“O familie aproape perfectă” (2024)

Am vizionat aseară, la Grădina cu Filme, O familie aproape perfectă – cel mai recent film al lui Tudor Platon. S-a scris deja multișor despre acest film-documentar. Având în vedere că difuzarea lui s-a suprapus cu cea a unui alt film românesc având o tematică înrudită – Tata -, cele două filme sunt frecvent prezentate comparativ, sau cel puțin prin asociere. Pe al doilea încă nu l-am văzut, dar îl aștept cu nerăbdare de când s-a publicat vestea că va fi (adică de peste un an…). O cronică tipică este cea de la Scena 9, iar alta (care mi-a plăcut mai mult) e cea prin care am aflat, recent, despre filmul lui Platon.

Filmul propriu-zis nu mi-a plăcut-plăcut. Pentru gustul meu, atât personajele, cât și conversațiile lor sunt nesărate (impropriu spus “personaje”, pentru că sunt oameni care-și joacă propriile roluri în real life – ceea ce poate să fie o premieră absolută în cinematografie, dar n-am verificat această apreciere care poate fi doar rodul ignoranței mele). Întreg filmul aduce disconfortul de a te situa în viața unor oameni pe care nu doar că nu-i cunoști, dar nu-i simpatizezi neapărat, și face asta mai ales în momente din viața lor în care parcă nu ți-ai dori să fii martor. Deși se vorbește despre curajul și vulnerabilizarea protagoniștilor (care sunt cele mai evidente în relația dintre ei și public), eu cred că e un pic și din partea cealaltă. Filmul e intruziv în ambele direcții, dar e o intruziune de tip “medicament” – neîndulcit (pentru ambele părți). Nu mă mir când aud că mulți pleacă în timpul filmului, revoltați că se proiectează astfel de scene – așa cum ne-a mărturisit chiar Platon, aseară, după proiecție. El zice că publicul nu pleacă de plictiseală, deși eu cred că poate fi și asta o cauză, pe lângă disconfortul psihologic – care poate fi conștientizat, sau nu. Plictiseala e una dintre acele părți inerente ale vieții cu care mulți nu vor să conviețuiască, prin urmare se revoltă (ca și cum te-ai revolta că îmbătrânești…); în cazul de față ar fi, deci, o dublă revoltă, iar una nu o exclude pe cealaltă. De altfel, singura recenzie din partea publicului pe care o citisem sublinia în tușe groase doar plictiseala. Eu cred că e o apreciere injustă; la un astfel de film nu poți invoca doar plictiseala, fără a recunoaște totuși valabilitatea temei, pentru că nu văd decât două scenarii posibile pentru spectatori: 1. poți pretexta plictiseala ca paravan al disconfortului (ne)conștientizat și 2. poți să fi trecut deja, în viața ta, prin acel gen de disconfort și să rămâi doar cu plictiseala. Dar plictiseala nu e ceva rău, mai ales când ai și un strop de curiozitate (după mine, dacă rămâi doar cu plictiseala sigur mai e ceva de râcâit). Eu am avut mai multe curiozități, chiar dacă nu aveam așteptarea să-mi placă și chiar dacă la suprafață m-am plictisit: cum vede autorul filmului – în mod evident mai tânăr decât mine – această temă spinoasă a comunicării în familie (și trebuie să recunosc că a descoperit-o mult mai repede decât mine); cum și cât mă regăsesc eu în povestea lui/lor (suficient, aș spune); cum percepe Mircea toată experiența (având în vedere că nu l-am pregătit cu nici un fel de detalii, altul decât “film românesc” – după care nu se omoară) și cum reacționează publicul (pleacă, nu pleacă; comentează, e atent/distras etc.) Acum, dacă stau să mă gândesc retrospectiv, gândeam că mă plictisește în timp ce priveam, dar poate eram prea influențată de recenzia aia și poate aveam nevoie de timp să procesez ceea ce văd. După ce-am schimbat impresii cu Mircea, am înțeles mai bine de ce pe mine m-a plictisit, iar pe el nu: între el și personajul principal sunt mai multe zone comune decât între mine și oricare dintre personajele filmului. E destul de clar, deci, că mai mult decât orice alt tip de film, acesta va genera reacții dintre cele mai nuanțate; mai precis, nu există doi oameni care să-l recepteze la fel, ceea ce înseamnă că are suficientă profunzime – chiar dacă pare o banalitate. În timpul acestui exercițiu, dar și după, fiecare face în mintea lui pattern recognition, voluntar sau involuntar, conștient sau inconștient – adică în funcție de vârstă, experiența de viață, tiparul de personalitate propriu, dar și al apropiaților/cunoscuților lui etc., găsește mai multe sau mai puține zone comune cu peisajele conturate ale personajelor.

Pentru mine, cea mai mișto parte a fost abia după proiecție, când organizatorii l-au avut ca invitat pe autorul și protagonistul filmului. A fost un element-surpriză, pentru că nu observasem în descrierea evenimentului sesiunea de Q&A. Cu toate că mi-a fost nesărat în continuare (totuși, fără să mă irite, fiind și simpatic pe alocuri), m-am detașat voluntar de această percepție subiectivă și l-am urmărit prin filtrul curiozității de care aminteam mai sus, ca parte dintr-o experiență psiho-sociologică. Dialogul lui cu publicul a făcut filmul mult mai valoros – și poate că fix asta lipsește din montajul așa-zis documentar: vocea naratorului. E foarte greu să înțelegi un mesaj, un scop, un demers, atunci când nu este explicat; sigur, avantajul acestei abordări deschise este tocmai că lasă posibile mai multe efecte. A fost neașteptată și reacția publicului – nu doar că nu au plecat în timpul proiecției (unii au plecat imediat după), dar au venit vreo cinci-șase intervenții cu întrebări bunicele (cam două de căciulă). Abia prin răspunsurile autorului la întrebări am reușit să mai așez niște aha-uri în sistem – de pildă, partea cu plictiseala și platitudinea conversațiilor. Cineva l-a întrebat dacă a scos la montaj episoadele conflictuale, iar răspunsul a fost sec și plauzibil – deși oarecum neobișnuit în peisajul nostru mioritic, destul de violent: tăcerea din conversație e conflictul! Și trebuie să-i dau dreptate, având la activ o pleiadă de silent treatment (doar că, în experiența mea, a fost alternată cu ieșiri zgomotoase). Deși – trebuie să subliniez – cele două tipuri de tăcere menționate sunt foarte diferite, fiecare e toxică în felul ei. Apoi, incapacitatea de comunicare (chiar și când se vorbește) e tot o formă de conflict, e chiar nodul din gât cel mai amar; subscriu: cele mai amare noduri în gât le-am avut când n-am știut să exprim ceea ce simt, urmarea firească fiind că eram neînțeleasă.

Sesiunea de Q&A cu Tudor Platon, moderată de Ileana Bîrsan, după proiecția filmului “O familie aproape perfectă”. 4 septembrie 2025, Grădina cu Filme.

