Mindhunter

Aseară am profitat de weekend și am stat până la 3 noaptea să terminăm a doua (și ultima) serie din Mindhunter. După ce-am cântărit un pic, am decis că în clasamentul nostru a detronat The fall – despre care nu am scris aici pentru că e foarte dur, așa că am avut o reținere. Dacă ar fi să încheg un top 3, ar mai intra și Ripley. Nu pentru că sunt filme polițiste sau cu criminali, ci mai degrabă pentru că am ajuns să apreciez foarte mult filmele psihologice. Dintre toate componentele care fac un film bun, pentru mine partea psihologică e cea mai importantă. Aceste trei miniserii/seriale sunt absolut beton pe explorarea și explicarea minții umane – ceva esențial, care nu se învață în școală, iar de prea multe ori nici acasă (nu e decât principala cauză pentru care se și întâmplă atâtea nenorociri). De fapt, mi-am amintit de Adolescence, despre care am scris deja, și mă văd nevoită trebuie să extind topul, cu oarecare dificultăți privind ierarhia. Privind impactul și potențialul, ultimul chiar bate tot ce mișcă – cu o condiție esențială: să fie înțeles.

Revenind la Mindhunter… l-am ales în totală necunoaștere, într-una dintre nesfârșitele explorări din seria: “OK, și-acum la ce ne mai uităm…?” Cum se-ntâmplă, m-au atras titlul și coperta, l-am încercat și ne-a prins imediat. Este povestea inspirată din realitate a echipei care a teoretizat conceptul de “crimă în serie” și a explorat fundamentele psihologice ale deviațiilor comportamentale care conduc la astfel de aberații (in)umane. Dar dincolo de a reda foarte convingător pasiunea asociată acestui tip de cercetare – într-o perspectivă cu totul inedită (munca de detectiv din spatele muncii de detectiv…), ce este cu totul remarcabil la acest serial este atenția la niște detalii pe care rareori le găsești în filme (generic vorbind). A fost prima dată când am văzut redată epuizarea fizică și psihică care vin la pachet cu o muncă sisifică și inumană, acel “dau tot ce pot și un pic mai mult” pe care te vezi nevoit să-l trăiești doar ca să nu ratezi totul pentru un nimic. Cel puțin scenele din ultimile episoade au fost deosebit de elocvente în zona asta, cu răhățele pe care le credeam posibile doar în Românica (deh, perspective înguste croite de experiențe limitate): să îngreunezi o anchetă privind viața sau moartea unor copii pe chestiuni birocratice de genul procedurilor necesare pentru lipirea unor fluturași în jurisdicții vecine, sau uzura debilitantă la care poți să ajungi din lipsă de fonduri, din rațiuni politice sau dintr-o proastă gestiune a propriilor emoții. Paleta de perspective din care sunt privite personajele și situațiile e neașteptat de largă, iar prin asta filmul e foarte realist și addictive. Aici intervine partea frustrantă – foarte realistă și ea, cu totul fără intenție -, pentru că filmul fusese planificat în cinci serii, dar s-au turnat doar două, după care producția a fost sistată pe termen nelimitat. (Motivul – o combinație între costurile mari de producție, audiența limitată și uzura celor implicați.) Seria a doua se termină precum un zid cu ștrepi lăsați la calcan, cu următorul criminal în serie care-ar fi intrat în vizorul lor într-o scenă de manifestare a fanteziilor bolnave. Până la urmă, de ce nu? pentru că așa e și în viață cu jocurile infinte în care intrăm. Totul merge mai departe și după noi, cu bune și cu rele.

Filmul are la bază cartea scrisă chiar de protagoniștii din povestea reală, agenții John E. Douglas și Mark Olshaker: Mindhunter: Inside the FBI’s Elite Serial Crime Unit. Mărturisesc, eu sunt genul care preferă filmul în locul cărții pentru că lecturile mele sunt orientate în câteva domenii foarte specifice, care nu prea sunt ecranizate 🙂 De data asta, însă, cândva aș vrea să citesc și cartea, în principal pentru părțile de cercetare propriu-zisă (care sunt comune și altor domenii, le-am recunoscut foarte clar), dar și pentru fascinația pe care am dezvoltat-o pe felia psihologică. Cât de provocator și de tricky e să fii cercetător, viciat implicit de propria psihologie, studiind psihologia altora, iar viețile altora să depindă de tine… Nuanța asta s-a simțit foarte puternic și a fost explorată magistral – la fel ca în seria The Fall, amintită la început.

Model de date pentru analiza morfologică a așezărilor romane & set de date pentru Tomis

Acest text prezintă contextul și rațiunea publicării unui pachet compus din articol și set de date, în revista ArcheoLogica Data, 5.2, 2025. Ele sunt disponibile pe site-ul revistei, al editurii și pe un Google drive personal, din motivele explicate mai jos.

Acum un an și ceva primeam pe mail un apel la contribuții pentru o revistă de specialitate de care nu mai auzisem – ArcheoLogica Data, prescurtată ALD. Căutau în special materiale pe tema arheologiei urbane, iar mie tocmai mi se publicaseră aproape simultan două studii din aceeași zonă tematică. M-am bucurat foarte tare că, dintr-un motiv sau altul, proaspetele mele lucrări le-au ieșit în “cale” și astfel am ajuns în lista lor de destinatari. Acum, la peste un an distanță, pot spune că a fost singurul efect pe care l-au avut acele articole, în afară de stegulețele din CV… În fine, să trecem peste asta.

