E o întrebare care mă bântuie de mult timp. De dat cu părerea, cu toții putem – specialiști, iubitori de patrimoniu, investitori (mai mult sau mai puțin iubitori), locuitori sau administratori (de clădiri, zone istorice declarate – sau nu – și orașe de patrimoniu). Dar cum ne putem lămuri dacă vrem totuși să ieșim din zona de păreristică – avizată sau nu. Există vreo metodă? Sau măcar putem construi una?
Eu n-am găsit vreo metodă, deși sunt destul de sigură că aș fi observat-o, dacă m-aș fi întâlnit cu ea. Prima incursiune în zona asta am avut-o în pregătirea lucrării de disertație, unde căutam variante optime de intervenție asupra structurilor construite din situri arheologice (v. Studii de caz și anexe). Atunci mi-am definit o serie de criterii pe care le-am urmărit selectiv, evidențiindu-le pe cele pe care le-am considerat mai relevante, în baza puținelor date pe care le-am avut la dispoziție. Deși aveam acces la internet, volumul de date disponibil era infinit mai mic, cu atât mai mult pe acest segment, iar publicații relevante (la care să am și acces) foarte puține; am lucrat, de fapt, cu imagini făcute de tata dintr-o călătorie în Spania și cu ale mele, din Dobrogea, plus ceva literatură stoarsă cu greu din biblioteca școlii și cea de-acasă, de arheolog (a mea nu prea exista încă). Libgen sau archdaily abia porneau motoarele în 2008 și oricum nu știam încă de ele când pregăteam lucrarea asta, la final de 2008-început de 2009. Pentru scopul lucrării și al proiectului de diplomă, a fost suficient. Dar cum s-ar face tema asta pe bune, într-o lume a specialiștilor preocupați de patrimoniul construit?
La un moment dat, am întrezărit o oportunitate de a aborda tema asta. Un call for papers pentru o conferință cu titlul Venice Charter [Re]Framed, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la publicarea Cartei de la Veneția – considerată fundamentul politicilor de patrimoniu la nivel mondial. O evaluare complexă poate ajunge la foarte multe criterii, din perspective foarte variate, însă pentru a fi abordabilă am profitat de pretextul cartei sus-numite pentru a mă limita la criterii derivate din principiile ei. Am propus, astfel, o metodă (sau, mai bine spus, un început de metodă) pentru evaluarea intervențiilor asupra patrimoniului construit, în baza interpretărilor comune sau adaptate ale principiilor Cartei de la Veneția.
Dar, ce să vezi… aventuri cu ginta latină. Organizatorii păreau inițial foarte serioși; anunțaseră un termen pentru trimiterea lucrărilor in extenso, apoi o perioadă pentru revizuiri, trimiterea versiunii finale și abia apoi urma să aibă loc conferința. Un model rar în lumea noastră; l-am mai întâlnit doar în sferele tehnice ale domeniului, iar acolo a mers brici. Pentru mine era perfect: dacă acceptă lucrarea și rezultă că e publicabilă, poate merită să plătesc deplasarea pentru conferință; de fapt, nici nu mă gândisem atât de departe, după mintea mea exista și formula hibrid – unii la fața locului, alții online. În mintea lor, nu a fost la fel. A existat un termen inițial, pe care l-au prelungit un pic; m-am bucurat, pentru că întârziasem – în dulcele-mi stil clasic. Dar m-am ținut de al doilea. Doar că nu s-au ținut ei. La un moment dat, au anunțat că renunță la partea de review și că ne vedem cu toții, voioși, la Lisabona. Și-atunci m-am uitat la prețuri – bilete de avion, cazare… și era un pic mai sus decât mă așteptam (fusesem acolo cu un an în urmă); în plus, se cam suprapunea cu o perioadă îmbâcsită la școală, cu predări, evaluări, comisii, chestii. Le-am scris, rugându-i să-mi permită participarea online, având în vedere că eram nevoită să-mi suport cheltuielile din buzunar. Nu doar că au refuzat, dar, mai mult decât atât, au respins orice formă de evaluare a lucrării, deși era finalizată și dedicată temei-cadru. Deduc, așadar, că-i interesa mult mai puțin conținutul contribuțiilor decât baletul de la recepție. OK… țeapă. Câteva luni de muncă soldate cu un articol în sertar.
Cine a jucat sportul ăsta știe foarte bine că nu e chiar floare la ureche să adaptezi tot sistemul de citare de la o revistă la alta, cu atât mai mult cu cât nu știi dacă ți-o vor primi sau nu. Așa că am lăsat-o în aer, oricum subiectul era încheiat de câteva luni și intrasem în altele… Dar îmi părea rău. Nu pentru rândul din CV, care poate sau nu să valoreze ceva într-un punctaj sau altul, ci pentru că vreau să circule. Vreau păreri și sugestii constructive, și mai ales vreau ca acest instrument de evaluare să crească. Ca aproape tot ce visez în zona profesională, instrumentul ăsta trebuie să ajungă sub forma unei baze de date online, cu mii de înregistrări prin care să poți filtra, selecta, analiza și înțelege mai bine ce poate să însemne o intervenție bună sau una mai puțin potrivită. Cred că tărie că doar într-o astfel de expunere (pe care o văd obligatorie pentru orice intervenție pe un obiectiv de patrimoniu văzut ca bun al tuturor) vom putea spera la o îndreptare din partea specialiștilor și experților turnători de betoane.
Recent, cineva mi-a semnalat că există un portal pe care se pot publica gratuit manuscrise, care primesc automat un doi, pentru citare. Așa că, la un an după ce l-am finalizat, i-am dat drumul pe preprints.org. Ieri l-am încărcat, azi l-au publicat. Îl puteți descărca de aici, iar muzica și dansul se pot desfășura în comentarii (pentru cei care nu mă cunosc), pe Facebook, mail, sau live pentru restul. Nu mă aștept să fie, dar m-aș bucura foarte mult! În măsura în care există reacții, interes etc., mă pot mobiliza pentru o versiune de publicat într-un colțișor mai adecvat; primesc și colaboratori… cu brațele deschise!
PS 1. Pentru citare, pare că am inversat eu numele și prenumele în formularul de înscriere, iar acum nu mai pot edita. Corect ar fi: Teodor, A. Bad or Good? Proposal Towards a Quality Evaluation for Interventions on Built Heritage. Preprints 2025, 2025020952. https://doi.org/10.20944/preprints202502.0952.v1.
PS 2. Studiul de caz este intervenția recentă de la Capidava. În arhiva din secțiunea Supplementary Material e încărcată ilustrația separat – în principiu, la o calitate mai bună decât cea din pdf. Las mai jos câteva mostre, poate-poate prinde…
De la o vreme îl ascult frecvent pe Simon Sinek, printre alții. E genul de vorbitor [am scris inițial speaker, apoi am șters] care devine contagios după ce prinzi o secvență argumentativă cu care rezonezi, iar apoi e mereu tentant să-ți verifici propriile perspective cu ale lui; cel puțin, așa funcționează la mine. Habar n-am ce formare are, nu l-am studiat deloc, știu doar că e un tip de succes (dar mulți au succes în lumea noastră). Îl ascult pentru că tot ce spune, de la mărunțișuri până la chestii profunde și foarte serioase este, pentru mine, de foarte mult bun simț. Iar de bun simț avem toți nevoie, mai mult decât pare. Și probabil pentru că sunt într-o perioadă în care simt nevoia să învăț și din experiența de viață a altora – cât mai mulți, din lumea cât mai largă și din domenii cât mai diverse; am multe de recuperat, iar asta vine cu multă sete.
Până acum am mai postat pe Facebook câte un discurs care m-a dat pe spate – de-al lui, sau de-al altora. Ăsta vreau să rămână ceva mai mult, ceva mai accesibil decât sacul fără fund care se adâncește la nesfârșit pe Fb, din care ocazional îți mai amintește câte o postare aniversară. Eu uit multe, foarte multe chestii care-mi trec prin fața ochilor, indiferent că mă impresionează sau nu. Pe unele chiar vreau să le țin aproape, iar asta e una dintre ele; pentru mine, e cam de talia experienței pe care am avut-o anul trecut la audierea Conferinței ABA, doar că e mult mai scurtă și, într-un fel, mai concentrată. Deloc întâmplător, nucleul ideilor transmise nu e semnificativ diverit: empatie, înțelegere, parenting, flexibilitate, modelare etc.
Ce zice Simon aici este esențial în toate rolurile pe care le am: în primul rând pentru mine, în conturarea unui sine stabil (da, atât de târziu…; se zice că mai bine mai târziu decât niciodată), apoi ca părinte a doi copii cu nevoi diferite, ca angajat sau membru în diferite echipe de lucru, și nu în ultimul rând în rolul de cadru didactic. Mă gândesc că mulți dintre noi bifăm măcar una sau două căsuțe din enumerarea asta, de unde îmi rezultă că ar fi de interes general.
Eu am rămas cu două fire roșii din acest discurs, pe care vă invit să-l ascultați cap-coadă. Primul, că leadership-uleste doar o altă formă de parenting; nicidecum nu e o idee nouă pentru mine, însă această argumentație a fost una dintre cele mai bine țintite pe echivalență, cu paralele foarte elocvente. (Nu intră acum în discuție ce înțelege fiecare prin parenting, sau mai bine zis ce linie adoptă.) Pornind de la această echivalență, el ridică o problemă destul de spinoasă: dacă la copil nu putem renunța, odată ce-l avem, indiferent ce provocări ne aduce, de ce ne permitem să renunțăm la un angajat, sau la un elev/student? (Doar pentru că e major, în cazul adulților? Mulți s-ar prevala de acest argument.)
