Primul pas în altă lume (sau Habarnam pe Lună)

Săptămâna de lucru care tocmai s-a încheiat (formal, că de fapt continuă) a fost un adevărat milestone pentru viața mea profesională. Nu știu exact unde va duce această nouă direcție, dar îmi este foarte clar că nu poate fi decât *foarte diferită* de cea în care aș fi continuat așa cum eram deja formată; nu mi-era jenă nici așa, dar tânjeam deja de mult timp la niște instrumente, umane sau altfel, care să mă ajute să mișc mai ușor “munții” din loc. Munții de pdf-uri, fotografii, informații, idei, direcții posibile și coloniile de fluturi din cap. Știu că n-o să fac vreo gaură-n știință – cum ziceau ai mei pe vremea când chiar mai vorbeam câte ceva -, dar măcar am șanse să-mi fac puțină ordine în calculator, pe hdd-uri și mai ales în minte (aici am cele mai mari rezerve privind reușita, recunosc).

Luni, la ora 16:41, am primit mail de la departamentul de cercetare că în câteva ore (! m-am uitat de trei ori în calendar, să mă asigur că am înțeles bine) urma să înceapă ultima serie, recuperarea recuperărilor, pentru cursul de AI pentru mediul academic achiziționat printr-un proiect PNRR al universității. Primul apel n-a ajuns la departamentul nostru din motive (să spunem) obiective, al doilea apel a venit pentru o săptămână suprapusă cu o predare (care ulterior s-a amânat), iar acesta era al treilea apel și ultimul. În plus, abia la ăsta m-am prins că toată treaba era online, așa că am zis “Fie ce-o fi, dacă e vreo pierdere de vreme ies din sesiune și gata.” După primele două ore de curs mi-a fost clar că toată săptămâna va fi cu seri full. Trei zile a câte 2h after hours și ultima zi de discuții libere timp de 4h cu un pic de moț. La programul de lectură al copilului mic am fost înlocuită de copilul mare, cu multă înțelegere din ambele părți ❤︎❤︎ Am ajuns la Habarnam pe Lună, adică exact unde mă aflu și eu cu povestea mea.

Vreau să încep prin a spune că nu-mi propun să ajung să preaslăvesc AI-ul în detrimentul calității umane. De fapt, de la o vreme și fără absolut nici o legătură cu tehnologia, croșetez intens la diverse filtre pentru calitate umană pe tot spectrul vieții mele – de la magazinul în care aleg să intru (sau nu, indiferent ce au la ofertă), la serviciile care presupun interacțiune umană (ex. cursurile copiilor), până la relațiile din familie, din mediul extins (prieteni, cunoștințe etc.) și cele profesionale. Calitatea umană e cea mai importantă valoare în care putem investi, pentru că e singura cu care merită să interacționăm pentru o viață cu sens. Prima chestie care m-a dat pe spate la acest curs nu a fost conținutul în sine, ci omul care l-a livrat. Mădălina Cocea e genul de om pe care vrei să-l ai prin preajmă, pentru că odată ce și-a făcut timp pentru tine este all in. Orice întrebare ai avea, îți va explica ce știe ea despre chestia aia, iar dacă nu știe îți va spune clar că nu știe și eventual de unde ai putea afla (timp în care deschide câteva pagini ca să se orienteze). Iar segmentul ei de specializare, între comunicare și știință, este fix bucata pe care știu foarte bine că eu am mult de lucru, ceea ce înseamnă că mă uit la ea ca la un mare guru. (Altminteri, pe bucățica mea mă simt suficient de stăpână și nu mai sunt mulți de la care simt nevoia să iau “lumină”.) Sunt deja câțiva ani de când mi-am scos capul din nisip (așa funcționa presetarea pe vremea și în lumea în care am început eu să mă formez…), dar încă nu mi-am făcut suficient timp și nu m-am antrenat corespunzător pentru o interfață relevantă cu publicul larg. Cineva îmi spunea recent că trebuie să învăț “să vând”, dar pentru că nu mă cunoaște suficient n-are cum să știe că a nimerit pe un cuvânt cheie care mă pune pe fugă; când am auzit de la Mădălina sintagma “comunicarea științei către publicul larg” am știut că înseamnă același lucru, dar și că e mult mai aproape de nuanța care mă interesează pe mine. De fapt, ea chiar cu asta se ocupă, iar segmentul AI nu a fost decât o pasiune întreținută din curiozitate, iar probabil de la un punct încolo și pentru imensa utilitate. (Pentru că nu mai poți fi același om odată ce ai înțeles mai bine ce poate tehnologia asta – adică dincolo de o șuetă la o țigară sau un demo de 5 minute.)