Din apelul lor mi-a reținut atenția “the scientific journal that provides a space for sharing your datasets”. Aha, deci nu vor doar o cercetare științifică, ci și datele din spatele ei! Interesant! Grozav, chiar! În scurt timp, informația asta s-a întâlnit în mintea mea cu o mai veche problemă nerezolvată: fișele de sit din teză. Adică ghiuleaua care-mi atârna de picioare de fiecare dată când mă gândeam la publicare. De ce? Foarte simplu, sunt mari (și prin asta provocatoare pentru o lucrare tipărită), dar oricât de banale prin conținut sunt indispensabile pentru lucrarea mea. O variantă digitală era, în mod evident, singura soluție rezonabilă, doar că asta se împacă mai greu cu modelele tradiționale de publicare de un anumit prestigiu în domeniu, pentru care dacă nu e tipărit nu există…

Niște propuneri și tentative au existat, dar din variate motive au eșuat. Am scris despre asta acum doi ani, când am vărsat pungi groase de venin cu ocazia postării integrale a tezei ca literatură gri, pe pagina mea de Academia.edu. Raportat la posibilitățile de care știam atunci, era cam ultima variantă pentru a nu rămâne “în sertar” pe termen nedefinit.

Soluția de publicare de tipul celei de la ALD aduce, însă, o paletă nouă de posibilități. (După mine, publicarea seturilor de date ține de viitorul cercetării, dar despre asta voi scrie cu altă ocazie.) Din păcate, întreaga colaborare cu editorii italieni a fost exemplară fix până la setul de date… Intenția e grozavă, dar punerea în practică mai are nevoie de îmbunătățiri. Nu mai intru în toate detaliile dansului, mă limitez la a preciza că datele sunt publicate la ei (aici) în ultima formă trimisă de mine și se vor cita cu coordonatele indicate de ei (DOI dataset: 10.13131/unipi/9b48-6r69), însă recomand descărcarea lor de pe drive-ul meu de Google (aici), pentru că sunt într-o formă mai accesibilă și acolo le actualizez pe măsură ce mai găsesc erori (de exemplu, în setul trimis la ei au scăpat pdf-urile vechi aferente fișelor…). Din păcate, deși inițial au zis că se pot face actualizări ale setului de date, experiența mi-a arătat că ele sunt neașteptat de greoaie, motiv pentru care am scos varianta asta din orice calcul (la fel ca și publicarea la ei, pe viitor). Am adăugat pe drive și un document pe care mi l-au cerut, dar dintr-un motiv care îmi scapă nu se regăsește pe nicăieri în platforma lor, anume descrierea setului de date (Dataset-description-form.docx).

Momentan am inclus în setul de date asociat articolului o singură fișă – cea pentru Tomis, care este și cea mai mare dintre toate şi care răspundea cel mai bine numărului tematic legat de arheologia urbană –, cu o traducere în engleză în mod evident necesară, fie şi departe de a fi “curată”. Traducerea e oricum adaptată, deci nu chiar fidelă variantei româneşti, din motive încurcate legate de tentativele de publicare ale tezei și de studiile pe care le-am mai publicat până la finalizarea lucrării. Spre deosebire de varianta din teză, anume .pdf după fișa în Word și câteva extrase .pdf din fișierul .dwg (Autocad), aici materialul e complet pentru partea desenată și editabil, atât pentru text, cât și pentru partea desenată. Practic, oricine ar dori să folosească munca mea și să o modifice, să o actualizeze, să o integreze în altceva etc., poate face asta… evident, cu condiția să-mi citeze contribuția 🙂 Deși fișierul .dwg pare golaș la prima vedere, este (din ce știu eu) prima variantă publicată a descoperirilor arheologice mai importante de până prin 2012, în format vectorial și georeferențiat… un tip de date care încă e o raritate în 2025! Cât despre cantitatea datelor vectoriale, ele reflectă destul de bine ceea ce se cunoaște despre orașul antic – adică relativ puțin raportat la dimensiunile și importanța lui. Fișierul conține momentan doar vectorizările mele după planuri publicate (foarte rar inedite), cele din urmă fiind păstrate ca martor, pe layere distincte. Din precauție privind permisiunile de reproducere, nu am inclus (încă) în pachetul de date imaginile propriu-zise după care am vectorizat, deși a fost unul dintre lipsurile sesizate de către unul dintre recenzori. E o temă în sine și nu ar fi încăput în calendarul acestei sesiuni de publicare. Au rămas, însă, toate detaliile care permit identificarea surselor utilizate și refacerea legăturilor cu planurile suport, la nevoie – chiar dacă ar fi poate necesar să mai fac niște completări pe alocuri. Întregul sistem de lucru a fost o încrengătură prea complicată ca să permită o detașare facilă și direct inteligibilă a datelor. Oricine întâmpină probleme pe direcția asta e liber să-mi scrie. Ar mai merita precizat că .dwg-ul este, la propriu, bucătăria mea de lucru, aşadar într-o formă care n-a fost gândită să circule și în care nici n-am apucat să fac “curat”. Doar gândul în sine mă pune pe fugă, deci e mai bine așa decât deloc :))

Cel mai important aspect este, însă, cel puțin pentru mine, validarea metodei de lucru prin publicarea ei în sistem peer-review, într-o revistă italienească de arheologie, chiar şi la zece ani distanţă. N-am prea multe articole publicate cu peer-review pe bune, dar sistemul lor mi s-a părut de departe cel mai serios. A fost prima dată când lucrarea mea a fost trimisă recenzorilor fără vreo urmă de informație care să le sugereze cine a scris-o (double blind peer-review), variantă care pare să fie cea mai mare garanție de obiectivitate cu putință. Poate că n-aș fi gândit așa dacă n-aș fi avut o experiență foarte neplăcută cu un proces de single-blind peer-review – adică ei știau cine e autorul, eu nu știam cine îmi evaluează lucrarea –, în care am “beneficiat” de o recenzie părtinitoare și deloc favorabilă mie, iar prin asta cu totul neprofesionistă. Sunt destul de sigură de interpretarea mea pentru că în cercul respectiv, foarte limitat în relații profesionale pe tema mea de studiu, era imposibil ca evaluatorul să nu mă cunoască; în plus, am recunoscut în raport câteva reproșuri foarte particulare, pe care le mai auzisem cu alte ocazii. Apropo, era recenzată tocmai o prezentare a tezei într-o revistă românească (dar cu aspirații și pretenții spre un statut internațional), la invitația editorului șef… nici măcar nu fusese propunerea mea. Un eșec total, în primul rând uman.