Al doilea fir m-a prins pentru că desființează o generalizare – anume că toți milenialiisunt defecți (m-a pierdut un pic aici, pentru că dacă se referă la generația 1981-1996, noi n-am crescut cu social media…, dar bănuiesc că se referă totuși la următorii – nu că noi n-am fi defecți! Indiferent cum îi numim, în definiția lui sunt generațiile care au crescut cu o combinație nesănătoasă de parenting permisiv prost înțeles și social media; eu n-am prins nici una, nici alta, dar am prins altele care mi-au slăbit piulițele.) Simon zice o chestie simplă, de cele mai multe ori valabilă, care se aplică și aici: dacă toți (sau mulți) au aceeași problemă, atunci problema nu e de la ei – ci de la noi, indiferent că vorbim despre leadership, parenting și, aș adăuga aici, educație. Poate că nu este efectul nostru în mod direct, însă în rolul de lider, părinte, sau profesor pe care-l jucăm în viața lor, avem responsabilitatea de a ne ajusta perspectiva până când ajungem într-un punct în care să-i putem înțelege. Ca să-i putem ajuta, trebuie să-i putem înțelege. Cu alte cuvinte, noi trebuie să gravităm în jurul lor, nu vice versa… Într-o anumită privință, nu la modul absolut, sunt niște nuanțe foarte-foarte fine.
Ascultați-l pe Simon, o să vă placă! Și dacă devine un pic incofortabil, înseamnă că e cazul să-l ascultați chiar un pic mai mult 😉
Aveam un draft de vreo 4 pagini, dar l-am băgat în rezerve (pentru că nu pot să șterg nimic, defel); m-am întins prea mult și n-am de susținut vreo teză Coldplay, de fapt. În plus, mi se imprimase din inerție înverșunarea împotriva căreia simt nevoia să mă exprim și nu reușisem să schimb macazul doar cu intervenții locale, era necesar să reiau pe “foaia” albă. De-aia nici nu reușeam să finalizez textul, pentru că mă frâna subversiv ideea că m-a cuprins și pe mine aversiunea, deci n-are cum să fie bine.
Esența postării mele este despre oameni și sper să nimeresc cât mai bine nuanța pe care mi-o doresc; cred că este foarte bine asortată cu felul în care gândesc băieții de la Coldplay – așa cum îi înțeleg eu în prezent. Nu mă aștept să citească cineva textul ăsta și să rezoneze perfect, nu prea are cum.
Oamenii rezonează între ei variabil în timp – dacă rezonează vreodată. E valabil atât pentru cei care interacționează direct, cât și pentru cei care nu se cunosc niciodată și poate știu doar unul de altul, nu și vice versa. Pot rezona și anacronic, prin intermediari – scris/cărți, filme, muzică, whatever. Într-o anumită (și consistentă) măsură, rezonanța asta depinde de compatibilitate, puncte comune, punți, deci chestii care leagă. Într-adevăr, însă, e și o chestiune de timing, care (doar) de la un punct încolo scapă din controlul nostru, al tuturor; putem arunca liniștiți creditele spre Univers.
La începutul anului 2022 am urmărit un film documentar despre Coldplay. Între altele, l-am apreciat pentru că reda și vulnerabilitățile lui Chris (vocalistul, front-man-ul trupei) și problemele lui de viață, nu doar părțile care dau bine la public. Făceam deja terapie de câteva luni, așa că am recunoscut ușor unele bube, dar nicidecum pe toate – eram încă la început și mai aveam multe de procesat. Îmi amintesc acum că se punea mult accentul pe faptul că este un perfecționist încăpățânat și încă mi se părea cool – mulți dintre oamenii pe care (încă)-i admiram erau așa și, de ce să mă ascund, perfecționismul mă lucra și pe mine din greu. Firește că perfecționismul e bun în multe domenii și nu era nicidecum prezentat ca un mega-defect, dimpotrivă; problema este doar că perfecționismul ascunde traume. Întotdeauna, invariabil; o zic psihologii, nu o zic eu; și e un numitor comun, nu o teorie aflată într-o infinită dezbatere.
După ce-am văzut documentarul am înțeles și mai bine conexiunea pe care o aveam cu muzica lor. Notam atunci, la cald, ceea ce mă impresionase cel mai mult: “Trupa asta e legată de o frumoasă și lungă prietenie între membrii ei, care au dezvoltat împreună un spirit de echipă fantastic. Am fost teribil de invidioasă. Câți dintre noi se bucură de apartenența la o echipă adevărată? Vise, multe vise.” Încă mai sunt invidioasă, pentru că n-am avut parte până la 40 de ani nici de o echipă adevărată, nici de prietenii similare (cu o singură excepție, semnificativ diferită). Tot ce pot să fac e să transform invidia într-o acceptare a faptului că nici eu n-am avut cea mai bună stofă, chiar dacă, mergând înapoi pe fir, există o cauză “obiectivă” și pentru asta (adică una care n-a depins de mine, sau nu într-un mod conștient).
Acolo a început rezonanța mea reală cu trupa Coldplay. Nu este o rezonanță perfectă, nu îmi plac toate piesele lor și multe dintre discursurile lor mi se par poate prea politically correct – dar cea din urmă poate fi doar o rezultantă a faptului că ei par să fi lucrat mult la fațeta asta, ajungând undeva la nivel de master, pe când eu sunt abia la grădiniță. În plus, ei sunt persoane publice, ceea ce impune o anumită etichetă; eu n-am astfel de griji. Însă din acel filon de rezonanță psihologică am identificat ca fiind verosimilă înclinația lor spre diversitate, incluziune, toleranță, bla-bla; nu ca fiind o însușire înnăscută, ci în mod evident una educată. Și nu mă refer la educația formală (deși în sistemul lor british mă aștept să existe), ci la auto-educația lor de life long learning. Cine n-a călcat în viața lui în camera unui psiholog (fie și virtuală), și-a dat reject oricărui mesaj venit din zona asta, o să spună by default că e doar mult rahat. Poate fi, nimic nu e exclus pe lumea asta, dar a porni de la premisa că sunt niște țepari frizează un pic cu aripa de teorie conspiraționistă. Eu am preferat să le acord prezumția de nevinovăție și i-am “citit” doar ca pe niște oameni care au învățat să lucreze cu ei înșiși în direcția de a fi, cu fiecare zi în plus pe care o trăiesc, oameni mai buni – mai înțelegători, mai deschiși, mai toleranți, mai înțelepți. Cu alte cuvinte, să nu îmbătrânească degeaba. Impresia asta mi-a fost întărită de fiecare interviu pe care l-am urmărit cu ei – și-am văzut câteva în ultimile luni. OK, poate sunt eu credulă; n-ar fi nici prima, nici ultima dată.
Episodul manele & Coldplay a fost, din perspectiva mea, o piatră dură pentru ei. Cum ar spune unii, un episod dificil. Noi am prins bilete abia în a doua zi. Am avut emoții, în sensul că așteptam cu nerăbdare să văd și să simt cum va gestiona trupa chestiunea sensibilă; știam dinainte că sunt câteva variante în care m-ar putea dezamăgi, mai ales că citisem toate prostiile care se turnaseră pe Facebook – inclusiv pronosticuri și variante la variante. Indiferent ce-ar fi ales, de fapt, ar fi dezamăgit într-o direcție sau alta și o făcuseră deja lată în prima seară. Cel mai mult m-ar fi dezamăgit dacă n-ar fi menționat nimic despre episodul sensibil, dacă l-ar fi minimizat prin ignorare.
Cineva a greșit, nici nu contează cine; ăsta e un punct pe care aș vrea să-l reținem. Cineva a greșit și a deschis cutia Pandorei. Și-a venit potopul. (Inclusiv la propriu, a fost o ploaie torențială, cu grindină, imediat după al doilea concert.) Pe mine nu m-au dezamăgit, dimpotrivă, consider că au mers pe cel mai bun compromis pe care-l puteau alege. Au aplicat politica părintelui suficient de bun*, care s-a trezit în mijlocul unui conflict cu copiii lor cum nu se poate mai dezbinați – fie și doar într-o chestiune de moment; și-au spus ceva de genul (o torn din amintiri, pentru că am sorbit fiecare cuvânt și cred c-am reținut binișor ideea):
Înțelegem că am făcut ceva greșit; nu ne este încă foarte clar ce anume, dar este evident că undeva am greșit. Nu a fost intenția noastră să greșim [dăăă, cine ar vrea să greșească?!?]. Intenția noastră a fost să vă transmitem că vă iubim indiferent ce religie sau culoare a pielii aveți, sau ce muzică ascultați. N-am vrut să jignim pe nimeni. // Ne-a afectat foarte mult episodul de ieri, așa că azi-noapte, în loc să ne odihnim [cum ar fi fost uman] ne-am tot răsucit cum să facem ca s-o dregem, pentru că nu știam cum e mai bine. Eram furioși, ne-a încărcat negativ reacția publicului de ieri. Apoi, ne-am dat seama că ne depărtăm tocmai de miezul credinței noastre; [vrem să = este o alegere] vă iubim pe toți, indiferent că ne-ați huiduit sau nu. Noi dorim, totuși, să ne asumăm alegerea pe care am făcut-o, tocmai pentru că e în spiritul a ceea ce credem. Și înțelegem foarte bine dacă nu vă place, dar vă rugăm să ne oferiți acest moment sau să luați o pauză de cinci minute dacă nu doriți să ne fiți alături [=să abordați o reacție civilizată]. Uite, haideți să huiduim acum împreună, ca să ne detensionăm!
Mărturisesc că eu am plâns de bucurie. Am plâns pentru că am înțeles situația ingrată în care s-au trezit (de lucru manual, capitalist sau altfel) și pentru că, de-acolo de unde stăteam eu, pe-un anumit spectru psihologic, s-a văzut drept cea mai bună reacție cu putință. Pentru mine, au trecut examenul. Au demonstrat că și-au citit cărțile, și-au procest ședințele de terapie, emoțiile, stările, reacțiile și că sunt niște adulți responsabili și calzi, maturi emoțional, care-și asumă greșelile și ne invită să-i iubim în ciuda faptului că greșesc. Pentru mine asta înseamnă Coldplay și îi iubesc și mai mult de la episodul cu manele, chiar dacă manele n-am să ascult decât în acele împrejurări pe care nu le pot controla, sau pe care aleg să le las să fie, tocmai pentru că ar trebui să avem toți loc sub Soare și nu s-a născut nimeni cu vreo stea în frunte.