Bref, recomand filmul ca pe un medicament, nu ca pe un film-ca-oricare-altul (nici nu este un film ca oricare altul). E o pilulă care invită la recunoașterea unei probleme universale – un clasic elefant din cameră – care ne urmărește pe toți, toată viața: comunicarea emoțională. Acel gen de comunicare care nu se învață (decât excepțional) în familie și care abia începe să dea niște rădăcini prin acele activități extracurriculare de alfabetizare emoțională a copiilor, despre care mai citim pe ici-pe colo. Ce mi s-a părut remarcabil, încă din primele dialoguri unu-la-unu, este cât de autentic nefuncționale erau: personajele discutau în jurul unui subiect “fierbinte” fără să-l numească (pentru mine era evident, că știam povestea filmului, dar era clar mai puțin evident pentru cineva care venea complet nepregătit) și efectiv nu erau capabile să formuleze clar nici o idee de la cap la coadă. Întregul dialog era ciuruit de expresii din familia ticurilor verbale de completare când nu mai știi cum să te exprimi – “înțelegi ce vreau să zic”, “ca să zic așa”, “eu așa simt” – și platitudini de genul “o să vezi tu” (că vei păți ca mine), (de ce cutare?) “că așa-i viața”, personajele nereușind de fapt să comunice mai nimic substanțial deasupra liniei de plutire care pare să se sintetizeze în scutul universal valabil: “părinții mei nu m-au învățat, deci n-am știut nici eu” – uneori cu variația: “dar eu am încercat”. Lipsa alfabetizării emoționale este devastatoare. Fiecare dintre personaje rămâne, de fapt, doar cu felul în care se simte el însuși după interacțiune – un amestec de emoții pe care eventual poate încerca să și le proceseze, fără să înțeleagă prea bine cum se simte celălalt; or, scopul esențial al unei conversații din sfera personală, anume comunicarea veritabilă (acea conectare despre care vorbesc psihologii), este să înțelegi cum se simte celălalt. De altfel, multe dintre conversațiile cu tentă de monolog din film încep chiar așa: Cum te simți când…? Atât că răspunsurile lasă de dorit, de prea multe ori, în special în cazul părinților (iubita e clar cea mai alfabetizată dintre toți). Nici n-au cum, bieții oameni, să explice cum se simt, pentru că 1. nu își înțeleg propriile emoții, întrucât nu știu să le identifice la nivel teoretic și 2. le lipsește vocabularul emoțional de bază. Nimeni nu se naște cu achizițiile astea. Dacă ai noroc să le înveți de la cineva, bine; dacă nu, trăiești fără ele sau pui mâna și înveți. E drept, afirmația din urmă se aplică doar mai recent, când genul ăsta de informații sunt pe toate gardurile și trebuie doar un pic de efort să le filtrezi (iar apoi un efort monumental să le procesezi…); nu cu mult timp în urmă, în viețile multora subiectul nu exista. E un aspect de care merită să ținem cont, dar în spatele căruia nu merită să ne (mai) ascundem.

Iată că acum subiectul există, iar motivul pentru care acest gen de filme mă bucură cel mai mult este tocmai că ne expun la el. De aceea, voi continua să promovez această specie, indiferent cât de mult îmi plac sau nu – că poate mie nu-mi place un film, dar altuia da. Orice prilej de a sparge această bubă este foarte binevenit, pentru că niciodată nu putem avea prea multă comunicare emoțională. Poate că abia atunci ajungem să ne plictisim într-un mod plăcut, oferindu-ne reciproc prilej de reflecție și reașezare a straturilor de înțelegere în lumini și nuanțe mereu diferite a propriilor emoții, a propriilor vieți. Ce poate fi mai frumos de-atât, la finalul unei zile, sau la finalul unei vieți?

Am încercat-o și pe-asta

Într-un schimb de comentarii pe tema patrimoniului construit de-acum mulți ani, pe Facebook, cineva mă lua peste picior spunându-mi că, dacă nu mi-am spart capul cu un ONG, sau ceva de genu’, nici să nu deschid gura.(*) Gen, dacă n-ai copii, atunci n-ai nici dreptul să-ți dai cu părerea, nici măcar dacă ești specializat într-un domeniu relevant. (Corolarul ar fi că, dacă ai copii, indiferent că-i faci la 15 ani într-un mediu social defavorizat, opinia ta chiar contează!) I-am dat cu flit (cel puțin în mintea mea) și la fel aș face și acum, doar că, între timp, viața a făcut să-mi sparg capul și cu un ONG. Pentru patrimoniu! ONG-ul a rămas, capul meu spart s-a reparat (oarecum), iar mai departe ne vedem fiecare de drum. Nu ne-am potrivit, sau mai bine zis nu sunt făcută pentru asta. Un ONG înseamnă, înainte de toate, management și administrativ, indiferent în ce domeniu activează. Oricât de organizată aș fi, sau aș putea să fiu (și chiar pot), nu vreau să activez în chestiuni administrative, pentru motivul foarte rotund că m-am pregătit asiduu, ani de zile, pentru altceva. ONG-ul mai înseamnă și oameni, pentru că în principiu e o asociere de forțe pentru un scop comun. Așadar, nici n-ar fi fost necesar să mă ocup eu chiar de tot, dacă aș fi avut partenerii de drum potriviți; din păcate, nu i-am avut. Precum într-un mariaj prost, nimic nu a mers; de la început, până la final.

Privind peisajul ONG de patrimoniu din România de la distanța celor câțiva ani de detașare, concluzia mea este amară. Am petrecut doar câțiva ani în mediul ăsta, dar mi-e imposibil să estimez câți ani din viață m-a costat, de fapt. Aproape un an am activat, într-o heirupeală de nedescris, sub pălăria altora, până s-a înființat ONG-ul nostru; încă vreun an am funcționat cu motoarele turate la maximum (eu, nu și restul membrilor), după care am anunțat, epuizată, că nu mai pot duce toată coordonarea singură și, ca să fiu sigură că se înțelege ideea, am sistat orice activitate. De atunci au mai trecut încă doi (!) ani până când a preluat cineva șandramaua, după ce eram la un pas de a o desființa. Pe acest val, atitudinea colegilor ongiști a fost cel mult una oportunistă. Cât timp am pedalat, auzeam în cor: “Heeei, suntem în același tren, avem aceeași misiune, hai să ne sprijinim reciproc!” – ca atunci când faci conversație de salon la un eveniment social. Când m-am oprit, nimeni – dar nimeni – nu s-a uitat în urmă, cu vreo urmă de umanitate de genul: “Ce s-a întâmplat, de ce te-ai oprit? Ești bine?” Păi… nu eram bine; că nimeni nu renunță de bine ce-i e. Pe lângă faptul că-mi epuizasem toate resursele fizice și mai ales psihice, aveam un copil de doi ani cu probleme serioase, pe care abia începeam să le conștientizez, altul adolescent pe care-l duceam la psiholog de bine ce era, iar ca să închidem cercul eram și în pragul divorțului. Știu că temele astea personale nu interesează pe nimeni, dar noi, ăia care roboțim pe rotița șoricelului și ne dăm duhul prin toate dărăpănăturile uitate de lume, dacă admitem că suntem oameni!, avem (sau ar trebui să avem) și o viață personală. Apropo, când am intrat în hora ongistă, cel mic avea… 5 luni! Da, 5 luni de când se născuse! Dar, pentru că apucata din mine era deja înapoi în activitate, nimeni dintre partenerii mei de discuții (a se vedea cât de bine mi-i aleg…) nu și-a pus problema că nu era cazul să trag tocmai eu căruța. Socotelile au fost, însă, mult mai simple: eu eram cea mai tânără, deci trebuia să mă sacrific, și eu aveam job la facultate, deci aveam cel mai mult timp liber… Restul aveau biznis de ținut, așa că ei puneau doar consultanța; hai, și contabilitatea, care de fapt n-a mai fost și am rămas tot eu cu ea. Ei nu-și permiteau să facă voluntariat, eu da! Și pe voluntariat trebuia să găsesc tot, de la colaboratori, specialiști și experți, până la contabilitate, spațiu de depozitare pentru toată dotarea de șantier și loc de parcare pentru o camionetă… A fost foarte convenabil câtă vreme am putut folosi resursele personale de spațiu, iar când n-am mai dispus de ele a devenit strict problema mea, nu a lor. Sigur, mai contribuiau și ei când le era la-ndemână, dar responsabilitatea era a mea: de la hârtii până la viețile oamenilor de pe șantier. Faină socoteală.