Acum vreau să revin la metoda de lucru, cea pe care am ales să pun reflectorul în acest număr din ALD – prin articolul propriu-zis. Publicarea fișelor de sit în sine poate să pară nepotrivită, fișele având – așa cum a mai apreciat cineva la un moment dat – un aspect de maculatură. De la un punct încolo chiar este maculatură, chiar este compilație, dar de fapt asta ține de o rutină necesară de colectare a datelor. Întrucât nu m-am putut baza pe date colectate metodic la prima mână (așa cum ar fi ideal – adică pe sit, odată cu excavarea…), ci predominant pe date raportate mai mult sau mai puţin intenţional, de cele mai multe ori într-o manieră lipsită de o abordare sistematică, soluția pe care am adoptat-o a fost aceea de a desface mărunt informațiile publicate și de a le (re)asambla pe o structuctură prestabilită. Așadar, contribuția mea în aceste fișe constă în:

conceperea și adaptarea structurii dedicate temei (inclusiv din mers, cu fiecare situație nou apărută);
colectarea și selectarea datelor relevante din literatură (adică tot ce-am găsit despre structuri construite pentru siturile studiate);
în fine, asamblarea datelor pe structura dedicată. Uneori, această asamblare s-a bazat pe o interpretare diferită de a celor care au publicat datele, dar situațiile de acest fel sunt prezentate ca atare (sau cel puțin m-am străduit să mențin această coerență, chiar dacă e posibil să existe scăpări).

Nu m-am ferit să exprim rezerve privind unele interpretări, sau să formulez altele noi atunci când s-au conturat, având conștiința împăcată că, în acest gen de cercetare, rămân mereu chestiuni incerte și că este esențial să ne păstrăm mintea deschisă la cât mai multe variante de interpretare.

Deşi utilizează tehnologii depășite (chestiune care se poate actualiza relativ ușor), dar adecvate resurselor limitate de care am beneficiat, metoda de lucru pe care am construit-o în cadrul stagiului doctoral și pe care am prezentat-o parţial în acest articol este, după mine, un instrument necesar studiului oricărei așezări umane istorice – aș îndrăzni să spun indiferent de temă, chiar dacă eu mi-am focusat atenția pe configurația ei fizică, în tentă urbanistică. Una dintre componentele esențiale ale unei așezări este amplasarea ei într-un teritoriu dat (ceea ce, mai ales în epoci istorice, îi imprimă o serie de condiționări importante), iar alta este modul în care întinderea ei variază în timp – prin extindere, restrângere, densificare sau rarefiere. Indiferent ce studiem despre un oraș – literatură cu referințe topografice (pentru o așezare mai recentă), cultura materială (ceramică, sticlă, monede etc.), chestiuni antropologice legate de etnii sau categorii sociale, sau altele care nu-mi vin acum în minte, raportarea la o hartă a așezării și la aspectul și caracteristicile ei fizice, prin clădiri, străzi, spații publice sau private etc., de care se pot lega toate aceste tipuri de date, poate conduce la concluzii mult mai complexe decât analiza tematică în sine, desprinsă din contextul fizic și spațial. Cu atât mai mult, însă, este important să asamblăm cât mai precis datele spațiale, de la mare la mic, atunci când îi analizăm configurația fizică – așa cum era cazul tezei mele.

Aceste fișe scrise, complementate de partea desenată, sunt gândite să descrie ceea ce știm despre componenta construită a orașelor studiate şi pot fi un punct de plecare atât pentru studiul configuraţiei fizice în sine, cât şi pentru studii conexe care utilizează date spațiale.

Într-o formulă ideală (pe care o văd de mult ca fiind o bază de date GIS), ar fi fost asociate și imagini (fotografii) și orice alte tipuri de date mult mai accesibile în ultima perioadă (precum nori de puncte, ortofotograme etc.), însă toate cele din urmă ar fi fost imposibil de integrat într-un format clasic de teză de doctorat, care oricum a ajuns să fie supradimensionată. Documentarea din spatele a ceea ce a ajuns în cele trei volume ale tezei cuprinde şi o colecție relevantă de imagini (cam tot ce-a venit la pachet cu planurile de prin studii şi rapoarte, pe lângă propria mea colecţie foto din teren), pe care le-aş putea încărca sec într-un set de date, dar şi mai bine le-aş vedea într-o bază de date legată la GIS-ul din vis…

Revenind la realitate, în loc de concluzii:Demersul central de documentare și cercetare al tezei, reprezentat prin conceperea fișei de sit și implementarea ei prin completarea datelor pentru 15 situri din Dobrogea, constituie prima abordare sistematică pentru studiul configurației lor și o potențială fundație pentru dezvoltarea spre un proiect GIS. Titlul mult mai generic ales pentru articol, Morphological Analysis Data Model for Roman Settlements, se datorează faptului că, în principiu, e o metodă care poate fi aplicată oricărei așezări similare, ca să nu mă întind prin generalizare dincolo de preocupările mele – deși, așa cum spuneam mai sus, ar putea fi cu ușurință adaptabilă oricărui tip de așezare umană istorică.

încă un pic de reclamă și gata

Am dat drumul la blogul Patrimoniul construit contează (!?) – o inițiativă pentru promovarea patrimoniului construit în România, dar nu doar din România. Aici urmează să postez materialele mai ample. Chestii mai scurte, de întreținere, doar pe Facebook și, dacă mă voi îndura, pe Instagram.

Am început cu două concepte esențiale, Patrimoniu construit sau monument istoric?

Următorul pe listă e un material despre viziune. Pare abstract, dar nu e. E un cuvânt care mi-a displăcut întotdeauna, dar numai pentru că de cele mai multe ori era folosit într-un mod nefericit.

https://patrimoniulconstruitconteaza.wordpress.com/

Patrimoniul construit contează (!?)

Bun venit, iubitorule de patrimoniu!