Las mai jos un interviu din care rezultă destul de limpede nu doar că *le pasă* de toate cârcotelile care li se vâjâie – pentru că e uman să-ți pese și e cinstit să recunoști o asemenea evidență -, dar și că știu să le trateze cu umor. Pentru mine, Coldplay e mai mult decât o trupă rock, sau pop, sau comercială, sau ce vreți voi. Coldplay este o echipă de oameni mișto, autentici, generoși și empatici, care-și trăiesc viața din plin, la potențialul lor maxim. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!
Ah, era să uit: a greși este uman. Toți greșim, absolut toți. Foarte puțini, însă, sunt capabili să vadă greșelile proprii înaintea greșelilor altora; e una dintre cele mai grele încercări umane, psihologic vorbind. Dar e ceva ce se învață și, în mod paradoxal, a-ți recunoaște greșeala este una dintre experiențele care aduc cele mai mari satisfacții emoționale.
* Nu am apelat la o expresie întâmplătoare; conceptul părintelui suficient de bun este unul binecunoscut în psihologie.
Când Zeno avea vreo doi ani locuiam încă la casă, într-un cartier rezidențial. Într-o seară am ieșit amândoi cu el la plimbare, cu căruciorul. Îmi amintesc că a fost una dintre puținele ocazii când chiar a stat în cărucior; altminteri, de când a învățat să meargă pe picioare (destul de repede, mult sub un an) a preferat să și le folosească la orice ieșire, alergând în toate părțile. Cele mai multe încercări de a-l ține în cărucior (ca să ne plimbăm și noi liniștiți…) se terminau cu el zvârcolindu-se până se atârna de centuri, mai mult în afara căruțului decât înăuntru. În seara aia eram victorioși, ne plimbam liniștiți și ne minunam de bebe al nostru care crescuse și devenise mai liniștit.
În dreptul unei case de pe străzile învecinate era un băiat ceva mai mare, avea poate 4 sau 5 ani. S-a “lipit” de noi de cum ne-a văzut – mai precis, de Zeno. Deși nu ne cunoșteam și nici nu ne-am oprit să încurajăm vreo interacțiune, a pornit cu noi la drum. Iar mama lui, care era lângă el, odată cu noi. Ni s-a părut bizar, fără să putem schimba vreo opinie până când ne-am îndepărtat de ei, ceva mai târziu. Nu mai țin minte cât timp ne-au mers alături; nouă ni s-a părut foarte mult, dar poate a fost ceva între un sfert și o jumătate de oră. Băiatul tot încerca să-i atragă atenția lui Zeno – care-n mare îl ignora -, iar mama lui îl ruga să se întoarcă acasă, pretextând diverse. Au reușit să-l desprindă aducând tatăl mașina în dreptul nostru, la câteva străzi distanță de casa lor, pretextând o plecare (sau poate chiar plecau). Cât timp a durat interacțiunea, am avut o singură certitudine – anume că băiatul avea o problemă. Alte două chestiuni mă nedumereau însă destul de tare: mama avea o abordare liniară, repetitivă și o răbdare infinită, pe care nu puteam să le cuprind cu mintea și firea mea, ceea ce mă făcea să cred că poate avea și ea o problemă. A doua chestiune, nu-mi era clar dacă mama realizează că băiatul ei are o problemă. Nimic din comportamentul ei nu ne-a lăsat de înțeles că știe și că ne confirmă bizareria situației și eventualele suspiciuni. Și mai era încă o problemă, în momentul respectiv era mare de tot: nu știam cum să reacționez. Clar, nici Mircea. Zeno era, în schimb, foarte cool și răbdător, cum putea el să fie de când era bebeluș, impresionând în stânga și-n dreapta. Am fost foarte mândri de el… Și foarte ușurați, la gândul că, spre deosebire de părinții acelui copil, am fost norocoși să avem un (al doilea) copil normal. Poate un pic cam dificil uneori, dar totuși normal.
“Oare mama realizează că are un copil cu probleme?” – m-a bântuit întrebarea asta mult timp, când îmi aminteam scena. Iar când ieșeam la plimbare ocoleam zona casei lor, sau ne uitam de la depărtare să vedem dacă e cineva pe-acolo. De ce? Din simplul motiv că nu știam cum să ne comportăm. Nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de situații, n-am fost vreodată nici măcar pregătiți teoretic, așa că pentru noi a fost cel mai ușor să evităm. Îmi închipui că sunt mulți alții care reacționează la fel ca noi, conștient sau nu. Nu-mi venise în minte “autist”, pentru că era un termen pe care-l asociam doar cu sensul vulgarizat și nu cunoșteam nici măcar un simptom tipic. Am înțeles doar că avea dificultăți de înțelegere a ceea ce i se comunică și/sau de a se conforma cerințelor care i se comunică.
După o vreme, când Zeno era deja diagnosticat cu autism, iar noi ne mutaserăm înapoi în București, post-pandemie, am aflat și despre băiatul cu pricina. Acolo era “lumea mică”, iar cei mai conectați la comunitate știau unii despre alții – nu era cazul meu, știam doar ce ajungea la mine din întâmplare, dacă nu uitam în secunda următoare. Am aflat, așadar, prin apropiații noștri de-acolo, că băiatul era de mult diagnosticat cu autism și că între timp plecaseră în altă țară, special pentru (alt) tratament (poate am reținut greșit acest detaliu). În aceeași tranșă de “știri” am mai aflat, cu stupoare, și că băiețelul cu care Zeno se juca cel mai mult la grădiniță – în sensul că se târau împreună pe jos, deși amândoi puteau alerga – fusese la rândul lui diagnosticat cu autism. Îl văzusem de câteva ori, mi se păruse normal… dar da, comportamentul lui se potrivea mult cu al lui Zeno, deci efectul de “surprinzător” s-a anulat destul de repede.
Deci, mama știa foarte bine, prea bine, că avea un copil cu probleme. Am înțeles, retrospectiv, că trebuie să fi fost foarte antrenată să aibă răbdare, înțelegând că nu se poate altfel. (Am avut și eu acel aha, chiar și înainte să-l ducem la vreun medic; doar că atunci încă mă mai lăsam influențată de mediu, în care unii îmi sugerau, mai mult sau mai puțin discret, că poate răsfăț copilul cu prea multă indulgență. Iar eu am avut nevoie să trec de mai multe praguri de aha pentru răbdare…) Procesând vestea și comparând-o cu aminitirile despre plimbarea noastră comună, am realizat, cu multă umilință, cu câtă ușurare și ușurință ne-am considerat copilul normal. E drept că doar atunci, de la doi ani încolo, treptat, prin experiențe repetate și neobișnuite pentru mine (având în vedere că mai crescusem un copil; dar deh, fată…, deci nu aveam experiență cu un băiat), am început să bănuiesc că ceva, totuși, nu e chiar normal. Dar asta nu schimbă cu nimic realitatea că, deși nu aveam încă nici o urmă de suspiciune, copilul nostru era deja, într-un fel, în aceeași barcă cu acel băiat.
Trei copii într-un cartier de 300 de case, doar cei despre care știam eu – și am explicat deja că nu știam mai nimic. Statisticile oficiale vă pot ajuta să vă faceți o idee. La nivel mondial, 1/100; în SUA, cele mai recente cifre sunt în jur de 1/40. În România nu avem o statistică oficială, dar asta nu va surprinde pe nimeni. Iar statistica ar fi prea puțin relevantă, pentru că foarte mulți copii nu sunt diagnosticați, în ciuda unor comportamente evidente; sunt, însă, evidente numai pentru aceia dintre noi alfabetizați minimal cu ce înseamnă autismul. Cei care nu au luat contact cu aceste informații (cum eram și noi, înainte să suspectez că avem ceva probleme) pot să considere foarte ușor că au un copil cu personalitate, apropiații să creadă că e doar foarte râzgâiat, sau, cum multora le place să spună: “E băiat, așa fac băieții.” Plauzibil, doar că tot băieții au și scoruri mai mari la statistică.
La grădinița unde este acum (deși o vom schimba foarte curând), am identificat cel puțin un copil pentru care aș putea paria că e diagnosticabil. Face doar logopedie, pentru dificultățile de comunicare; dar, în mod evident pentru mine, nu doar de comunicare. Are acum probabil 6 ani și nu face contact vizual, nu se angajează în activități și evită interacțiunea. Mai este o fetiță cu care Zeno se înțelege de minune, dar care mi se pare suspectă prin comportamente repetitive, foarte puțin variate și foarte sărace în semnificație – alergat, sărit, țopăit, urcat în copaci și s-a terminat lista. Vorbim despre un grup de maximum 15 copii. Iar în ultimii doi ani, pentru că nu m-am ferit să expun situația lui Zeno, am aflat despre o mulțime de cazuri de la cei cu care am ajuns la acest subiect. Desigur, a și fost o temă pentru care interesul meu a crescut. Inclusiv fiica verișoarei mele din Spania, acum majoră, a fost încadrată în spectru, după foarte multe bâlbe de diagnosticare.
Ce vreau, de fapt, să transmit cu acest text, este o încurajare pentru părinții de copii mici (sau chiar mai mari, mai bine mai târziu decât prea târziu), cu care întâmpină dificultăți repetate de orice fel, să reflecteze cu toată seriozitatea la clișeul “Mie (sau copilului meu) nu (m)i se poate întâmpla așa ceva”, și să se informeze. Nu invit pe nimeni la panică, ci doar la o minimă alfabetizare pentru o condiție care, din punct de vedere statistic, face ca normal să-și piardă semnificația cu care ne-am obișnuit în spectrul comportamental al copiilor. Iar exercițiul de a-ți privi copilul, din când în când, cât mai obiectiv cu putință nu poate decât să fie benefic pentru toate părțile. Orice i se poate întâmpla oricui! Iar copii mici, mai ales cei cu simptome discutabile, au șanse mari de recuperare; lipsa intervenției, însă, poate costa mult pe termen lung. Până la urmă, ne-am considerat norocoși să trăim într-un oraș mare, cu multe opțiuni în privința terapiei, respectiv într-o epocă în care cunoașterea în domeniu a progresat și terapia are rezultate. Cei care au copii mari, adulți, n-au avut șansa noastră. După umilință, am ajuns la recunoștință.