Nimeni, dar absolut nimeni nu-și pune astfel de probleme umane în lumea patrimoniului construit. Iar acum nu mai vorbesc doar despre mediul ONG, ci despre domeniu în general, pentru că am “șansa” să privesc prin gard de aproape 20 de ani (da, sunt unii intrați de-a binelea, iar alții din specia wannabe, mai mult morți decât vii, care mai scot capul din când în când cu vreo fărâmă de proiect sau de studiu). Toți suntem (iar dacă nu suntem, rușine nouă!) niște roboți antrenați (precum AI, da!) să construiască neobosit la salvarea patrimoniului construit. După cum vedeți, toată heirupeala asta dă roade fantastice, pentru că suntem pe cale să depășim orice recorduri în materie de bună practică. Ați râs cu poftă, da? Nu doar că salvăm praful de pe tobă, dar cel mai grav este că nu știm ce avem de salvat! Nimeni, dar nimeni din tot stupul ăsta de albine (să fie, oare, viespi?) nu-și pune problema elementară, fundamentală, esențială: bă, da’ noi ce avem aici? Nimeni nu vrea să aprindă lumina, cel mai bine e cu haos, că asta-i limba pe care-am învățat-o. La ce ne trebuie nouă liste, inventare, criterii, priorități? Merge și-așa, în plus, nu avem timp de astfel de prostii… Noi stingem focuri! Nino, nino!

Nino, nino! zice și Mintea mea, după ce i-am dat timp să gândească. Stop joc. Eu vreau să trăiesc, nu să roboțesc, cu patrimoniu construit sau fără.

(*) După câțiva ani, când eram în vria activității mele de ong-istă, respectivul coleg și-a cerut scuze pentru acel comentariu. Am apreciat, evident, deși nu se schimbase nimic; primeam scuzele doar pentru că devenisem activistă cu acte în regulă, nu pentru că opinia mea ar fi putut fi, oricum, valabilă.

Ca la 40 de ani!

Atenție, postarea asta este un elogiu închinat stării de bine. Dacă aveți intoleranță la chestii pozitive și motivaționale, mai bine închideți pagina.

E sezon de An Nou / zi de naștere, așa că-mi permit să scriu despre un an (aproape) încheiat. Anul în care am avut 40 de ani a fost, până acum, cel mai bun din viața mea. Chestia asta mă bucură enorm, pentru că am câștigat un reper valoros – un reper care-mi lipsea cu desăvârșire.

Mai pot identifica un singur an pe care l-am resimțit ca fiind pozitiv și lipsit de griji – ca la 20 de ani, la propriu. A fost primul an de facultate, când de fapt n-aveam încă 20 de ani și viața se schimbase subit în multe privințe. Începusem prima (și, până în prezent, ultima) relație sănătoasă și de lungă durată, învățam cât și cum aveam chef, pierdeam nopți (cu petreceri, nu cu predări), băgam maratoane de jocuri de cărți în atelierul de la ultimul etaj din turn și-aveam o mulțime de prieteni/amici/colegi cu care se legau toate. N-aveam o singură gașcă, erau cel puțin două găști și multe bisericuțe. Atunci am simțit o primă formă de libertate și bucurie de-a trăi. Însă ar fi mult spus că eram bine cu mine, de fapt nu prea știam pe ce lume sunt și nici nu lipseau semnalele că pe ici și pe colo scârțâie șandramaua. Primul semn prost a fost că nu m-am putut mulțumi cu locul la taxă pe care-l prinsesem și-am ținut morțiș să mai dau încă o dată examen. A fost primul viraj periculos, care mi-a schimbat cursul în mod semnificativ, pe aproape toate planurile. Aș fi tentată să spun că a fost o greșeală monumentală, dar cum minus cu minus uneori fac plus… e foarte greu de zis. Asta a fost și, în mare parte, a fost pe mâna mea. Dar asta e altă poveste.

E puțin probabil să sufăr vreodată de melancolie pentru decadele anterioare. N-am regretat niciodată anii copilăriei (cum i-am auzit pe mulţi), adolescenței, sau studenției. Și sigur n-o să regret perioada când aveam 30+. A fost poate cea mai urâtă, pentru că am început să realizez că nu-mi e bine, în sensul că nu sunt bine cu mine. Pe la 31 îmi dădeam duhul cu teza, la 33 am intrat în picaj, la 38 am atins abisul și de-atunci mă tot refac. Anul ăsta a fost primul în care pot spune, fără să ezit, că am fost bine cu mine și întâmplarea face că a fost cel cu numărul 40. În ansamblu, e reconfortant să știu că nu-mi voi regreta niciodată tinerețea. Prefer să văd această parte a paharului, decât pe cealaltă – anume că n-am știut să mă bucur de viață în tinerețe, deși sunt foarte conștientă și de partea asta. În apărarea mea, n-am avut de unde să învăț bucuria autentică (de aproape orice), sau a fost taxată sistematic, până la suprimare; mai târziu, când aș fi avut de unde, n-am înțeles limba asta stranie, venită de pe altă planetă. Unul dintre efectele acestei resemnări este că am început să percep altfel oamenii care (par că) nu se bucură de viață sau, chiar mai rău, îi intoxică pe alții; nu e vreo afurisenie, sau e doar primul strat care ascunde o incapacitate dezarmantă. Un handicap. Nu de alta, dar am fost unul dintre ei și încă mai am zile în care bifez în căsuța greșită; și știu că o să le am toată viața, pe ici-pe colo. Evident, nu pot să spun că la 40 a fost chiar cu totul bine, n-avea cum să fie. Însă am învățat cum să abordez variatele situații în care nu-mi e bine, așa încât frustrarea s-a redus simțitor. Am înțeles că stările proaste sunt ceva normal pentru toată lumea și că e mult mai uman să le tratăm cu autocompasiune decât cu (auto)respingere. Oamenii sănătoși emoțional fac asta natural, nici nu realizează procesul. Mi-ar fi plăcut să fiu așa, dar mă mulțumesc și cu varianta în cârje 🙂