Dacă ai ajuns aici înseamnă că pentru tine patrimoniul construit contează, sau ai o minimă curiozitate în direcția asta, chiar dacă nu te prea convinge. Curiozitatea e unul dintre ingredientele esențiale pe orice bulevard sau fundătură a vieților noastre. Pun pariu că, dacă reușesc să fac un pic de lumină pentru tine în lumea patrimoniului construit, vei ajunge destul de repede să-l iubești și tu, chiar dacă pornim doar de la un sâmbure numit curiozitate!

Dacă te grăbești, poți completa direct formularul pe care l-am conceput pentru inițiativa patrimoniul construit contează (!?) Dacă vrei și să înțelegi o fărâmă din contextul în care vine, te invit să citești mai departe.

Sunt Alexandra Teodor, cercetător de patrimoniu construit.* E doar o întâmplare că ne găsim într-o epocă în care, în România, există un fost ministru (!) care consideră institutele de cercetare o gaură neagră. Nu-și pune problema că, mai mult ca sigur, unele aspecte trebuie corectate, îmbunătățite, eficientizate etc., ci propune direct tăierea fondurilor. Scurt. De fapt, nu e chiar o întâmplare, cum spuneam mai sus, pentru că fondul favorabil ignoranței pe linia culturală proliferează de foarte mult timp. Fun fact: patrimoniul construit (în ansamblu, nu fragmentar) nu este reprezentat de niciunul dintre acele 178 de institute enumerate, așadar propunerea mea (încă foarte informală și doar pe jumătate la mișto) este chiar înființarea unuia nou-nouț, care să se numească Institutul de Cercetare a Patrimoniului Construit. Vreau să profit, așadar, de acest episod nefericit din politica românească și să contribui, pe “bucățica” mea (și nu doar a mea), la vastul tablou despre ce poate să însemne cercetarea. Cine știe, poate vă conving și de utilitatea unui nou institut!

Am ales direcția asta din timpul facultății, patrimoniul construit fiind și atunci (adică acum vreo 20 de ani) un fel de Cenușăreasă în peisajul arhitectural, fie el urban, rural, sau între (categoria asta e mai răspândită decât pare). Lucrurile nu s-au schimbat fundamental între timp și nici nu par să existe încă niște premise reale pentru o îmbunătățire semnificativă (asta e doar estimarea mea deocamdată foarte subiectivă, dar urmează să o și argumentez). Într-adevăr, există multă activitate în domeniu, ceea ce contează, dar nu există o coordonare a acestor eforturi și nici o corelare cu nevoile reale. Nici nu știm, de fapt, care sunt nevoile reale, deci corelarea nici n-ar putea să existe. E important să putem evalua corect și să înțelegem de unde pornim, iar în domeniul patrimoniului construit pornim cam de la zero; e zero și un pic, dar foarte puțin. Asta ca să fim optimiști și să nu ne gândim (prea mult) la ce-am avut și ce-am pierdut.

Dar patrimoniul construit nu e o Cenușăreasă doar în peisajul mai larg. E mai rău de-atât: el (aproape că) nu există în peisajul cercetării din România. Toate parantezele astea înseamnă o nuanță în plus, iar uneori doar o prudență pedantă. Eu zic răspicat că nu există pentru că, de exemplu, nu există slujbe în domeniu, sau dacă sunt le numeri pe degete și vin la pachet cu o mulțime de mărunțișuri birocratice care înseamnă orice, dar nu cercetare (pentru că sunt majoritatea, dacă nu toate, în instituții de stat care, dintr-o veșnică austeritate, trebuie să bifeze la n roluri). Nu există cerere reală pe piață pentru componenta asta pentru că e una pe care se poate rezolva strict formal, dacă e musai, dar cel mai des se poate fără. Și mai zic asta, la fel de răspicat, pentru că proiectele de cercetare de patrimoniu construit din România (cel puțin cele relativ puține despre care am aflat eu) nu vizează infrastructura domeniului. (Nu există infrastructura domeniului; mă refer la una care să și stea în picioare, să fie funcțională și operativă. Nu zic să alerge la maratoane.)

Un alt episod, tot foarte recent, dar petrecut într-un cerc mult mai restrâns, m-a pus pe gânduri cu privire la ce poate să însemne cercetarea pentru unii sau alții dintre noi; într-adevăr, și între noi, cercetătorii, există un clivaj de percepție – de ce să ne mirăm de cei care chiar n-au tangențe? Nu e ca și cum învățăm cu toții în școală ce poate să fie cercetarea 🙂 Eram la un eveniment din zona înaltă a cercetării românești cu lansare spre biznis (unde, fie vorba-ntre noi, nu aveam ce să caut, dar mi-am încercat norocul). Un domn amabil, aparent bun la marketing (pentru că nu era nici în cercetare și nici în biznis – cred că rolul lui se numea facilitator, dar poate greșesc), m-a întrebat cu ce fel de cercetare mă ocup. M-am străduit să-i explic cât am putut eu de bine (cu toate că mereu mă trec transpirațiile când ajung la subiectul ăsta cu cineva din afara domeniului) și chiar părea să fie oarecum interesat. A găsit repede un exemplu din experiența lui care era legată, fie și de departe, de patrimoniul construit – și cred că aproape oricine poate să facă asta, chiar și un copil de școală primară. Apoi a venit la masa noastră (de stat în picioare) colega din echipa de workshop. Partenerul de discuție o întreabă și pe ea cu ce se ocupă. Ea răspunde (știind deja cu ce mă ocup și prinzând ultima bucată din conversație): “Eu chiar sunt cercetător!” Bang! Nu (vreau să) cred că a fost vreo jignire pe față, dar involuntar m-a pus la pământ, iar replica ei m-a bântuit cu zilele. (Și sunt decisă că e o deviză bună chiar pentru mine, o voi folosi!) Adicătelea, unul care o dă cu patrimoniul construit nu poate fi un cercetător adevărat. Eu insist, totuși, că poate. Vă las aici o explicație despre ce poate să fie cercetarea, una în limba engleză și alta în limba română – ambele de la mult-hulita-și-folosita Wikipedia (apropo, eu o folosesc aproape la fel de mult ca pe dexonline – la care am cărare pe browser). Conținutul este sensibil diferit între cele două, dar până și asta spune foarte multe despre rolul cercetării în România.