Între lunile februarie și mai 2024 am fost beneficiarul programului “Grup de suport dedicat părinților copiilor cu TSA” [Tulburare de Spectru Autist], organizat de Asociația Autism Voice. Programul a fost oferit gratuit părinților cu copii înscrişi la diversele programe de terapie ale asociaţiei. Am participat la toate cele 14 ședințe, care au durat în medie circa trei ore fiecare.
Deși nu a fost la prima ediție, impresia că sunt martorul unui proiect pilot a fost destul de puternică. Am înțeles, însă, foarte repede, că acest caracter incipient nu se datorează lipsei de experiență a organizatorilor, ci contextului mai larg, național și cultural, în care se desfășoară inițiativa lor. Trăim într-o țară în care “autist” – la fel ca “narcisist” – este cel mai frecvent un atribut peiorativ, și nu un diagnostic cât se poate de serios, iar solicitarea serviciilor de psihoterapie sau psihiatrie echivalează cu o problemă rușinoasă și contagioasă (adică nu e jenant doar pentru tine, ci pentru tot neamul tău, pe întregul arbore genealogic). Iar dacă societatea noastră nu e pregătită pentru integrarea acestei categorii vulnerabile, e cu atât mai puțin pregătită pentru aparținători; ei sunt doar niște fantome, în cel mai bun caz niște extensii, aproape că nu există din această perspectivă – deși tocmai ei sunt pilonii care susțin cel mai mult aceste categorii vulnerabile, niciodată la alegere, sau măcar cu vreo negociere.
Cu toate că, cel puțin în București, în ultimii ani se înregistrează progrese serioase în direcția recuperării copiilor diagnosticați cu TSA, este încă prea devreme ca toate variabilele problemei să se fi așezat. Cum e firesc într-o intervenție de urgență, începi cu ceea ce “arde” mai tare. Așadar, în prezent, focusul este pe copii: diagnosticare, programe de terapie, pregătirea specialiștilor și a infrastructurii legislative necesare recunoașterii lor, optimizarea costurilor prin introducerea decontării CAS (whoa, ce eforturi au presupus ambele! am urmărit de pe margine) etc., e un rollercoaster continuu pentru cei implicați în organizațiile non-guvernamentale care au preluat și și-au asumat, cu multă determinare, această chestiune sensibilă. Ne place sau nu, în acest peisaj părinții sunt, într-o mare măsură, un accesoriu; ei aduc copilul la evaluare (eventual împinși de alții), apoi asigură zilnic, pe termen nelimitat (în general, ani de zile!), drumurile către și de la centrul de terapie și, firește, plătesc ședințele – toate astea, cu sau fără ajutoare. Încă nu-și pune nimeni problema cum (și dacă!) pot asigura părinții programul copilului încărcat cu ședințe de terapie, simultan cu propriul serviciu – de care, nu-i așa, au și mai mare nevoie pentru a acoperi costurile terapiei. Este precum un lanț care se strânge brusc și rămâne așa, pentru că diagnosticul e pe viață (pe viața copilului, nu a părintelui, ceea ce este și mai cumplit); iar asta e doar partea pragmatică, pe care o poate înțelege oricine. Nu în ultimul rând, părinții trăiesc cu acei copii zi și noapte. Păi sunt copiii lor, firește că trăiesc cu ei! – ar spune mulți și n-ar gândi mai departe. Numai cineva care a petrecut câteva ore legate cu un copil diagnosticat cu TSA poate avea o frântură de înțelegere la ce mă refer. Pentru restul, am o comparație care-mi vine frecvent în minte în momentele grele, sau imediat după: e ca și cum ai fi permanent negociatorul de serviciu (on call, cum se mai zice în zilele noastre) cu un personaj problematic, care poate oricând să urle de mama focului, eventual tăvălindu-se pe jos (în casă, în scara blocului, pe stradă, la locul de joacă, oriunde), să lovească (pe sine, pe tine, pe altul sau ceva, după preferințe, sau cum se nimerește) și uneori pare că nu simte nici frig, foame, sau sete, un ceva cu care să-l mai poți urni. Și nu e răsfăț, cum ar putea zice unii și alții (îi aud deja, în mintea mea); NU!, e doar o minte care funcționează altfel decât suntem noi, neurotipicii, obișnuiți, pentru care chiar nu ne pregătește nimeni și nimic în prealabil. A interacționa cu un astfel de copil aflat în criză e ca și cum ai fi nevoit să înveți o limbă complet străină aici și acum, într-un scenariu de supraviețuire. Nu e mereu așa (deși am văzut de la distanță cazuri care par să se apropie de o stare permanentă și m-am îngrozit…), dar e ca și cum ai umbla mereu pe un teren minat: oricând poți călca pe o bombă, sau oricând un alt factor poate declanșa una. Oameni buni, dacă reușiți să renunțați la critică măcar pentru o clipă, vă spun că aia nu e viață.
Inițiatoarea programului de grup suport, psihoterapeutul Andreea Cosmaciuc, și-a propus să schimbe punctul de perspectivă asupra problemei în ansamblul ei. A lăsat (doar aparent) deoparte grupul țintă al copiilor diagnosticați cu TSA și a ales să intre în papucii părinților, ca să înțeleagă cum se vede de-acolo. Eu zic c-a avut o intuiție extraordinară, pe care numai un părinte putea s-o aibă, pentru că nimic nu e mai important pentru un copil – indiferent că e neurotipic sau neurodivers – decât mediul în care trăiește zi și noapte; iar acel mediu, știm cu toții, e dominat de părinți (în majoritatea cazurilor). Acum, lăsând la o parte realitatea frustrantă că (încă) nu sunt cunoscute cauzele TSA, a te ocupa exclusiv de tratarea unui copil cu TSA, fără un pachet minimal de evaluare și intervenție asupra mediului relațional în care trăiește copilul, tinde spre a trata exclusiv simptomele și nu cauzele unei boli. Atenție, este o apreciere relativă: nu înseamnă că părinții și mediul copilului sunt cauza diagnosticului său, ci doar că eficiența intervenției va fi limitată semnificativ, iar pe termen lung (mai ales după încheierea programului de terapie) potențial inutilă. Nu formulez aprecierea asta din cărți sau din materiale urmărite pe YouTube, nici ca achiziție în urma participării la grupul suport (în sensul că nu ne-a fost transmis ca atare acest mesaj) – deși această experiență mi-a confirmat niște convingeri. O formulez în urma propriei experiențe. Pentru mine a fost un mare AHA! să constat că îmbunătățirea cooperării cu propriul copil diagnosticat cu TSA depinde cel mai mult de acești doi factori: (1) percepția și înțelegerea mea asupra metodei terapeutice și (2) starea mea de bine. Aici m-am referit, firește, la acei factori care depind cel mai mult de mine; mai contează, fără îndoială, starea de bine a copilului, calitatea procesului terapeutic și altele. Iar dacă luăm în calcul faptul că starea de bine a copilului depinde de starea de bine a părinților, greutatea pare să cadă tot mai mult în această direcție.
Acest AHA! n-a venit imediat. Au trecut câteva luni până când am început să înțeleg metoda terapeutică la care era supus copilul meu (pentru că da, în general merg pe mâna specialiștilor când constat că ceva mă depășește), pentru ca apoi să experimentez frânturi, dar și satisfacția unor negocieri reușite. Cât despre starea mea de bine… e cu multe fluctuații, dar la o analiză atentă în relație cu interacțiunea pe care o am cu copiii mei am putut să observ că este direct proporțională cu rezervorul de răbdare și cu imaginația, ambele foarte necesare pentru diversele, adeseori măruntele provocări cu care ne confruntăm. Iar starea de bine nu este, așa cum s-ar putea păcăli unii, cea pe care o afișăm celor din jur, ca pe o mască (așa cum demonstrează, foarte elocvent, unul dintre exercițiile din programul Andreei); starea de bine înseamnă un echilibru (pozitiv!, evident) cât de cât stabil în lumea noastră interioară, adică între așteptările noastre și realitate, între felul în care ne percepem pe noi înșine și felul în care ne simțim percepuți de către alții, între potențialul nostru și ceea ce realizăm, iar în ansamblu este foarte mult influențată de iubirea de sine (cea sănătoasă, nu cea egoistă). Oricât de bun ar fi acest echilibru (că perfect nu poate fi), un diagnostic TSA pus copilului tău îl va zgudui; dacă însă acest echilibru al părintelui nu există ca premisă în ecuație, șansele copilului de a dezvolta o stare de bine scad dramatic. (Desigur, afirmația din urmă e valabilă și pentru un copil neurotipic, care s-ar putea însă “hrăni” foarte bine de la alte persoane din mediu, spre deosebire de un copil neurodivergent, al cărui dependență de părinți este mult mai mare.) În orice variantă, consilierea psihologică a părinților copiilor cu TSA este la fel de necesară precum consilierea psihologică post-traumă; deși nu pare, pentru părinte este o traumă să constate că pentru aproape orice achiziție pe care un copil neurotipic o câștigă “din mers”, copilul lui va trebui să fie instruit, într-un mod planificat (și sunt sute de astfel de achiziții, dacă ne uităm pe un plan de lucru dedicat; învățarea pozițiilor spațiale – pe, sub, în spate, în față, sau a noțiunii de timp – ieri, azi, înainte, după ar fi doar un exemplu de mărunțișuri din viața de zi cu zi pe care ei *nu le înțeleg* decât după foarte multă muncă). Părintele trebuie să conștientizeze și să accepte că visele sau așteptările pe care le avea pentru copilul lui – oricât de obișnuite ar fi, precum să participe singur la orele de la școală! – pot să nu fie realiste în contextul dat; și că sunt șanse să nu devină niciodată un adult autonom, chiar și după eforturi susținute – chestiune care poate să antreneze o anxietate foarte serioasă. Nimeni nu poate și nu trebuie să înfrunte aceste probleme singur, este inuman și este nedrept! În urma unui program minimal de consiliere, un părinte cu premise sănătoase și-ar putea găsi mai ușor o nouă variantă de echilibru, adaptată situației, și va ști unde se poate întoarce la nevoie; iar un părinte care întâmpina probleme încă dinaintea acestei (noi) provocări va putea conștientiza că are nevoie de ajutor, mai mult decât oricând. Deloc întâmplător, instrucțiunile de urgență pe care le vedem în orice avion ne avertizează “put your oxygen mask on first,” before helping others. Dacă vrem să ne ajutăm copiii cu adevărat, întâi trebuie să ne îngrijim și la nevoie să ne ajutăm pe noi înșine.