La 40 de ani am început să alerg, din proprie inițiativă, deși detestam ideea și mai ales activitatea în sine; mereu am simțit un disconfort în tot corpul, la orice probă de alergare din școală sau din viață. 10 august de-acum câțiva ani a fost proba de foc și m-a bântuit după ce am realizat că aș fi victimă sigură în caz de ceva. După câteva luni de mers la sală și învățat câteva chestii de bază, am ales varianta cea mai economică și eficientă pentru mine, astfel încât să reușesc să urc o stradă în pantă sau trei etaje fără să-mi bubuie pulsul. Acum, orice ieșire la alergat e un prilej de bucurie; e bucuria că pot. Știu că efectele vin în timp, cumulat, și am răbdarea să pot, oricât de puțin pot. Am *ales* să am mai multă grijă de mine, fizic și psihic, fără să-mi mai fie jenă de vocile interioare care obișnuiau să urle că prioritizez prostii în loc de… muncă. Dacă le mai aud spontan, ca pe niște drăcușori, zâmbesc și le răspund sec: “Pentru că merit!” Apoi, în ciuda unei aparente stagnări profesionale, am avut experiențe care mi-au demonstrat (din nou) că pot avea încredere în mine și am decis că nu voi mai face greșeala să mă îndoiesc de capacitatea mea. Când totuși fac asta, îmi spun că e doar o pasă proastă pe care nu merită s-o bag în seamă, sau, dimpotrivă, e o ocazie să-mi mai descopăr vreun automatism nociv și prioritizez revenirea la starea de bine. La pachet a venit și decizia de a renunța la cai verzi pe pereți (= idei despre salvat orice, case, idei, animale, oameni etc., care de regulă se încheiau în gard și cu depresii, pentru că în primul rând trebuia să mă salvez pe mine). Mă străduiesc să mă limitez la ceea ce pot face în mod realist, cu un entuziasm pe care-l moderez constant (da, lecția cu limita era bună, dar venea dintr-o direcție fundamental greșită, așa ca era necesară o schimbare drastică de perspectivă ca s-o pot procesa sănătos). Anul ăsta am descoperit că-mi place enorm să cânt la pian, fie și cu clape de touchscreen. Nu sunt chiar așa de cizmă cum ziceau ai mei (cel puțin, Duo mă încurajează!), așa că sunt hotărâtă să exersez curând cu un pian cât mai adevărat. Tot cu Duo am extins și cunoștințele de limbi străine, așa că rutina mea zilnică include, obligatoriu, ceva germană, italiană, latină, portugheză, sau ce mi se cășunează pe moment. Investesc cel mai mult în mine, ca să pot investi cu plăcere și în alții sau altele – fără să simt că mi se scurge acolo, în afara mea, toată energia vitală; sau cel puțin ăsta e planul, chiar dacă uneori mai calc pe lângă. Am reușit să mai câștig un pic și în fața cântarului, recunoscând că lupta e tot cu mine și identificând mai bine mecanismele de autosabotare. Nu în ultimul rând, după vreo două luni de căutări intense (care m-au consumat, recunosc, mai mult decât era cazul), am găsit ceea ce cred că este locuința visurilor noastre – bine, recunosc, puternic influențate de visurile mele. Sau de pierderile mele.

Poate cea mai importantă revelație a venit tot acum, la 40 de ani, după nenumărate lecturi și podcasturi corelate cu propria experiență, când am descoperit (!) noțiunea de maturitate emoțională și-am realizat că, în ceea ce mă privește, abia acum am început să ating acest prag. Deși conștientizarea asta a venit cu un nod mare, amar și tare greu de înghițit, am ales să nu las nici o umbră de jenă sau rușine, constatând că în jurul meu sunt considerabil de mulți adulți care ar mai avea mult de lucru pe direcția asta (doar că cel mai probabil nu vor realiza niciodată că au o asemenea nevoie) și, poate cel mai important, înțelegând că nimeni nu alege calea asta conștient. Toți nefericiții ăștia suntem victime ale unei educații minate cu idei preconcepute, automatisme nocive, dar întotdeauna bine intenționate. Nimeni nu ne învață (sau nu ne-a învățat la timp) despre emoții și acceptarea lor; dimpotrivă, emoțiile au fost și mai sunt considerate o prostie siropoasă, un non-subiect. Nici măcar nu e rezonabil să căutăm vinovați în această speță, pentru că e o problemă transmisă din generație în generație, din negura timpului. Dar e loc sub Soare pentru toată lumea; de când am schimbat culoarul, am descoperit mulți oameni care gândesc ca mine, sau eu ca ei, ceea ce îmi dă speranța că măcar copiii noștri vor fi mai alfabetizați emoțional și că, în timp, ar putea fi loc de mai multă stare de bine, mult mai devreme decât am prins eu – dacă nu chiar din prima zi de viață. Sunt bucuroasă că am ocazia să le transmit copiilor mei, fie și cu un decalaj regretabil, ceea ce cred acum că este absolut esențial pentru o viață pe care să o putem resimți ca fiind împlinită în orice moment: starea de bine autentică, internă, care nu depinde de stimulente externe.

YouTube mi-a făcut un rezumat excelent pentru 2024. Procentele nu sunt absolute. Uneori e o probă doar să pot asculta ceva trist sau dramatic, chiar dacă eu nu sunt în acea stare. Pentru mine e o probă de stabilitate emoțională. Dar și dac-ar fi procente absolute, cred că o viață divers colorată și echilibrată poate să arate și așa:

Tot ce pot să-mi doresc de-acum înainte este să-mi fie cel puțin la fel de bine ca la 40 de ani 🙂 Acum am reperul, am fixat ținta, știu că se poate. Starea de bine este o alegere.

Adio şi mulțumesc, 2024! Bun venit, 2025! La mulți ani!

Coldplay e mai mult decât o trupă rock, sau pop, sau comercială, sau ce vreți voi

Aveam un draft de vreo 4 pagini, dar l-am băgat în rezerve (pentru că nu pot să șterg nimic, defel); m-am întins prea mult și n-am de susținut vreo teză Coldplay, de fapt. În plus, mi se imprimase din inerție înverșunarea împotriva căreia simt nevoia să mă exprim și nu reușisem să schimb macazul doar cu intervenții locale, era necesar să reiau pe “foaia” albă. De-aia nici nu reușeam să finalizez textul, pentru că mă frâna subversiv ideea că m-a cuprins și pe mine aversiunea, deci n-are cum să fie bine.

Esența postării mele este despre oameni și sper să nimeresc cât mai bine nuanța pe care mi-o doresc; cred că este foarte bine asortată cu felul în care gândesc băieții de la Coldplay – așa cum îi înțeleg eu în prezent. Nu mă aștept să citească cineva textul ăsta și să rezoneze perfect, nu prea are cum.