Dacă vrei să mă ajuți să creștem domeniul patrimoniului construit în cercetarea din România (adică un ceva foarte mic într-un ceva oricum mic…), poți începe cu completarea formularului patrimoniul construit contează (!?) Și dă-l mai departe, pentru că patrimoniul construit ne privește pe toți.

LE: blogul e aici, https://patrimoniulconstruitconteaza.wordpress.com/

Cum evaluăm o intervenție pe patrimoniul construit?

E o întrebare care mă bântuie de mult timp. De dat cu părerea, cu toții putem – specialiști, iubitori de patrimoniu, investitori (mai mult sau mai puțin iubitori), locuitori sau administratori (de clădiri, zone istorice declarate – sau nu – și orașe de patrimoniu). Dar cum ne putem lămuri dacă vrem totuși să ieșim din zona de păreristică – avizată sau nu. Există vreo metodă? Sau măcar putem construi una?

Eu n-am găsit vreo metodă, deși sunt destul de sigură că aș fi observat-o, dacă m-aș fi întâlnit cu ea. Prima incursiune în zona asta am avut-o în pregătirea lucrării de disertație, unde căutam variante optime de intervenție asupra structurilor construite din situri arheologice (v. Studii de caz și anexe). Atunci mi-am definit o serie de criterii pe care le-am urmărit selectiv, evidențiindu-le pe cele pe care le-am considerat mai relevante, în baza puținelor date pe care le-am avut la dispoziție. Deși aveam acces la internet, volumul de date disponibil era infinit mai mic, cu atât mai mult pe acest segment, iar publicații relevante (la care să am și acces) foarte puține; am lucrat, de fapt, cu imagini făcute de tata dintr-o călătorie în Spania și cu ale mele, din Dobrogea, plus ceva literatură stoarsă cu greu din biblioteca școlii și cea de-acasă, de arheolog (a mea nu prea exista încă). Libgen sau archdaily abia porneau motoarele în 2008 și oricum nu știam încă de ele când pregăteam lucrarea asta, la final de 2008-început de 2009. Pentru scopul lucrării și al proiectului de diplomă, a fost suficient. Dar cum s-ar face tema asta pe bune, într-o lume a specialiștilor preocupați de patrimoniul construit?

La un moment dat, am întrezărit o oportunitate de a aborda tema asta. Un call for papers pentru o conferință cu titlul Venice Charter [Re]Framed, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la publicarea Cartei de la Veneția – considerată fundamentul politicilor de patrimoniu la nivel mondial. O evaluare complexă poate ajunge la foarte multe criterii, din perspective foarte variate, însă pentru a fi abordabilă am profitat de pretextul cartei sus-numite pentru a mă limita la criterii derivate din principiile ei. Am propus, astfel, o metodă (sau, mai bine spus, un început de metodă) pentru evaluarea intervențiilor asupra patrimoniului construit, în baza interpretărilor comune sau adaptate ale principiilor Cartei de la Veneția.

Dar, ce să vezi… aventuri cu ginta latină. Organizatorii păreau inițial foarte serioși; anunțaseră un termen pentru trimiterea lucrărilor in extenso, apoi o perioadă pentru revizuiri, trimiterea versiunii finale și abia apoi urma să aibă loc conferința. Un model rar în lumea noastră; l-am mai întâlnit doar în sferele tehnice ale domeniului, iar acolo a mers brici. Pentru mine era perfect: dacă acceptă lucrarea și rezultă că e publicabilă, poate merită să plătesc deplasarea pentru conferință; de fapt, nici nu mă gândisem atât de departe, după mintea mea exista și formula hibrid – unii la fața locului, alții online. În mintea lor, nu a fost la fel. A existat un termen inițial, pe care l-au prelungit un pic; m-am bucurat, pentru că întârziasem – în dulcele-mi stil clasic. Dar m-am ținut de al doilea. Doar că nu s-au ținut ei. La un moment dat, au anunțat că renunță la partea de review și că ne vedem cu toții, voioși, la Lisabona. Și-atunci m-am uitat la prețuri – bilete de avion, cazare… și era un pic mai sus decât mă așteptam (fusesem acolo cu un an în urmă); în plus, se cam suprapunea cu o perioadă îmbâcsită la școală, cu predări, evaluări, comisii, chestii. Le-am scris, rugându-i să-mi permită participarea online, având în vedere că eram nevoită să-mi suport cheltuielile din buzunar. Nu doar că au refuzat, dar, mai mult decât atât, au respins orice formă de evaluare a lucrării, deși era finalizată și dedicată temei-cadru. Deduc, așadar, că-i interesa mult mai puțin conținutul contribuțiilor decât baletul de la recepție. OK… țeapă. Câteva luni de muncă soldate cu un articol în sertar.

Cine a jucat sportul ăsta știe foarte bine că nu e chiar floare la ureche să adaptezi tot sistemul de citare de la o revistă la alta, cu atât mai mult cu cât nu știi dacă ți-o vor primi sau nu. Așa că am lăsat-o în aer, oricum subiectul era încheiat de câteva luni și intrasem în altele… Dar îmi părea rău. Nu pentru rândul din CV, care poate sau nu să valoreze ceva într-un punctaj sau altul, ci pentru că vreau să circule. Vreau păreri și sugestii constructive, și mai ales vreau ca acest instrument de evaluare să crească. Ca aproape tot ce visez în zona profesională, instrumentul ăsta trebuie să ajungă sub forma unei baze de date online, cu mii de înregistrări prin care să poți filtra, selecta, analiza și înțelege mai bine ce poate să însemne o intervenție bună sau una mai puțin potrivită. Cred că tărie că doar într-o astfel de expunere (pe care o văd obligatorie pentru orice intervenție pe un obiectiv de patrimoniu văzut ca bun al tuturor) vom putea spera la o îndreptare din partea specialiștilor și experților turnători de betoane.