Chiar dacă părinții copiilor cu TSA înțeleg destul de bine, din propria lor experiență, că a fi autist e mult mai complex decât ai putea intui doar după ureche, pentru ei acul realității deviază la 180 de grade, întrucât toată treaba devine, de fapt, mult prea complexă. Astfel, părinții copiilor cu TSA invitați să participe la un grup de suport se confruntă cu o blocadă dublă: să mai dilate niște timp într-un program care oricum e chinuit și să se expună unui proces complet străin de cultura și educația lor. Grea provocare. Și s-a văzut pe participare. Inițial s-au înscris câteva zeci de persoane. La primele întâlniri – toate online, conform preferinței majorității – s-a atins un maxim de 5-6 persoane (s-au arătat doar mămici, dar asta n-ar trebui să mire pe nimeni). A 6-a persoană a intrat o singură dată și a ieșit destul de repede, nu înainte a ne lăsa un mesaj prin care ne transmitea că se aștepta la ceva care să ne ajute cu copiii, nu să vorbim despre noi, părinții 🙂 Un feedback valoros, care “spune” multe. Citez din corpul mesajului care anunța programul de terapie, anume că este o acţiune pentru “părinţi, ţinând cont de caracteristicile acestora, preocupările lor, starea lor motivațională, capacitatea lor de rezistență, disponibilitatea lor etc.” Firește că s-a discutat și despre interacțiunea noastră cu copiii, dar discuția poate fi absolut irelevantă fără context, iar contextul este și despre *cum suntem noi, părinții*, ca participanți în relația de ansamblu și în interacțiunea de moment.
Eu am ales să particip mai mult din curiozitate, decât din nevoie (aș minți dac-aș spune că n-am, dar nici nu simțeam că ar “arde”). Aveam deja la activ aproape un an de psihoterapie individuală, deci o bună parte din ceea ce putea să fie vreo jenă fusese experimentată, iar de vreo doi ani practic destul de consecvent autoterapia – e drept, după ureche: citesc cărți, articole (inclusiv de specialitate) și ascult diverse materiale pe temele care mă preocupă pe moment. Cât despre terapia de grup, văzusem doar în filme cum se desfășoară și voiam să experimentez acea rezonanță interumană care, chiar dacă nu vindecă, cel puțin calmează temporar și întărește imunitatea psihică. Desigur, nu înseamnă că am cuplat la fiecare experiență mărturisită, dar inclusiv gestionarea reacțiilor interne și externe face parte din procesul de terapie. O altă curiozitate a fost, e drept, să observ cum se prezintă viața altor părinți aflați în situația noastră. Nu în ultimul rând, am mai avut o mare nevoie care în general nu e îndeplinită: să simt că aparțin unui grup. Nevoia de apartenență a fost mereu ceva ignorat în lumea mea, iar în ultimii ani a devenit foarte apăsătoare. Or mai fi fost și alte “de ce”-uri, dar nu le mai caut.
Ce-a adus pentru mine acest program? Destule. Oricând te poți confrunta cu un disconfort emoțional – niciodată nu vei putea spune că ai încheiat socotelile pe partea asta, iar un psihoterapeut priceput va reuși să te provoace, mai ales dacă ești deschis și înțelegi miza. Am rămas cu niște piste de continuat în urma diferitelor exerciții pe care le-am derulat în cadrul ședințelor, pentru că majoritatea se lăsau cu “teme pentru acasă”, la care probabil voi reveni la nevoie. Apoi, au fost ocazii care mi-au adus satisfacția de a veni în ajutorul celorlalți, prin împărtășirea unor situații-problemă prin care am trecut, similare cu ale lor, și pe care le-am rezolvat cu succes (nu multe, doar câteva). Între alte achiziții foarte utile pe partea teoretică, mi s-au confirmat (încă o dată, dar în alt context) o mulțime de lecții de viață: că de multe ori greșim cu cele bune intenții – și da! întotdeauna e reconfortant să știi că nu ți se întâmplă doar ție (unul dintre principiile de bază ale grupurilor de terapie); că efectele pe termen lung ale criticii și mai ales ale autocriticii sunt extrem de nocive pentru calitatea vieților noastre și a celor pe care avem puterea să-i influențăm; și mai ales că foarte puțini dintre noi suntem educați să fim conștienți asupra emoțiilor noastre și asupra efectelor pe care le au în comportamentele noastre (și, din nou, asupra celor din jur). Această chestiune din urmă e mult mai serioasă decât pare și ar putea face parte dintr-o educație psihologică minimală, de bază, a tuturor – mai ales când devenim părinți și cu atât mai mult când suntem, fără voia noastră, părinți ai unor copii cu dizabilități.
Le mulțumesc celor care au făcut posibil acest program și mai ales Andreei, pentru căldura și dedicarea ei către segmentul (și mai defavorizat al) părinților copiilor diagnosticați cu TSA. Este o inițiativă care ne împuternicește să ieșim din stigmatul specific și să ne asumăm cu mai multă încredere adevărata provocare pe care o aduce, de fapt, autismul în viața noastră: să ne înțelegem mai bine și să ne iubim mai mult, pe noi înșine și pe copiii noștri.
S-a dat pe Facebook, zilele trecute, știrea că s-a mai dus o casă veche și frumoasă din Constanța. Era favorita mea all times, pentru că era mică, cochetă (dar nu foarte) și chiar lângă mare, în cel vechi oraș în viață din Românica. Îmi imaginam des cum ar fi să locuiesc acolo, să ies din casă sau să merg spre ea și să văd asta:
Am descoperit-o, am fotografiat-o și am revăzut-o cu fiecare drum pe care l-am mai avut în Constanța – ca pe un prieten bun. Am vrut și să las un bilet într-un an, dar ploua și n-am avut unde. Acum vreo doi ani, când era deja în șantier, mi-a trimis cineva poze din interior. Într-adevăr, era foarte degradată, iar în afară de fațade și câteva detalii nu s-au găsit elemente valoroase. Chiar și așa, când ai o asemenea delicatesă nu o pui jos. O ții în cârje, o dai cu fixativ, faci orice, dar nu o dai jos. Nu toată casa, dar fațada… nu sunt deloc adepta acestei soluții, de principiu, pentru că de multe ori structura interioară poate fi păstrată. Aici aș putea să înțeleg că nu era cazul, dar nu pot să înțeleg că nu s-ar fi putut păstra fațada. Scuza asta NU EXISTĂ. Și mă interesează prea puțin că era proiectată de un arhitect faimos. Era valoroasă în sine, prin imaginea pe care o oferea străzii.
Constanța este încă orașul în a cărui istorie mi-am scurs cei mai mulți neuroni, ceea ce m-a făcut să-l iubesc foarte tare. Nu pentru că am scurs mulți neuroni, ci pentru că am realizat că este o bijuterie neînțeleasă. Având eu însămi o relație strânsă cu (ne)înțelesul, când găsesc vreun frățior sau vreo surioară cu o soartă similară devine mult mai ușor “de suflet” decât orice altă chestie, de succes, performantă, la modă sau altfel.
Nu sunt singura care vede încă valoare în Peninsula Constanței. Sunt destui care deplâng zilnic ce-am avut și ce-am pierdut, dar și ce pare să fie cu un picior în groapă. Dar când zic că “este” o bijuterie nu înseamnă că va fi pentru totdeauna. Patrimoniul nu este o resursă regenerabilă. Cu fiecare casă veche dărâmată, se mai stinge un pic din sclipirea ei, chiar și prăfuită. Când va fi doar betoane, n-o s-o mai iubească nimeni.
Am văzut relativ recent (dar nu tocmai ieri-alaltăieri) The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society și mi-a rămas agățat în minte că “vreau și eu” ce fumează oamenii ăia. E unul dintre cele mai sensibile filme despre microbul de cercetător, motivație și nevoia de apartenență. Pe primul îl ai pe viață, odată ce l-ai prins (cum bine a zis o mai veche cunoștință); celelalte două curg din niște rezervoare care pot avea variații foarte serios influențate de context. În ultima vreme mă gândesc des că cele două butoaie sunt probabil legate pe undeva, prin circuitul îmbârligat al minții noastre.
Vreau și eu un club de legat idei, cu oameni care au preocupări similare. Am ajuns să ne sălbăticim excesiv în epoca asta digitală, pe care altminteri o iubesc tare, dar care ne permite să funcționăm remote mai mult decât e sănătos. Vreau să știu că au și alții blocaje la scris, că au dubii despre subiect, judecată și justețea ei. Sunt destul de sigură că stratul gros de nori se poate risipi ușor în urma unei dezbateri constructive. Vreau să aflu ce anume îi inspiră, cum li se înlănțuie argumentele și, poate cel mai mult, ce îi motivează să facă ceea ce fac. E important să nu fie cu miză formală – punctaje, CV, chestii -, ci strict între prieteni, mai vechi sau foarte noi. Un trib profesional, sau mai degrabă ocupațional, precum o breaslă, dar cât se poate de lejer.