Oamenii rezonează între ei variabil în timp – dacă rezonează vreodată. E valabil atât pentru cei care interacționează direct, cât și pentru cei care nu se cunosc niciodată și poate știu doar unul de altul, nu și vice versa. Pot rezona și anacronic, prin intermediari – scris/cărți, filme, muzică, whatever. Într-o anumită (și consistentă) măsură, rezonanța asta depinde de compatibilitate, puncte comune, punți, deci chestii care leagă. Într-adevăr, însă, e și o chestiune de timing, care (doar) de la un punct încolo scapă din controlul nostru, al tuturor; putem arunca liniștiți creditele spre Univers.

La începutul anului 2022 am urmărit un film documentar despre Coldplay. Între altele, l-am apreciat pentru că reda și vulnerabilitățile lui Chris (vocalistul, front-man-ul trupei) și problemele lui de viață, nu doar părțile care dau bine la public. Făceam deja terapie de câteva luni, așa că am recunoscut ușor unele bube, dar nicidecum pe toate – eram încă la început și mai aveam multe de procesat. Îmi amintesc acum că se punea mult accentul pe faptul că este un perfecționist încăpățânat și încă mi se părea cool – mulți dintre oamenii pe care (încă)-i admiram erau așa și, de ce să mă ascund, perfecționismul mă lucra și pe mine din greu. Firește că perfecționismul e bun în multe domenii și nu era nicidecum prezentat ca un mega-defect, dimpotrivă; problema este doar că perfecționismul ascunde traume. Întotdeauna, invariabil; o zic psihologii, nu o zic eu; și e un numitor comun, nu o teorie aflată într-o infinită dezbatere.

După ce-am văzut documentarul am înțeles și mai bine conexiunea pe care o aveam cu muzica lor. Notam atunci, la cald, ceea ce mă impresionase cel mai mult: “Trupa asta e legată de o frumoasă și lungă prietenie între membrii ei, care au dezvoltat împreună un spirit de echipă fantastic. Am fost teribil de invidioasă. Câți dintre noi se bucură de apartenența la o echipă adevărată? Vise, multe vise.” Încă mai sunt invidioasă, pentru că n-am avut parte până la 40 de ani nici de o echipă adevărată, nici de prietenii similare (cu o singură excepție, semnificativ diferită). Tot ce pot să fac e să transform invidia într-o acceptare a faptului că nici eu n-am avut cea mai bună stofă, chiar dacă, mergând înapoi pe fir, există o cauză “obiectivă” și pentru asta (adică una care n-a depins de mine, sau nu într-un mod conștient).

Acolo a început rezonanța mea reală cu trupa Coldplay. Nu este o rezonanță perfectă, nu îmi plac toate piesele lor și multe dintre discursurile lor mi se par poate prea politically correct – dar cea din urmă poate fi doar o rezultantă a faptului că ei par să fi lucrat mult la fațeta asta, ajungând undeva la nivel de master, pe când eu sunt abia la grădiniță. În plus, ei sunt persoane publice, ceea ce impune o anumită etichetă; eu n-am astfel de griji. Însă din acel filon de rezonanță psihologică am identificat ca fiind verosimilă înclinația lor spre diversitate, incluziune, toleranță, bla-bla; nu ca fiind o însușire înnăscută, ci în mod evident una educată. Și nu mă refer la educația formală (deși în sistemul lor british mă aștept să existe), ci la auto-educația lor de life long learning. Cine n-a călcat în viața lui în camera unui psiholog (fie și virtuală), și-a dat reject oricărui mesaj venit din zona asta, o să spună by default că e doar mult rahat. Poate fi, nimic nu e exclus pe lumea asta, dar a porni de la premisa că sunt niște țepari frizează un pic cu aripa de teorie conspiraționistă. Eu am preferat să le acord prezumția de nevinovăție și i-am “citit” doar ca pe niște oameni care au învățat să lucreze cu ei înșiși în direcția de a fi, cu fiecare zi în plus pe care o trăiesc, oameni mai buni – mai înțelegători, mai deschiși, mai toleranți, mai înțelepți. Cu alte cuvinte, să nu îmbătrânească degeaba. Impresia asta mi-a fost întărită de fiecare interviu pe care l-am urmărit cu ei – și-am văzut câteva în ultimile luni. OK, poate sunt eu credulă; n-ar fi nici prima, nici ultima dată.

Episodul manele & Coldplay a fost, din perspectiva mea, o piatră dură pentru ei. Cum ar spune unii, un episod dificil. Noi am prins bilete abia în a doua zi. Am avut emoții, în sensul că așteptam cu nerăbdare să văd și să simt cum va gestiona trupa chestiunea sensibilă; știam dinainte că sunt câteva variante în care m-ar putea dezamăgi, mai ales că citisem toate prostiile care se turnaseră pe Facebook – inclusiv pronosticuri și variante la variante. Indiferent ce-ar fi ales, de fapt, ar fi dezamăgit într-o direcție sau alta și o făcuseră deja lată în prima seară. Cel mai mult m-ar fi dezamăgit dacă n-ar fi menționat nimic despre episodul sensibil, dacă l-ar fi minimizat prin ignorare.

Cineva a greșit, nici nu contează cine; ăsta e un punct pe care aș vrea să-l reținem. Cineva a greșit și a deschis cutia Pandorei. Și-a venit potopul. (Inclusiv la propriu, a fost o ploaie torențială, cu grindină, imediat după al doilea concert.) Pe mine nu m-au dezamăgit, dimpotrivă, consider că au mers pe cel mai bun compromis pe care-l puteau alege. Au aplicat politica părintelui suficient de bun*, care s-a trezit în mijlocul unui conflict cu copiii lor cum nu se poate mai dezbinați – fie și doar într-o chestiune de moment; și-au spus ceva de genul (o torn din amintiri, pentru că am sorbit fiecare cuvânt și cred c-am reținut binișor ideea):

Înțelegem că am făcut ceva greșit; nu ne este încă foarte clar ce anume, dar este evident că undeva am greșit. Nu a fost intenția noastră să greșim [dăăă, cine ar vrea să greșească?!?]. Intenția noastră a fost să vă transmitem că vă iubim indiferent ce religie sau culoare a pielii aveți, sau ce muzică ascultați. N-am vrut să jignim pe nimeni. // Ne-a afectat foarte mult episodul de ieri, așa că azi-noapte, în loc să ne odihnim [cum ar fi fost uman] ne-am tot răsucit cum să facem ca s-o dregem, pentru că nu știam cum e mai bine. Eram furioși, ne-a încărcat negativ reacția publicului de ieri. Apoi, ne-am dat seama că ne depărtăm tocmai de miezul credinței noastre; [vrem să = este o alegere] vă iubim pe toți, indiferent că ne-ați huiduit sau nu. Noi dorim, totuși, să ne asumăm alegerea pe care am făcut-o, tocmai pentru că e în spiritul a ceea ce credem. Și înțelegem foarte bine dacă nu vă place, dar vă rugăm să ne oferiți acest moment sau să luați o pauză de cinci minute dacă nu doriți să ne fiți alături [=să abordați o reacție civilizată]. Uite, haideți să huiduim acum împreună, ca să ne detensionăm!