Recent, cineva mi-a semnalat că există un portal pe care se pot publica gratuit manuscrise, care primesc automat un doi, pentru citare. Așa că, la un an după ce l-am finalizat, i-am dat drumul pe preprints.org. Ieri l-am încărcat, azi l-au publicat. Îl puteți descărca de aici, iar muzica și dansul se pot desfășura în comentarii (pentru cei care nu mă cunosc), pe Facebook, mail, sau live pentru restul. Nu mă aștept să fie, dar m-aș bucura foarte mult! În măsura în care există reacții, interes etc., mă pot mobiliza pentru o versiune de publicat într-un colțișor mai adecvat; primesc și colaboratori… cu brațele deschise!

PS 1. Pentru citare, pare că am inversat eu numele și prenumele în formularul de înscriere, iar acum nu mai pot edita. Corect ar fi: Teodor, A. Bad or Good? Proposal Towards a Quality Evaluation for Interventions on Built Heritage. Preprints 2025, 2025020952. https://doi.org/10.20944/preprints202502.0952.v1.

PS 2. Studiul de caz este intervenția recentă de la Capidava. În arhiva din secțiunea Supplementary Material e încărcată ilustrația separat – în principiu, la o calitate mai bună decât cea din pdf. Las mai jos câteva mostre, poate-poate prinde…

Sursa ilustrație: https://www.preprints.org/manuscript/202502.0952/v1 (pentru sursele fiecărei imagini din colaj, v. articol).

Club de legat idei

Am văzut relativ recent (dar nu tocmai ieri-alaltăieri) The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society și mi-a rămas agățat în minte că “vreau și eu” ce fumează oamenii ăia. E unul dintre cele mai sensibile filme despre microbul de cercetător, motivație și nevoia de apartenență. Pe primul îl ai pe viață, odată ce l-ai prins (cum bine a zis o mai veche cunoștință); celelalte două curg din niște rezervoare care pot avea variații foarte serios influențate de context. În ultima vreme mă gândesc des că cele două butoaie sunt probabil legate pe undeva, prin circuitul îmbârligat al minții noastre.

Vreau și eu un club de legat idei, cu oameni care au preocupări similare. Am ajuns să ne sălbăticim excesiv în epoca asta digitală, pe care altminteri o iubesc tare, dar care ne permite să funcționăm remote mai mult decât e sănătos. Vreau să știu că au și alții blocaje la scris, că au dubii despre subiect, judecată și justețea ei. Sunt destul de sigură că stratul gros de nori se poate risipi ușor în urma unei dezbateri constructive. Vreau să aflu ce anume îi inspiră, cum li se înlănțuie argumentele și, poate cel mai mult, ce îi motivează să facă ceea ce fac. E important să nu fie cu miză formală – punctaje, CV, chestii -, ci strict între prieteni, mai vechi sau foarte noi. Un trib profesional, sau mai degrabă ocupațional, precum o breaslă, dar cât se poate de lejer.

Cine mai vrea?

Nu mă pot sătura de școală: Conferința ABA, București/online, 2023

Contrar recomandărilor, am petrecut ultimile două zile (vineri și sâmbătă), de dimineță până seara, lipită de ecrane, ca să învăț chestii despre autism, sau mai precis despre cum lucrăm cu copiii diagnosticați cu TSA. În principiu aveam deja destule cunoștințe – achiziționate, cum se zice în lumea lor, „din mediu” 🙂 -, însă curiozitatea (și prea mult timp liber) m-au încurajat să zic da, de ce nu? Curiozitatea venea inițial din două direcții: sunt părinte de copil cu autism (hell, e prima dată când dau asta la public!), deci mă străduiesc să mă calific pentru acest rol, și sunt cercetător, deci sunt foarte curioasă cum arată mediul profesional local în acest domeniu – de care viața copilului meu depinde în mod direct, la propriu. Am descoperit că temele abordate răspund foarte puternic pentru cel puțin încă două roluri, cel de cadru didactic și altul, mult mai general, de om în interacțiune cu alți oameni, indiferent de context. Un fel de școala vieții condensată în două zile de cursuri intensive. A fost cu WOW, AHA și cu câteva episoade de râs în hohote+WOW+AHA! Am avut satisfacția să aflu despre multe lucruri importante în viața personală și profesională a oricui… De aceea aș recomanda oricărui adult să asiste, măcar o dată în viață, la o conferință de genul ăsta. Cea mai mare pierdere ar fi niște bani (nu mulți, poate nici chiar puțini – orice apreciere ar fi relativă), eventual să-mi transmiteți prin univers niște vorbe dulci. Eu îmi asum partea mea 🙂 Câștigul ar putea fi, însă, priceless.

Am asistat la primele conferințe/simpozioane în facultate, chiar din anul I; probabil că abia împlinisem 19 ani. S-au făcut, deci, vreo douăzeci de ani de când tot asist la conferințe, naționale sau internaționale. Nu știu câte zeci de astfel de evenimente s-au adunat – n-am ținut niciodată evidența celor la care am audiat, ci doar a celor la care am și prezentat -, dar știu că au fost puține la care am rezistat cap-coadă cu interes, nu din obligație sau constrângeri de context. Conferința ABA 2023 a fost una dintre ele.

Am ales să urmăresc secțiunea internațională, în limba engleză, unde au fost atât prezentări ale unor specialiști străini, cât și prezentări ale unor specialiști români, în limba română; la secțiunea secundară, unde s-au ținut doar prezentări ale specialiștilor de pe plan local, în limba română, am prins doar vreo douăzeci de minute dintr-o prezentare relativ slabă. Au fost prezentări slabe și la secțiunea internațională, la care mintea mea bombănea non-stop, dar totuși am rezistat. (Recunosc că am putut culege și de-acolo măcar una-două idei la care poate nu mă gândisem, sau nu în acea perspectivă. Mi-aș permite, astfel, să le recomand organizatorilor separarea celor două sesiuni în evenimente distincte și o mai bună filtrare a calității prezentărilor; unele au fost sub nivel studențesc, cu o teatralitate de iz penibil. Sesiunea națională ar putea fi un bun prilej pentru „calificarea” la cea internațională.) Desigur, gradul de rezistență depinde de mulți factori, să spunem că în ansamblu au fost favorabile, chiar dacă au fost și o mulțime de probleme tehnice – le-am iertat pe toate, deși se puteau preveni în bună măsură. Dar, cum zice (și) Duo (că tot îl văd zilnic), Progress, not perfection!