Contrar recomandărilor, am petrecut ultimile două zile (vineri și sâmbătă), de dimineță până seara, lipită de ecrane, ca să învăț chestii despre autism, sau mai precis despre cum lucrăm cu copiii diagnosticați cu TSA. În principiu aveam deja destule cunoștințe – achiziționate, cum se zice în lumea lor, „din mediu” 🙂 -, însă curiozitatea (și prea mult timp liber) m-au încurajat să zic da, de ce nu? Curiozitatea venea inițial din două direcții: sunt părinte de copil cu autism (hell, e prima dată când dau asta la public!), deci mă străduiesc să mă calific pentru acest rol, și sunt cercetător, deci sunt foarte curioasă cum arată mediul profesional local în acest domeniu – de care viața copilului meu depinde în mod direct, la propriu. Am descoperit că temele abordate răspund foarte puternic pentru cel puțin încă două roluri, cel de cadru didactic și altul, mult mai general, de om în interacțiune cu alți oameni, indiferent de context. Un fel de școala vieții condensată în două zile de cursuri intensive. A fost cu WOW, AHA și cu câteva episoade de râs în hohote+WOW+AHA! Am avut satisfacția să aflu despre multe lucruri importante în viața personală și profesională a oricui… De aceea aș recomanda oricărui adult să asiste, măcar o dată în viață, la o conferință de genul ăsta. Cea mai mare pierdere ar fi niște bani (nu mulți, poate nici chiar puțini – orice apreciere ar fi relativă), eventual să-mi transmiteți prin univers niște vorbe dulci. Eu îmi asum partea mea 🙂 Câștigul ar putea fi, însă, priceless.
Am asistat la primele conferințe/simpozioane în facultate, chiar din anul I; probabil că abia împlinisem 19 ani. S-au făcut, deci, vreo douăzeci de ani de când tot asist la conferințe, naționale sau internaționale. Nu știu câte zeci de astfel de evenimente s-au adunat – n-am ținut niciodată evidența celor la care am audiat, ci doar a celor la care am și prezentat -, dar știu că au fost puține la care am rezistat cap-coadă cu interes, nu din obligație sau constrângeri de context. Conferința ABA 2023 a fost una dintre ele.
Am ales să urmăresc secțiunea internațională, în limba engleză, unde au fost atât prezentări ale unor specialiști străini, cât și prezentări ale unor specialiști români, în limba română; la secțiunea secundară, unde s-au ținut doar prezentări ale specialiștilor de pe plan local, în limba română, am prins doar vreo douăzeci de minute dintr-o prezentare relativ slabă. Au fost prezentări slabe și la secțiunea internațională, la care mintea mea bombănea non-stop, dar totuși am rezistat. (Recunosc că am putut culege și de-acolo măcar una-două idei la care poate nu mă gândisem, sau nu în acea perspectivă. Mi-aș permite, astfel, să le recomand organizatorilor separarea celor două sesiuni în evenimente distincte și o mai bună filtrare a calității prezentărilor; unele au fost sub nivel studențesc, cu o teatralitate de iz penibil. Sesiunea națională ar putea fi un bun prilej pentru „calificarea” la cea internațională.) Desigur, gradul de rezistență depinde de mulți factori, să spunem că în ansamblu au fost favorabile, chiar dacă au fost și o mulțime de probleme tehnice – le-am iertat pe toate, deși se puteau preveni în bună măsură. Dar, cum zice (și) Duo (că tot îl văd zilnic), Progress, not perfection!
Vă las aici lista prezentărilor care mi s-au părut tari sau foarte tari, sau măcar utile, ca să-i puteți căuta pe net – pe autori sau lucrările lor. Da, sunt aproape toate titlurile de la secțiunea EN… Dacă aveți răbdare măcar să le citiți, veți vedea că acoperă: stadiul progresului birocratic din România legat de terapia specializată ABA (comentarii similare au fost și pentru Irlanda, unde lucrurile nu par să stea cu mult mai bine decât la noi); cel mai puternic motivațional pentru un părinte de copil mic cu autism: să vadă cum poate ajunge un copil mare/adult cu autism (și nu numai; a fost o prezentare centrată pe sindromul Down), dacă face terapie ABA (și are, totuși, niște premise favorabile – cazurile fiind foarte diferite); how to-s, inclusiv metodă și structură,referitoare la cum putem transmite abilități și cunoștințe, sau obține comportamente dezirabile, care se pot aplica în multe alte contexte, inclusiv cum îi învățăm pe copii educație sexuală.
Avansul profesiei de analist comportamental in Romania – Psih. Anca Dumitrescu, BCBA
Speech persoane cu autism: David Stescu, Victor Hetel
Cum vorbesc cu copilul despre diagnosticul lui – Psi. Camelia Crîșmariu, BCBA
Using Behavioral Skills Training in Your Practice: Learning How and What to Teach Others – Lauren K. Schnell, BCBA
Playing the good behaviour game – Mickey Keenan (Ulster University – UK), BCBA
Rutina de somn in cazul copiilor cu TSA: Abordări Practice – Psih. Camelia Frangulea, BCBA
Thriving with autism – Katie Cook, BCBA
The 7 steps for typical children with behavior and motivation problems – Dr. Robert Schramm, BCBA
Using OBM to Improve Service Delivery (1 Supervision CEU) – Paul Gavoni, BCBA
Parent-Assessment of Behavioral Concepts – Melissa Druskis, BCBA
Applied behavior analytic interventions for individuals with Down syndrome – Nicole Neil, BCBA
AutismON- calea directă de comunicare între echipa terapeutică și familia copilului cu autism – Psih. Ionela Ferucă
Terapia logopedică la adolescenți și adulți cu tulburări de neurodezvoltare – Logoped Amalia Lupu
Educatie pentru educatia sexuala a copiilor nostri – Psih. Diana Alexandrescu, BCaBA si Psih. Eugenia Behar
Next Year Is Now – William Heward, Ms. Ed, BCBA-D.
DA, m-am transformat într-un ambasador al ABA. Nu doar pentru că îi văd rezultatele din propria experiență personală, ci pentru că m-am convins – cercetător fiind, la rândul meu – că este o știință în toată puterea cuvântului; cu partea asta mă liniștisem deja, când am cumpărat așa-numita Carte Albă, Analiza comportamentală aplicată. N-am apucat decât să o răsfoiesc și să citesc primele pagini, dar m-am convins că e ceea ce trebuie să fie. Și da, am dat 450 de lei ca s-o am în casă; poate cu vreo reducere, nici nu mai știu. Nu, nu trăiesc din vreo moștenire, ci doar cu principiul priorității de moment. Cu această conferință am avut însă ocazia să constat, cu bucurie și optimism, că există și în România o comunitate științifică serioasă coagulată în jurul ABA, foarte bine racordată la mediul internațional. Avem cu toții foarte multe de învățat de la ei: părinți – orice fel de părinți, sau mai bine zis părinții oricăror tipuri de copii; profesori, îngrijitori, manageri, traineri și team leaders de ce vreți voi, și, nu în ultimul rând, oameni obișnuiți în interacțiune cu alți oameni.
Disclaimer: acest material este publicat din proprie inițiativă, fără a avea vreun beneficiu, ascuns sau nu; nu primim nici 5 lei discount la cele câteva mii de lei pe care-i dăm pe terapie – pe lună… Iar reclamă pe blog încă nu am băgat, deși n-ar strica niște bani în plus, câștigați onest, cu ceva muncă (după multele ore de ascultat, în loc să mă relaxez, m-am pus pe scris…). Însă pentru mine e important să promovez ceva în care cred foarte tare – o manifestare pe care o puteți, eventual, încadra la „defect profesional”. Sharing is caring!
De ani de zile mă învârt în jurul cozii cu mamutul, mooonstrul cu trei capete care este teza mea de doctorat. De ani de zile îmi aud “Când publici teza?”. Jur că e la fel, dacă nu mai rău decât: “Când termini teza?”, “Când te însori/măriți?”, “Când faci un copil?” E mai rău, hali-m-ar dracii, că e ceva ce *ai terminat* și poate nu ai chef să mai revii asupra lui; poate că nu mai vrei să răscolești căcatul. Poate căcatul e prea mare și pur și simplu prea greu de învârtit cu lingurița, polonicul, sau lopata, și preferi să-l lași și gata. Atât.
Am încercat, de altfel. Vreo trei-patru ani am lucrat efectiv la teză, iar un an l-am petrecut, după o pauză de vreun an, cu ambiția să o public. Am stat două luni în două biblioteci faimoase din Oxford și din Roma, unde am fotografiat mii de pagini de articole și cărți. Am avut și contract de publicare cu o editură olandeză super-prestigioasă, cu un editor pe măsură. Am clacat. Că de fapt nici cu editorul nu m-am înțeles (nici eu pe el, nici el pe mie), n-ar fi nimic. Eram, de fapt, la capătul resurselor. Motivația mea era la câțiva metri sub pământ, într-un loc în care n-o să sape nimeni prea curând. De ce? Pentru că lucrând la publicarea ei retrăiam, zi de zi, trauma experienței de câțiva ani buni cu lumea arheologiei românești. Am profitat de primul semn serios de fisură cu editorul și am spus “stop joc”. Uite așa am intrat înapoi în văgăună, ratând ocazia de a mă afirma pe plan internațional (aici râdeți în hohote, da?) Am realizat că nu pot și că insistența de a merge mai departe mă va trage cu totul acolo unde era motivația.
M-am ocupat apoi de depresii, de tumuli, de ambulanțe și iar de depresii. Și încă un copil. Dar tema nerezolvată a rămas acolo, precum și vocea colectivă: “Când publici teza?”, care ocazional mai ieșea pe gura vreunui cunoscut. Ideea de a-i da drumul ca literatură gri încolțise de mult. Am pus-o deoparte, de back-up, cu gândul că totuși, poate voi reuși într-o zi.
