor din jur). Această chestiune din urmă e mult mai serioasă decât pare și ar putea face parte dintr-o educație psihologică minimală, de bază, a tuturor – mai ales când devenim părinți și cu atât mai mult când suntem, fără voia noastră, părinți ai unor copii cu dizabilități.

Le mulțumesc celor care au făcut posibil acest program și mai ales Andreei, pentru căldura și dedicarea ei către segmentul (și mai defavorizat al) părinților copiilor diagnosticați cu TSA. Este o inițiativă care ne împuternicește să ieșim din stigmatul specific și să ne asumăm cu mai multă încredere adevărata provocare pe care o aduce, de fapt, autismul în viața noastră: să ne înțelegem mai bine și să ne iubim mai mult, pe noi înșine și pe copiii noștri.