Mărturisesc că eu am plâns de bucurie. Am plâns pentru că am înțeles situația ingrată în care s-au trezit (de lucru manual, capitalist sau altfel) și pentru că, de-acolo de unde stăteam eu, pe-un anumit spectru psihologic, s-a văzut drept cea mai bună reacție cu putință. Pentru mine, au trecut examenul. Au demonstrat că și-au citit cărțile, și-au procest ședințele de terapie, emoțiile, stările, reacțiile și că sunt niște adulți responsabili și calzi, maturi emoțional, care-și asumă greșelile și ne invită să-i iubim în ciuda faptului că greșesc. Pentru mine asta înseamnă Coldplay și îi iubesc și mai mult de la episodul cu manele, chiar dacă manele n-am să ascult decât în acele împrejurări pe care nu le pot controla, sau pe care aleg să le las să fie, tocmai pentru că ar trebui să avem toți loc sub Soare și nu s-a născut nimeni cu vreo stea în frunte.

Las mai jos un interviu din care rezultă destul de limpede nu doar că *le pasă* de toate cârcotelile care li se vâjâie – pentru că e uman să-ți pese și e cinstit să recunoști o asemenea evidență -, dar și că știu să le trateze cu umor. Pentru mine, Coldplay e mai mult decât o trupă rock, sau pop, sau comercială, sau ce vreți voi. Coldplay este o echipă de oameni mișto, autentici, generoși și empatici, care-și trăiesc viața din plin, la potențialul lor maxim. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!

Ah, era să uit: a greși este uman. Toți greșim, absolut toți. Foarte puțini, însă, sunt capabili să vadă greșelile proprii înaintea greșelilor altora; e una dintre cele mai grele încercări umane, psihologic vorbind. Dar e ceva ce se învață și, în mod paradoxal, a-ți recunoaște greșeala este una dintre experiențele care aduc cele mai mari satisfacții emoționale.

* Nu am apelat la o expresie întâmplătoare; conceptul părintelui suficient de bun este unul binecunoscut în psihologie.

Club de legat idei

Am văzut relativ recent (dar nu tocmai ieri-alaltăieri) The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society și mi-a rămas agățat în minte că “vreau și eu” ce fumează oamenii ăia. E unul dintre cele mai sensibile filme despre microbul de cercetător, motivație și nevoia de apartenență. Pe primul îl ai pe viață, odată ce l-ai prins (cum bine a zis o mai veche cunoștință); celelalte două curg din niște rezervoare care pot avea variații foarte serios influențate de context. În ultima vreme mă gândesc des că cele două butoaie sunt probabil legate pe undeva, prin circuitul îmbârligat al minții noastre.

Vreau și eu un club de legat idei, cu oameni care au preocupări similare. Am ajuns să ne sălbăticim excesiv în epoca asta digitală, pe care altminteri o iubesc tare, dar care ne permite să funcționăm remote mai mult decât e sănătos. Vreau să știu că au și alții blocaje la scris, că au dubii despre subiect, judecată și justețea ei. Sunt destul de sigură că stratul gros de nori se poate risipi ușor în urma unei dezbateri constructive. Vreau să aflu ce anume îi inspiră, cum li se înlănțuie argumentele și, poate cel mai mult, ce îi motivează să facă ceea ce fac. E important să nu fie cu miză formală – punctaje, CV, chestii -, ci strict între prieteni, mai vechi sau foarte noi. Un trib profesional, sau mai degrabă ocupațional, precum o breaslă, dar cât se poate de lejer.

Cine mai vrea?

Unemployed cu normă-ntreagă

În Românica se poate întâmpla să nu fii șomer, dar să te simți ca unul. Plânge lumea că e mult de muncă și că nu e mână lucru, nu sunt specialiști etc. Nu știu de ce, dar am impresia că sunt o grămadă de oameni cu potențial pe care nu-i vede nimeni. Nu de alta, dar e puțin probabil să fiu unicat – o ființă chiar atât de specială…

Unii invită, așa, nimicul în neant, la politică. “Implicați-văăă! Faceți politică, altfel ne ducem de râpă!” De parcă oricine a căzut din pat poate să facă politică. Bă, dacă tu faci politică, de ce nu-ți cauți oamenii potriviți cu care să faci politică? Caută-i, racolează-i și pune-i la muncă! Sau vrei să te caute ei și să se roage de tine?! Iar dacă nu faci politică, de ce plângi că lumea nu face politică? Înlocuiți politică cu absolut orice vreți, asta mi-a rămas pe creier dintr-o conversație smart de pe Facebook. E drept, când ești unemployed cam pierzi vremea pe Facebook.

Azi mă simt mai unemployed ca alte dăți; s-au terminat toate proiecțelele extra, simt cum vine seceta peste mine și m-apuc de croșetat, așa că îmi dau singură de lucru. Îmi dau de lucru despre stele verzi pe pereți, orașe europene de care comunitățile au grijă să crească frumos și să păstreze un patrimoniu de care puțini mai sunt conștienți, pentru că sunt acolo dintotdeauna – niște vechituri din antichitate. Nu doare pe nimeni subiectul ăsta, realmente nu folosește nimănui, e doar așa ca să-mi plimb creierul unemployed la sală. Dar vă rog, nici nu mă căutați o vreme, sunt ocupată. Nu știu când și dacă o termin, că nu-mi are nimeni grija.

Spor la unemployed, nație! Oamenii ți se scurg și prin tastatură, nu doar la granițe.

Turnul de control fără schimbul doi

O sută de avioane pe minut trec uneori. Alteori trei, două, sau nici unul – dar foarte-foarte rar, poate o amorțeală de trei minute după o gură mai mare de tărie. Nu toate, dar multe ar trebui prinse din zborul bezmetic sau din picaj și duse la destinație. Nu știu dacă reușesc să prind bine unul-două pe zi și să bifez aterizarea în bune condiții. Unele survolează de nebune de luni sau chiar ani de zile, au rămas fără combustibil și plutesc în contul datoriilor. Pe altele le ratez sau le bag în ceață, se ciocnesc în aer sau ajung pe fundul oceanului (cine știe când m-apuc și de scufundări – pare să sune tentant, de altfel exersez scufundarea mentală tot mai des). Unele sunt prinse de vârtejul din Triunghiul Bermudelor și nu cred că le voi putea recupera vreodată; poate cu și mai multă terapie. Iar odată la foarte-foarte mulți ani, se aliniază planetele și prin forța lor, mereu în urma ultimelor mele puteri, fac un număr de magie și-mi trimit avioanele prin vreo insulă exotică, pe care nici nu știam s-o arăt pe hartă; de altfel, nu sunt sigură că pot s-o regăsesc și a doua oară, e posibil să rămână un praf de vise prea frumoase, dar poate și prea intense (asta e nașpa, mereu, invariabil). În fine.