Vă las aici lista prezentărilor care mi s-au părut tari sau foarte tari, sau măcar utile, ca să-i puteți căuta pe net – pe autori sau lucrările lor. Da, sunt aproape toate titlurile de la secțiunea EN… Dacă aveți răbdare măcar să le citiți, veți vedea că acoperă: stadiul progresului birocratic din România legat de terapia specializată ABA (comentarii similare au fost și pentru Irlanda, unde lucrurile nu par să stea cu mult mai bine decât la noi); cel mai puternic motivațional pentru un părinte de copil mic cu autism: să vadă cum poate ajunge un copil mare/adult cu autism (și nu numai; a fost o prezentare centrată pe sindromul Down), dacă face terapie ABA (și are, totuși, niște premise favorabile – cazurile fiind foarte diferite); how to-s, inclusiv metodă și structură, referitoare la cum putem transmite abilități și cunoștințe, sau obține comportamente dezirabile, care se pot aplica în multe alte contexte, inclusiv cum îi învățăm pe copii educație sexuală.

Avansul profesiei de analist comportamental in Romania – Psih. Anca Dumitrescu, BCBA
Speech persoane cu autism: David Stescu, Victor Hetel
Cum vorbesc cu copilul despre diagnosticul lui – Psi. Camelia Crîșmariu, BCBA
Using Behavioral Skills Training in Your Practice: Learning How and What to Teach Others – Lauren K. Schnell, BCBA
Playing the good behaviour game – Mickey Keenan (Ulster University – UK), BCBA
Rutina de somn in cazul copiilor cu TSA: Abordări Practice – Psih. Camelia Frangulea, BCBA
Thriving with autism – Katie Cook, BCBA
The 7 steps for typical children with behavior and motivation problems – Dr. Robert Schramm, BCBA
Using OBM to Improve Service Delivery (1 Supervision CEU) – Paul Gavoni, BCBA
Parent-Assessment of Behavioral Concepts – Melissa Druskis, BCBA
Applied behavior analytic interventions for individuals with Down syndrome – Nicole Neil, BCBA
AutismON- calea directă de comunicare între echipa terapeutică și familia copilului cu autism – Psih. Ionela Ferucă
Terapia logopedică la adolescenți și adulți cu tulburări de neurodezvoltare – Logoped Amalia Lupu
Educatie pentru educatia sexuala a copiilor nostri – Psih. Diana Alexandrescu, BCaBA si Psih. Eugenia Behar
Next Year Is Now – William Heward, Ms. Ed, BCBA-D.

DA, m-am transformat într-un ambasador al ABA. Nu doar pentru că îi văd rezultatele din propria experiență personală, ci pentru că m-am convins – cercetător fiind, la rândul meu – că este o știință în toată puterea cuvântului; cu partea asta mă liniștisem deja, când am cumpărat așa-numita Carte Albă, Analiza comportamentală aplicată. N-am apucat decât să o răsfoiesc și să citesc primele pagini, dar m-am convins că e ceea ce trebuie să fie. Și da, am dat 450 de lei ca s-o am în casă; poate cu vreo reducere, nici nu mai știu. Nu, nu trăiesc din vreo moștenire, ci doar cu principiul priorității de moment. Cu această conferință am avut însă ocazia să constat, cu bucurie și optimism, că există și în România o comunitate științifică serioasă coagulată în jurul ABA, foarte bine racordată la mediul internațional. Avem cu toții foarte multe de învățat de la ei: părinți – orice fel de părinți, sau mai bine zis părinții oricăror tipuri de copii; profesori, îngrijitori, manageri, traineri și team leaders de ce vreți voi, și, nu în ultimul rând, oameni obișnuiți în interacțiune cu alți oameni.

Disclaimer: acest material este publicat din proprie inițiativă, fără a avea vreun beneficiu, ascuns sau nu; nu primim nici 5 lei discount la cele câteva mii de lei pe care-i dăm pe terapie – pe lună… Iar reclamă pe blog încă nu am băgat, deși n-ar strica niște bani în plus, câștigați onest, cu ceva muncă (după multele ore de ascultat, în loc să mă relaxez, m-am pus pe scris…). Însă pentru mine e important să promovez ceva în care cred foarte tare – o manifestare pe care o puteți, eventual, încadra la „defect profesional”. Sharing is caring!

Cea mai mare traumă profesională: teza

De ani de zile mă învârt în jurul cozii cu mamutul, mooonstrul cu trei capete care este teza mea de doctorat. De ani de zile îmi aud “Când publici teza?”. Jur că e la fel, dacă nu mai rău decât: “Când termini teza?”, “Când te însori/măriți?”, “Când faci un copil?” E mai rău, hali-m-ar dracii, că e ceva ce *ai terminat* și poate nu ai chef să mai revii asupra lui; poate că nu mai vrei să răscolești căcatul. Poate căcatul e prea mare și pur și simplu prea greu de învârtit cu lingurița, polonicul, sau lopata, și preferi să-l lași și gata. Atât.