A venit însă ziua în care m-am întrebat “La ce bun?” La CV? Sigur… și cu ce cost? Să mă întorc mental câteva luni (în cel mai bun caz) în lumea hienelor cătrănite și să mă consum psihic? Care era scopul lucrării, inițial? Să acumulez cunoștințe într-un domeniu în care doream să intru; să arăt, să demonstrez că pot și că vreau, că mă interesează și că nu dau bir cu fugiții la primul semn de greutate. Nu cât pentru o teză standard, ci cât pentru o cercetare făcută pe bune, cu metodă și cu muncă titanică. Nu vă uitați doar la cele 900 de pagini. În spatele lor e foarte multă marfă brută; sunt mii de fișiere într-un folder numit “doc” de pe HDD-ul cu nr. 6. Mai precis, 13,370 Files / 1,212 Folders în 32.0 GB, îmi zice sistemul. Plus mii de alte pdf-uri și poze la cărți strânse în folderul de bibliotecă. Sute de ore petrecute în bibliotecile din București făcând poze la literatură și scanuri de planuri. Sute de ore de prelucrare imagine. O bază de date la care am lucrat luni de zile ca să gestionez informația și pe care am abandonat-o pentru că se transforma într-o teză pe IT; am dat-o pe Zotero, în care am investit alte sute de ore pentru centralizarea literaturii și a extraselor din literatură. În Zotero am strâns toate extrasele din care am distribuit informația pentru volumul fișelor de sit. Au fost trei-patru ani de muncă intensă, în care mi-am neglijat familia și m-am neglijat pe mine; în care zi de zi planau deasupra mea fantomele hienelor: nu ai făcut teren, nu ai istoria la bază, habar n-ai arheologie, unde te bagi? pierzi prea mult timp cu aia și cu aialaltă, n-ai citit cărțile X, Y, Z esența fundamentului urbanismului roman (niște compilații de mare prestigiu, de fapt, care nu-mi foloseau la fix nimic pe subiectul meu). Iar eu am lucrat mereu pentru a le demonstra hienelor că #rezist. Și ce-a zis hiena șefă după câțiva ani despre teza mea (fără nume și prenume, dar… știm că nu s-au susținut prea multe teze de urbanism istoric), într-o conferință publică? “Un asemenea doctorat (…) e de neconceput în alte părți.” Fiecare va judeca afirmația asta după propria minte. Citatul e transcris după înregistrarea live, cine vrea să se convingă să dea play aici și skip la 2h:09 min.
În țara hienelor hâde, există însă și oaze de lumină. Am fost bursier NEC timp de un an, pe un subiect de – ține-te bine! – urbanism istoric 🙂 Unde nu doar că am fost tratată uman, dar am fost creditată cu încredere și plătită ca cercetător. Wow! Mai mult decât atât, am știut clar de la început ce se așteaptă de la mine și nimic nu s-a schimbat pe parcurs. Nu mi-a cerut nimeni hocus pocus și numere magice de descoperiri senzaționale. Nu m-a criticat nimeni, nu s-a băgat nimeni în ciorba mea și nu mi-a zis nimeni “dă-te mai încolo”. Nimeni n-a mai făcut asta pentru mine. M-am simțit om ca cercetător. M-am simțit om.
Și-atunci, de ce m-aș întoarce, vreodată – fie și 5 minute -, în lumea hienelor? Pentru nimic în lume. V-am pupat, să vă mâncați între voi. Eu am învățat că nu trebuie nici să calc pe cadavre, nici să sug lăptic de hienă acrită ca să exist în lumea asta. Din fericire, există mai multe lumi. Am găsit o lume în care pot să studiez exact ce vreau eu, cum vreau eu și (mai mult sau mai puțin) când vreau eu, folosindu-mă de marfa produsă de alții. Să știți că și teza e o mega-compilație de marfă produsă de alții. Dar… ăsta e rolul unei sinteze, până la urmă. Vă las pe voi să produceți marfa brută, băieți. Eu m-am specializat pe sinteze și n-aveți decât să mă mușcați de glezne sau să-mi săriți la gât, că nu mă atingeți. Dacă m-ați fi primit în lumea voastră m-ați fi umplut de sânge. Acum, că mi-am găsit lumea mea, nu mă puteți atinge. Vă sunt profund recunoscătoare că nu mi-ați găsit loc, oriunde e mai bine decât între voi.
Îi dedic teza nepublicată Sofiei, pe care am privat-o de o mamă suficient de bună ca să cresc acest copil diform de 900 de pagini întru mulțumirea hienelor… Și deopotrivă tuturor celor care au încercat să se implice în arheologia românească și au rămas cu experiența de culoare pământie și cu gust amar. Toți am fost privați de o mamă suficient de bună.
Înainte să plonjăm în Crypta Balbi – sau în aproape oricare altă parte a Romei antice –, m-am gândit că ar fi mai bine să pregătim terenul cu o poveste lungă, dar tare frumoasă. Este vorba despre unul dintre cele mai vechi planuri urbane din lume; nu știu dacă e cel mai complex plan vechi păstrat, cu siguranță cel mai vechi nu e, dar nici nu contează așa de tare. E doar un plan gigantic, „plotat” pe marmură, de-acum 1800 de ani… A ajuns la noi bucăți-bucățele, dar oamenii care s-au lăsat fascinați de ele în ultimele cinci sute de ani au reușit, în timp, să dea marelui puzzle o noimă și multe ramificații – adică o grămadă de consecințe în cercetarea Romei antice, dar nu numai (câte drumuri duc la Roma, tot atâtea pleacă de-acolo…).
Postare asta nu va fi doar despre giganticul artefact (cum bine a fost numit de alții) – deși e suficient de pasionant în sine; va fi și despre istoria din jurul obiectului – anume cum s-a descoperit, cum s-a studiat și ce se poate obține din studiul lui. Uneori, povestea căutării, descoperirii, pierderilor și redescoperirilor poate fi chiar mai interesantă decât obiectul în sine (poate nu e cazul aici, e greu de zis). Oricum, ce pot eu să redau acum e doar o idee despre, altminteri s-ar putea scrie probabil o cărămidă de o mie de pagini cu o sută de autori.
* Principala sursă folosită aici este site-ul unui proiect mai vechi cu și despre Forma Urbis Romae, respectiv http://formaurbis.stanford.edu/; am menționat la fiecare secțiune autorii citați, iar la final sunt link-urile la care se pot găsi textele în original. Pentru citate am pus în paranteză numele autorilor.
_istoria planului (Najbjerg)
Forma Urbis Romae a fost executat la începutul secolului III pe plăci de marmură și reprezenta planul de atunci al Romei. Măsura cca 18 x 13 m și era instalat pe peretele unei încăperi (aula) din templul Pacis. Amprentele clădirilor au fost sculptate la scara standard de reprezentare a planurilor romane (1:240). S-au recuperat până în zilele noastre peste o mie de fragmente de marmură, care însă acoperă doar 10-15 % din suprafața inițială a planului.
Nu s-au identificat încă surse antice care să menționeze harta, așa încât datarea ei la începutul secolului III este relativă la clădirile pe care le reprezintă, precum și la contextul de amplasare. Datele strânse sunt însă suficiente pentru a permite o datare remarcabil de precisă, între anii 203 și 211. Nu este însă clar dacă au mai existat asemenea planuri ale orașului și înainte.
S-a putut stabili că cioplirea plăcilor de marmură a avut loc după asamblarea lor pe peretele templului, proaspăt reparat după un incendiu. „S-au folosit linii simple pentru reprezentarea zidurilor clădirilor, cu excepția unor obiective mai importante reprezentate cu linie dublă, iar spațiul dintre linii pictat cu roșu (între altele, câteva temple, Porticus Aemilia și Septizodium). În rest, ușile sunt marcate printr-o întrerupere a liniei zidurilor; arcadele sunt figurate cu linii întrerupte, colonadele cu linii punctate, scările interioare sunt marcate cu V sau cu un triunghi; scările exterioare cu o serie de linii scurte perpendiculare pe două linii mai lungi, paralele.” (trad. adaptată după Najbjerg). S-a remarcat faptul că liniile sculptate redau exclusiv elementele arhitecturale, fără detalii topografice (ex. Tibrul și limita sacră a orașului, Pomerium) – chiar dacă erau, poate, marcate prin culoare.
Multă vreme nu s-a înțeles prea clar rolul planului din marmură și nici al încăperii în care era localizat. Ipoteza considerată până acum cea mai convingătoare este cea a lui David Reynolds (1996), potrivit căreia planul avea rol decorativ și de consultare/orientare rapidă în aula care ar fi funcționat ca birou de cadastru al orașului. Ar fi existat, totodată, un al doilea plan, realizat pe foi de papirus, pe care reprezentarea planului ar fi fost mult mai precisă – cu toate detaliile necesare serviciului de cadastru (numele proprietarului, măsurătorile terenului etc.) și care ar fi fost folosit inclusiv la decalcarea pe plăcile de marmură.
Ce a urmat după perioada în care încăperea în care se afla planul a funcționat (probabil) ca birou de cadastru al Romei? (date extrase de la Najbjerg, compilate din sursele menționate de autoare)
Cu timpul, pe măsură ce harta a fost depășită prin apariția altor repere urbane și i s-a pierdut însemnătatea pentru locuitorii Romei, placajul a fost smuls din peretele templului pentru a fi reutilizat la diverse alte construcții sau amenajări, inclusiv pentru fabricarea varului. Zic „smuls” pentru că plăcile de marmură erau fixate de zidărie prin scoabe metalice, care nu puteau fi desfăcute decât cu un instrument de tip rangă. O interpretare complementară și foarte plauzibilă este că tocmai scoabele metalice ar fi fost la mare căutare; putem să le considerăm foarte bine pe ambele.
La începutul secolului V, peretele pe care se afla planul a fost vandalizat prin perforarea lui pentru realizarea unui pasaj – un mare gol care distruge zona în care erau reprezentate Forum Romanum și Dealul Palatin. Un secol mai târziu este amenajată biserica Sf. Cosma și Damian într-o încăpere adiacentă templului, astfel că zidul pe care era fixat planul ajunge peretele din spate al noii biserici. La momentul respectiv, templul era încă în picioare. Spre finalul perioadei medievale, ca urmare a abandonului, procesul de degradare se accentuează și, cu tot cu plăcile din marmură, devine carieră de material de construcție, iar ceea ce nu este jefuit rămâne sub un morman de dărâmături și pământ.