În tot balamucul ăsta, eu sunt turnul de control. Nu există schimbul doi – și nici n-a fost vreodată. Singuri venim, singuri schimbăm vitezele și singuri plecăm. Până recent, mă ajuta somnul. După somn eram ca nouă și turnul de control funcționa brici; sau pe-acolo, uneori mai tăia și cu lama cam ruginită. Dar acum tot Universul s-a scăpat de prea mult praf magic dintr-o dată și efectul de supradoză a venit cu o cumplită insomnie. De fapt, doar la-nceput era cumplită, până m-am obișnuit cu ea. Acum e o chestie surdă în fundul creierului, pe care aproape că n-o aud. Mintea mea e o furtună care bate orice insomnie, depresie sau frică, și ca să nu fie totuși prea constantă vremea la turnul de control, o dată la câteva zile bagă un uragan/muson — cum are chef, depinde și pe unde se află. Mintea + Universul, desigur, mintea fiind doar o mică parte din el.

O sută de avioane pe minut, când minutele nu se termină! Iar tu nu ești decât unul dintre ele.

My wrong side of 30s

Am avut o zi plăcută, fără să aștept nimic de la ea; iar pentru mine nu mi-am propus nimic. Aș fi vrut măcar să corectez niște lucrări, dacă nu chiar să lucrez ceva mai serios, dar nu arde nimic. Până la urmă e duminică 🙂

Aș putea să scriu despre ce aștept de la panta greșită a lui 30, dar mă străduiesc să implementez cât mai adânc cu/în mine însămi principiul lipsei de așteptări. Așa că n-am să scriu despre ce aș vrea sau poate să mă aștepte, ci doar despre ce a fost. Cei mai apropiați cunosc faptul că proiecțiile de viitor sau aproape orice despre viitor nu mă pasionează și nici nu mă definește. Nici nu mă interesează dacă e bine, așa sunt.

Pfoai, sunt așa de multe de zis, aș putea abera la nesfârșit. Azi a fost prima dată în viața mea când în seara aniversării mele am rămas complet singură (pisica nu se pune, cel puțin nu la mine). A fost o întâmplare, ala-bala-portocala, așa a fost să fie. Stau în fotoliul meu preferat (pe care l-am primit anul trecut de ziua mea), nu mă bate nimeni la cap, nu mă (mai) sună nimeni la ora asta, ascult jazz divas și mă dau pe facebook. Beau suc de ananas, că n-am voie alcool (dar un pahar aș putea…), nu fumez pentru că nu mi-am cumpărat țigări și mai cochetez din când în când cu dulapul de provizii nesănătoase. Și anul ăsta am păcălit și gripa! E bineee!!!

O singură persoană non-rudă și-a amintit că azi e ziua mea și n-am decât 35 de ani :)) Dar trebuie să fie mai bine așa, să știi precis la cât e ceasul. Unul dintre puternicele avantaje de a nu pune data nașterii la vedere pe facebook. E nașpa să te îmbeți cu apă rece, până la urmă face broaște, nu?!? Treaba cu prietenii, care niciodată n-au fost mulți, a fost că am așteptat prea mult de la ei. Când mi-ar fi prins bine să mai am și alți prieteni decât ăla pe viață am realizat că nu e nici unul. Zerooo. (Mint, o prietenă de dată mai recentă, “culeasă” de pe facebook și la vreo 400 km depărtare, cu care mai încingeam telefonul o dată la câteva luni.) La un moment dat mi-am spus că nu mai trebuie să aștept nimic; nimic a fost, dar a fost cinstit. Azi am constatat cu multă satisfacție că toți așa-zișii prieteni din ultimii 15-20 de ani nu s-au dezis. Știu ce gândiți: Mno, e clar că problema e la tine, gogoșică! Așa trebuie să fie, pentru că m-am plictisit să trag de ei și când aveam nevoie să tragă ei de mine m-am trezit cu fundu-n baltă. Și a băltit ceva, până s-a făcut găleată. Nu știu pe câți v-ar ține experimentul ăsta – eu așa am făcut cu toți: i-am chemat să ne vedem o dată, de două ori, poate chiar de multe ori și la un moment dat i-am lăsat pe ei să dea un semn. Nu că trec lunile, trec anii!!! Pun pariu că nu vă ține să încercați, dar jur că e sănătos. E ca un detox (vorbesc prostii din auzite, n-am făcut niciodată cură de nimic), dar e detox pe viață, jur că merită! Iar dacă sunt puțin țăcănită io zic că am ceva scuze, dar e drept că încă nu m-am consultat cu un psiholog. Deși ne-am văzut azi, tata n-a reușit să rostească “La mulți ani!”. Cred că era de la sine înțeles (!), lol. E doar așa, un mic flash despre noi la aproape doi ani după marea răceală.

În ultimii doi ani a trebuit să învăț real hard să fiu bine cu mine. (Până atunci n-am știut ce-nseamnă să fiu bine, am fost doar pe pilot automat, cu prea scurte excepții) Cu mine și cu ai mei cei foarte apropiați, cu care împart casa, și cam atât. Doar ei mai sunt, propriu-zis, cu mine. Restul fac scurt-circiut pe diverse frecvențe, cu sau fără scântei. Apoi a mai trebuit să învăț să fiu bine cu mine și cu fulminanta mea carieră. Nu tu cărți, nu tu ISI, nu tu burse, hai, fie, un post, poate un proiect, moamăăă ce greu merge. Dar de ce să mor eu de ficați că n-am cărți, cinci articole pe an, ISI și alte prostii? Eu știu de ce nu le am, dar ce rost are să-mi caut scuze? Stiu, însă, că fac ce-mi place (more or less), că fac ceva tot timpul (fie că asta mai înseamnă și tabla înmulțirii la nevoie sau prea mult șmotru după pisică), că nu-mi câștig banii chiar degeaba și că nu trăiesc doar pe spinarea altora. N-ar trebui să fie suficient cât să mă simt bine cu mine? De ce să aștept atât de mult de la mine, când am învățat să nu aștept nici de la alții? Parcă prea toată viața de până acum am tot așteptat de la mine câte ceva și, când a venit, a venit atââât de greu de parcă a venit degeaba. N-am știut sau putut niciodată să mă bucur pentru că deja era pe lista de așteptare altcevaaa…

Împliniri, realizări și succese vagi și nemărginite ne tot urăm de Crăciun, Revelion și tot felul de aniversări. Toți spunem pe la colțuri că ni s-a acrit de ele și toți le dăm mai departe cum ne pricepem mai bine. Eu îmi doresc să pot să mă bucur în fiecare zi de alea pe care le-am strâns deja și despre care știu că sunt cu adevărat ale mele, necondiționat. Da, alea din spate, că în față nu prea vedem de fapt, nu-i așa?

Doar pare “wrong”, de fapt e “right”. Nu m-aș mai întoarce pentru nimic la aproape nimic de dinainte de 35.