Am încercat, de altfel. Vreo trei-patru ani am lucrat efectiv la teză, iar un an l-am petrecut, după o pauză de vreun an, cu ambiția să o public. Am stat două luni în două biblioteci faimoase din Oxford și din Roma, unde am fotografiat mii de pagini de articole și cărți. Am avut și contract de publicare cu o editură olandeză super-prestigioasă, cu un editor pe măsură. Am clacat. Că de fapt nici cu editorul nu m-am înțeles (nici eu pe el, nici el pe mie), n-ar fi nimic. Eram, de fapt, la capătul resurselor. Motivația mea era la câțiva metri sub pământ, într-un loc în care n-o să sape nimeni prea curând. De ce? Pentru că lucrând la publicarea ei retrăiam, zi de zi, trauma experienței de câțiva ani buni cu lumea arheologiei românești. Am profitat de primul semn serios de fisură cu editorul și am spus “stop joc”. Uite așa am intrat înapoi în văgăună, ratând ocazia de a mă afirma pe plan internațional (aici râdeți în hohote, da?) Am realizat că nu pot și că insistența de a merge mai departe mă va trage cu totul acolo unde era motivația.

M-am ocupat apoi de depresii, de tumuli, de ambulanțe și iar de depresii. Și încă un copil. Dar tema nerezolvată a rămas acolo, precum și vocea colectivă: “Când publici teza?”, care ocazional mai ieșea pe gura vreunui cunoscut. Ideea de a-i da drumul ca literatură gri încolțise de mult. Am pus-o deoparte, de back-up, cu gândul că totuși, poate voi reuși într-o zi.

A venit însă ziua în care m-am întrebat “La ce bun?” La CV? Sigur… și cu ce cost? Să mă întorc mental câteva luni (în cel mai bun caz) în lumea hienelor cătrănite și să mă consum psihic? Care era scopul lucrării, inițial? Să acumulez cunoștințe într-un domeniu în care doream să intru; să arăt, să demonstrez că pot și că vreau, că mă interesează și că nu dau bir cu fugiții la primul semn de greutate. Nu cât pentru o teză standard, ci cât pentru o cercetare făcută pe bune, cu metodă și cu muncă titanică. Nu vă uitați doar la cele 900 de pagini. În spatele lor e foarte multă marfă brută; sunt mii de fișiere într-un folder numit “doc” de pe HDD-ul cu nr. 6. Mai precis, 13,370 Files / 1,212 Folders în 32.0 GB, îmi zice sistemul. Plus mii de alte pdf-uri și poze la cărți strânse în folderul de bibliotecă. Sute de ore petrecute în bibliotecile din București făcând poze la literatură și scanuri de planuri. Sute de ore de prelucrare imagine. O bază de date la care am lucrat luni de zile ca să gestionez informația și pe care am abandonat-o pentru că se transforma într-o teză pe IT; am dat-o pe Zotero, în care am investit alte sute de ore pentru centralizarea literaturii și a extraselor din literatură. În Zotero am strâns toate extrasele din care am distribuit informația pentru volumul fișelor de sit. Au fost trei-patru ani de muncă intensă, în care mi-am neglijat familia și m-am neglijat pe mine; în care zi de zi planau deasupra mea fantomele hienelor: nu ai făcut teren, nu ai istoria la bază, habar n-ai arheologie, unde te bagi? pierzi prea mult timp cu aia și cu aialaltă, n-ai citit cărțile X, Y, Z esența fundamentului urbanismului roman (niște compilații de mare prestigiu, de fapt, care nu-mi foloseau la fix nimic pe subiectul meu). Iar eu am lucrat mereu pentru a le demonstra hienelor că #rezist. Și ce-a zis hiena șefă după câțiva ani despre teza mea (fără nume și prenume, dar… știm că nu s-au susținut prea multe teze de urbanism istoric), într-o conferință publică? “Un asemenea doctorat (…) e de neconceput în alte părți.” Fiecare va judeca afirmația asta după propria minte. Citatul e transcris după înregistrarea live, cine vrea să se convingă să dea play aici și skip la 2h:09 min.

În țara hienelor hâde, există însă și oaze de lumină. Am fost bursier NEC timp de un an, pe un subiect de – ține-te bine! – urbanism istoric 🙂 Unde nu doar că am fost tratată uman, dar am fost creditată cu încredere și plătită ca cercetător. Wow! Mai mult decât atât, am știut clar de la început ce se așteaptă de la mine și nimic nu s-a schimbat pe parcurs. Nu mi-a cerut nimeni hocus pocus și numere magice de descoperiri senzaționale. Nu m-a criticat nimeni, nu s-a băgat nimeni în ciorba mea și nu mi-a zis nimeni “dă-te mai încolo”. Nimeni n-a mai făcut asta pentru mine. M-am simțit om ca cercetător. M-am simțit om.

Și-atunci, de ce m-aș întoarce, vreodată – fie și 5 minute -, în lumea hienelor? Pentru nimic în lume. V-am pupat, să vă mâncați între voi. Eu am învățat că nu trebuie nici să calc pe cadavre, nici să sug lăptic de hienă acrită ca să exist în lumea asta. Din fericire, există mai multe lumi. Am găsit o lume în care pot să studiez exact ce vreau eu, cum vreau eu și (mai mult sau mai puțin) când vreau eu, folosindu-mă de marfa produsă de alții. Să știți că și teza e o mega-compilație de marfă produsă de alții. Dar… ăsta e rolul unei sinteze, până la urmă. Vă las pe voi să produceți marfa brută, băieți. Eu m-am specializat pe sinteze și n-aveți decât să mă mușcați de glezne sau să-mi săriți la gât, că nu mă atingeți. Dacă m-ați fi primit în lumea voastră m-ați fi umplut de sânge. Acum, că mi-am găsit lumea mea, nu mă puteți atinge. Vă sunt profund recunoscătoare că nu mi-ați găsit loc, oriunde e mai bine decât între voi.

Îi dedic teza nepublicată Sofiei, pe care am privat-o de o mamă suficient de bună ca să cresc acest copil diform de 900 de pagini întru mulțumirea hienelor… Și deopotrivă tuturor celor care au încercat să se implice în arheologia românească și au rămas cu experiența de culoare pământie și cu gust amar. Toți am fost privați de o mamă suficient de bună.

Lucrarea se poate descărca integral de aici: https://uauim.academia.edu/AlexandraTeodor/PhD-thesis-(Historical-Roman-Urbanism)