În secolul XVI locul este amenajat ca grădină a menționatei biserici, prilej cu care sunt descoperite fragmente din plăcile de marmură. Piesele ajung în palatul Farnese și declanșează fascinația anticarilor pentru planul a cărui existență nu era anterior cunoscută. După moartea primului curator al colecției de piese, interesul științific pentru marele plan scade – o parte dintre piese ajungând până la urmă pe circuitul firesc de când lumea, anume refolosite în noua „Grădină Secretă” a familiei Farnese, între Vila Giulia și Tibru.
Cam după o sută cincizeci de ani, la jumătatea secolului XVIII, piesele sunt trecute în proprietatea publică a cetățenilor Romei (!) și mutate la Muzeul Capitolin. Are loc atunci primul mare proiect de reasamblare a planului, coordonat de curatorul muzeului, Pietro Forrier, cu ajutorul lui Giovanni Battista Nolli (da, autorul celebrului plan Nolli – iată și de unde s-a inspirat…). Pentru a potrivi piesele în cadrele de lemn în care urmau să fie expuse, cele care prezentau neregularități (din spargere) fără urme de incizii au fost… tăiate cu fierăstrăul. Pentru piesele dispărute, dar pentru care existau deja desene (iată importanța documentării!), s-au realizat piese noi din marmură, iar pentru diferențierea de cele originale au fost marcate cu câte o stea.
De-a lungul secolului XIX, mai multe fragmente sunt descoperite în timpul săpăturilor din Forum Romanum, dar și în locul în care familia Farnese își amenajase „Grădina Secretă” (tot atunci fiind demolată). Peste 630 de fragmente au fost găsite în perimetrul fostei grădini, fiind reutilizate inclusiv în zidurile perimetrale. Alte câteva fragmente au fost găsite, la începutul secolului XX, în zidurile palatului Farnese (folosite, probabil, la unele reparații). Doar câteva zeci de fragmente au mai fost identificate în aula templului Pacis, unde fusese instalat planul de către cetățenii secolului III.
În anul 1903 s-a realizat prima reconstituire a planului, după ce în secolul XVIII fusese amenajată o simplă galerie a pieselor; toate fragmentele strânse au fost asamblate pe o hartă a Romei concepută de Rodolfo Lanciani și expuse în aer liber, în grădina Muzeului Capitolin. Douăzeci de ani mai târziu, ca urmare a degradărilor provocare de expunerea în aer liber, piesele originale au fost înlocuite cu mulaje și mutate în depozitele Antiquarium de pe Dealul Caelian. Toate piesele au rămas accesibile, însă doar cele mai importante au fost expuse corespunzător – în vreme ce restul au fost păstrate în grămezi. Cincisprezece ani mai târziu, ca urmare a construirii tunelului pentru calea ferată prin Dealul Caelian, piesele au fost mutate înapoi la Muzeul Capitolin. După încă o stație în palatul Braschi (între 1955 și 1998), fragmentele planului au ajuns în Muzeul Civilizației Romane, unde au fost depozitate în lăzi. Mai există, apoi, și un scurt istoric al expunerii lor la diverse evenimente după anul 2000 – în care nu mai intru.
De-a lungul secolului XX au mai fost descoperite câteva zeci de fragmente în aula templului Pacis și în Forum Romanum. După anul 2000 mai e notată o singură descoperire – un fragment găsit într-un pasaj subteran din proximitatea Muzeului Crypta Balbi (iată cum ne-am întors la el…, cu totul neașteptat).
Peretele pe care era instalat Planul de Marmură păstrează și azi urmele de fixare a plăcilor. (Vezi aici o ipoteză privind distribuția plăcilor.) Foto: Alexandra Teodor, 2017.
***
_comunitatea din jurul planului (Najbjerg; Najbjerg & Trimble; Trimble & Levoy)
Trec peste personalitățile care s-au inspirat din fragmentele planului de marmură pentru propriile creații – mai mult sau mai puțin fanteziste sau utile, artistice fără îndoială. Oricum, sunt teme care merită o atenție aparte și abordări diferite – nu neapărat pe direcțiile care mă interesează aici și acum. (La planul lui Nolli poate voi reveni, totuși, strict din interes didactic – în speranța că voi înțelege fascinația studenților și îndrumătorilor de la proiectare pentru acest tip de „analiză”.)
Planul de secol III a ajuns să fie văzut ca mai mult decât o curiozitate și relicvă antică / piesă de muzeu abia în prima jumătate a secolului XIX (deci, la vreo trei sute de ani după descoperirea primelor fragmente). Luigi Canina a redactat primul plan topografic al Romei imperiale (prima ediție din 1832, cu actualizări până în 1850), folosind ca sursă primară fragmentele planului de marmură – un pas banal, dar esențial, care a generat pentru cercetătorii Cetății Eterne o direcție de lucru de mare efervescență și în zilele noastre. Puțin mai târziu, Rodolfo Lanciani publică un plan al Romei care poartă același nume, Forma Urbis Romae (1893, cu reeditări până în 1901), în care suprapune planul orașului antic cu cel al orașului modern – o altă etapă importantă în valorificarea artefactului.
Mai departe, până spre finalul secolului XX, cercetătorii planului s-au concentrat în principal pe localizarea și descrierea clădirilor monumentale ale Romei imperiale; așa cum am văzut deja, Reynolds a fost primul care a abordat chestiunea rolului pe care-l aveau atât planul, cât și spațiul în care era expus.
În 2003-2004 s-a publicat prima bază de date conținând toate fragmentele cunoscute (Stanford Digital Forma Urbis Romae Project). Cu această ocazie, între alte tipuri de informații (vezi mai jos), au fost sistematizate fotografii color și modele 3D ale tuturor fragmentelor păstrate (inclusiv a celor lipsite de conținut!), în total 1186 de piese. Pentru cele 87 de fragmente cunoscute și apoi pierdute în istoria descoperirilor, au fost încărcate imagini detaliate ale desenelor pe care le datorăm pasionaților din Renaștere – cei care au avut privilegiul și inspirația să le documenteze.
Am zis mai sus că asamblarea planului ar fi ceva „banal, dar esențial”; dacă punem gândul ăsta în context, e banal acum, cu tehnicile digitale. Înainte nu era deloc banal, așa cum mărturisesc și autorii bazei de date: „1,186 is simply a very large number of pieces of marble to spread out and work with”. La fel și cu tentativele anterioare de reconstituire a planului pe baza potrivirii pieselor „cu ochiul liber”: „scholars have spent 500 years searching for matches among these incised designs; it seems unlikely that we will find many more” (Trimble & Levoy). (E foarte important să păstrăm în minte perspectiva asta, ca să înțelegem ce imensitate de posibilități ne deschide era digitală; dar și cum ne înghite…) Și ce faci când ajungi la capătul unui drum? Începi altul, dar nu chiar de la zero – ci construind altfel, cu datele disponibile deja.
Proiectul Stanford Digital Forma Urbis Romae a urmărit două obiective: primul, documentarea planului printr-o bază de date și al doilea, asamblarea lui – ambele în format digital, evident. În baza de date, fiecărui fragment îi corespund următoare informații: localizarea și condițiile de conservare/păstrare; ilustrații și coduri de identificare standard în raport cu literatura; modelul 3D; date privind identificarea monumentului reprezentat; date privind dovezile epigrafice etc. și, nu în ultimul rând, bibliografia asociată fragmentului. Pentru asamblarea virtuală a pieselor – devenind posibilă și asamblarea fizică –, au fost necesare două etape de lucru: scanarea cu laser (3D) a tuturor fragmentelor (utilă atât pentru documentarea stării lor actuale, cât și pentru potrivirea geometriei pieselor la nivel de detaliu); ulterior, aplicarea unor algoritmi asupra modelelor tridimensionale rezultate, care au permis rezolvarea computerizată a provocatorului puzzle.
Așa cum punctau autorii proiectului, odată cu asamblarea și completarea planului se pot dezvolta multe alte teme de interes, precum configurația orașului și circulația pe străzile lui, interacțiunea spațiilor monumentale, comerciale și rezidențiale, conformarea țesutului minor al cartierelor de locuit, urbanismul (în sensul disciplinei moderne), ideologia civică/urbană, cartografia și reprezentările grafice în Roma și implicit în imperiu.
***
Prin 2013 s-a lansat un proiect GIS dedicat Romei. Deloc întâmplător, poartă numele celebrului plan – The GIS Forma Urbis Romae Project: Creating a Layered History of Rome (deși aici Forma Urbis Romae nu se referă strict la planul de epocă romană, ci la lucrarea lui Rodolfo Lanciani, cel care realizase prima suprapunere cu planul orașului modern). Genul de proiect care nu se termină niciodată pentru că nu are de ce să se termine: orice zid vechi proaspăt-descoperit din nu-știu-ce-lucrări, orice nou raport pe cutare structură, orice nouă clădire construită pe suprafața orașului istoric etc. – toate și fiecare în parte trebuie integrate prin actualizarea bazei de date, atât cartografic, cât și cu date asociate (text, imagini etc.). (Genul de proiect la care visam cu ochii deschiși când strângeam date pentru siturile din Dobrogea – urbane, rurale, neocupate sau amestecat.) Materiale mai consistente am găsit doar de la începutul proiectului, un articol și o prezentare de circa o oră ale inițiatorului. Iar dacă vreți să vedeți un demo despre ce-ar trebui să iasă, aici e un proiect finalizat (ceea ce nu înseamnă că nu se mai fac actualizări) al aceleiași echipe: Interactive Nolli Map Project, în care nu doar că s-au strâns toate datele posibile pe subiect, dar se pot și descărca seturi vectoriale, după preferințe și interes. (E atât de tare încât merită o prezentare în sine!) Numele scurt al proiectului care le integrează pe toate este Mapping Rome, v. site – spre mirarea mea, nu are pagină pe Facebook 🙂
Recentele proiecte crescute în jurul Forma Urbis Romae sunt un exemplu excelent că, în unele situații, metodele tradiționale de cercetare și-au atins limitele și că, fără integrarea tehnologiilor moderne, multe dintre rezervoarele de cunoaștere ale trecutului ar rămâne nefolosite; nu pentru totdeauna, doar până când le vine vremea.
alexandrateodor 