PS Nu, n-am chef de urări post… 😉

Tipologia programărilor

Sunt terorizată de programări. Pentru mine e o provocare să planific o zi și o oră anume, cândva în următoarele săptămâni (cum se face de obicei), și apoi să am grijă să nu pice altceva peste. Înainte să sun pentru o programare îmi consult toate calendarele (da, sunt mai multe și nu reușesc întotdeauna să le sincronizez), mă gândesc ceva vreme cu ce altă treabă aș putea să cuplez un eventual drum special unde ar fi nevoie, iar într-o zi mai luminoasă îmi fac curaj și sun. De obicei fac asta doar când ajunge să ardă.

În urmă cu câteva luni am cunoscut varianta de programare perpetuă — adică vreo două luni la rând mi s-a tot rostogolit o programare până când am renunțat la ea. Și nu doar la acea programare, dar și la un medic foarte bun și de oarecare tradiție în familie – pentru că, deh, nu am acces la acel medic fără programare. Na!

Recent am sunat la un service auto pentru o programare. “Nu avem loc săptămâna asta”, îmi spune operatorul. Îi explic că am o oarecare urgență și rămâne să aduc totuşi maşina în cursul aceleiaşi săptămâni, pentru ca ei să facă o constatare când apucă. Ajung acolo, încerc să explic pe la diverse birouri că “știți, nu am programare, dar de fapt…”. Aiurea, de fapt aveam programare, eram trecută pe listă. OK!, zic… iaca programare când nu e programare.

Azi am experimentat coșmarul programării. În a doua tentativă de a-mi ridica diploma de psihopedagogie (altminteri, inutilă, că nu mi-o mai cere nimeni după ce inițial era musai pentru dosarul pe post), pentru care m-am pregătit și mi-am făcut și două fotografii format 3 x 4 cm (pe care nu le-am avut la prima tentativă), am avut ghinionul de a nimeri în afara programului (OK, nu mă dusesem special pentru asta, dar profitasem de un drum cu altă treabă, vezi mai sus). Domnul de la poartă, foarte amabil: nici nu termin de întrebat cu privire la biroul unde se eliberează (de fapt știam, dar era de politețe) că pune mâna pe telefon și mi-l bagă sub nas: “Făceți-vă o programare!” – la capătul celălalt al firului (era telefon cu fir, da!) era doamna din biroul cu diplomele. Să leșin, și nu alta! Mă uit disperată la programul afișat pe perete, apoi mă uit la portar și îi spun, cumva vorbind în microfon: “Vreți să fac o programare acum?!? Pe loc?!? De unde să știu eu când mai ajung pe-aici” (în mintea mea: doar n-o să fac un drum special…) Mă scuz doamnei de la capătul firului, îi spun că revin eu cu un telefon, închid, iar portarul îmi spune foarte dezamăgit: “Dar doamnă, de ce nu v-ați făcut programare? Nu contează că nu puteați veni, important era să aveți programarea… apoi veneați oricând! De ce nu m-ați ascultat?!?” I-am răspuns ușor perplexă că deh, faci o programare pentru ziua X ora Y ca să vii atunci, altfel de ce să mai faci programare? Am dedus eu, apoi, după ce am luat niște aer rece afară, că probabil în mintea lui era un fel de listă de așteptare. Listă de așteptare la diplome la Titu Maiorescu, domn’e. Asta este, inventez eu acum pe loc o categorie, “programarea postdată”.

Sunt sigură că există multe alte feluri de programări, viața ne ajută să le descoperim. Poate cineva, cândva (nu putem programa când, din fericire!!!), va face și un studiu despre programări — în România, ca să aibă și ceva farmec.

Haos

20181013_121439

Ultima postare era de acum două luni, când visam eu să pot ține un fel de jurnal live din multele călătorii pe care urma să le fac în septembrie. Cred că începusem și un draft pentru “Ziua 1” (după ce postasem “Ziua 0”), dar acum nici nu știu de unde să-l iau sau dacă era gata. De atunci am fost în Serbia aproape 10 zile, am făcut pauză o zi pentru schimbat bagaje și ceva somn (că eram în urmă, grav), apoi am plecat la Strei și-am bătut șindrilă pe acoperișul uneia dintre cele mai valoaroase biserici medievale din țară. Până aici se strânseseră vreo 3000 de km de plimbări în mai puțin de o lună. Când am revenit în București m-am învârtit ca un titirez prin tot felul de teme nou-apărute la facultate, amestecate cu pregătiri de teren pentru următoarea plecare și recuperări de quality time cu familia. Și am făcut-o și pe asta, în ultima clipă! Am fugit un week-end în Vama Veche și ne-am bucurat de cele mai spectaculoase culori ale Mării Negre pe care le-am văzut vreodată, apoi am cumpărat cizme de avarie pentru copil — pentru că se făcuse fleașcă tot țopăind pe plajă și pipăind marea — de la LIDL-ul din fața hotelului unde urma să mă întorc peste trei zile. Am bifat și a treia campanie la Mangalia (prima a fost fix cu un an în urmă, iar a doua acum juma’ de an), iar de data asta m-am străduit să stau întreaga perioadă de lucru. În timpul ăsta am văzut iar cum e să vii în vizită acasă, într-o zi în care a fost musai să revin la facultate; m-am urcat în microbuz dimineața la 7 și ceva și m-am întors seara la 10 jumate. Când s-a terminat și campania de la Mangalia am intrat direct în pâine cu un curs complet nou, în limba engleză, care s-a infiltrat în norma mea cam de pe-o zi pe alta pentru că l-am considerat oportun pe termen lung (dar nu, nu mi l-a băgat nimeni pe gât). Ah! Și cândva în vară m-am înscris la un master de cercetare și conservare a patrimoniului cultural, ca să mai diminuez din sentimentul de impostor pe care îl am cu (de-acum) întreaga activitate didactică — care s-a transformat aproape peste noapte și dintr-o totală întâmplare într-una aproape coerentă! (da, e șoc!) Am început bine, prin ratarea a două week-end-uri de cursuri — pentru că se desfășurau la Alba Iulia și eu eram la Mangalia, dar nu mă las 🙂 Ăsta a fost un week-end de tras sufletul, de săptămâna viitoare încep navetele! Între timp traduc cursuri, le mai sucesc puțin ca să meargă pe creierul meu, facem teme de clasa a II-a (unde copiii, dacă cineva și-ar propune !? să-i lase să lucreze singuri, ar trebui să fie capabili să împartă fraze în propoziții și să stabilească relațiile dintre ele…), mă gândesc la cartea pe care trebuia s-o termin de vreo doi ani și care mi se tot împotrivește, citesc în viteză (eventual în tramvai) cursurile ratate la master și trimise de profi cu generozitate în format digital, mă perpelesc cu monstrul de documentație care s-a strâns de la Mangalia, și când mă așez la calculator singura regulă e să încep cu prima care vine peste mine. De-aia, “Ziua 1” din călătoriile de septembrie n-a mai prins viață (și va fi cel mult ceva de genul “plimbări și impresii de la congresul din Serbia”) și m-am trezit spre final de octombrie. Mâine vine Moș Crăciun și-o să pot scrie despre realizările din 2018.