Training

Dat fiind că specializarea ei este pe zona dintre comunicare și știință, este poate unul dintre cei mai potriviți oameni (din România, cel puțin) care să explice la ce poate folosi tehnologia AI în segmentul cercetării, indiferent de domeniu. Oameni buni, cursurile ei sunt un game changer absolut. Noi am servit un platou cu ceea ce găsiți pe site-ul ei: AI pentru mediul academic, AI practic: lucrare științifică și Analiză de date cu AI – care toate au fost super-interesante și utile, iar sesiunea de 4 ore din ultima zi a fost un maraton (și pentru noi, dar mai ales pentru ea) de întrebări și explicații mai mult sau mai puțin pregătite. M-am bucurat că îmi notasem în prima zi câteva întrebări, pentru că n-aș mai fi avut creier în timpul discuțiilor să-mi dau seama ce vreau. Știu că pentru unii pot fi banalități, iar pentru alții SF, dar erau niște circuite tehnice de lucru pe care încă nu le prinsesem din zbor (așa cum am învățat cam toată viața, că training serios am prins foarte-foarte puțin). Mai precis, pe lângă întrebările la care răspunsurile veniseră de la sine în timpul cursurilor, am vrut să aflu (1) cum se obțin graficele de tip network analysis într-o formă în care să am control asupra datelor și modului de afișare (adică mai mult decât îți poate genera automat un AI) și (2) cum pot interacționa automatizat cu diferite programe prin intermediul AI. Altcineva a vrut să afle cum se poate seta un bot care să corespundă cât mai fidel modului în care operează un om (mai precis, “cineva care ar răspunde ca mine”). Inițial mi s-a părut o cerință frivolă, dar apoi, urmărind demonstrațiile, am realizat cât de tare e ideea de a “da viață” propriilor pălării.

Mi-am configurat și eu un bot numit Urbanistul, i-am spus cu ce se ocupă, i-am dat rapid două cărți de specialitate la “mestecat” și apoi l-am testat; e deja foarte tare, cu un input minimal. La modul că-l întrebi despre un oraș și toarnă doar date specifice de istorie urbană, fără alte bălării. Apoi am testat aceeași întrebare în bot-ul central (nepersonalizat) și a răspuns generic, pe toate palierele obișnuite de Wikipedia, însă și cu niște secțiuni marcate “Urbanistul-friendly 👀”, sau “Why Napoli matters (especially for you)” (urban continuity, archaeology within living cities, informal urban resilience, historic fabric under pressure, cities that refuse to be sanitized). După ce-o să-mi fac ordine în biblioteca digitală și o să-l hrănesc cu toate cele (inclusiv cu lucrările mele, prioritar), sunt destul de sigură că va deveni ghidul meu de zi cu zi în cercetarea de morfologie urbană, cu care mă ocup mai mult de la o vreme. Probabil că voi construi și un “Părintele înțelept”, un “Profesorul cool” și alte pălării pentru alte roluri în care simt că pierd firul roșu, sau cel puțin știu că am oricând opțiunea asta. Aș zice că-mi permit, la 40+ de ani, fără riscul de a o lua razna prea mult, ținând cont că mintea mea e antrenată clasic – nu pe AI. Ceea ce mă duce la ultima idee pe care vreau să o leg aici și acum.

În entuziasmul primei seri de curs, am realizat o trăsătură esențială a generației mele (+/-), despre care cred că ne dă un categoric plus de valoare comparativ cu generațiile care cresc în urma noastră. Suntem prima generație care a învățat să navigheze pe internet (cu toate cele) și care și-a putut construi o meserie în format digital (a mea e aproape în exclusivitate), dar care în același timp s-a format pe model clasic (exclusiv analog). Abia acum, văzând rezultatele școlii făcute de fiică-mea, în epoca tiparului digital, în care ei nu mai trebuie decât să completeze rezultatul final la matematică, să completeze trei cuvinte pe o foaie cu fill in the blanks la limba română și nu au habar ce înseamnă o ciornă, realizez cât de importantă a fost formarea clasică. Aia care mi-a structurat mintea și mi-a antrenat-o să pot începe orice de la zero – de la o foaie de hârtie albă, sau de la un Notepad. Ce a contat cel mai mult nu a fost informația propriu-zisă, care mi-a fost turnată în diverse moduri, ci toate cele de mai jos cumulate:

miile de exerciții din școală transcrise de mână din manual în caiet (inclusiv cele repetitive),
cursurile din facultate parcurse prin transcrierea ideilor principale cu pixul, pe caiete studențești sau pe coli de hârtie,
primele coduri scrise de mână la școală, la orele de info, apoi codul clasic html învățat întâi în Notepad și abia apoi trecut în softurile care îți completează tag-urile automat,
bazele de date construite de mine de la zero, miile de linii de cod SQL furate (că nu știam să scriu efectiv tot) și periate ca să iasă ce vreau eu (many thanks, Google-de-dinainte-de-AI),
milioanele de pixeli aranjați manual pe grafică sau foto, dar și de fotografii prelucrate în Photoshop,
desenul tehnic trecut de la geometria de gimnaziu la teu și echer, apoi în deja clasicul și bătrânul AutoCAD,
georeferențieri făcute cu softuri de la prieteni înainte să fie funcționale punți mai directe cu programele open source mai performante,
texte, inclusiv academice, în română sau engleză, scrise 100% de mine (cu sau fără ridicol),
și mai am, dar totuși mă opresc, că se înțelege ideea.

Pe lângă a fi un privilegiu de care ne bucurăm (deși doar noi știm de ce…), este și o mare responsabilitate – anume aceea de a ne asigura că le transmitem generațiilor următoare cât mai mult din acest tip de formare. Nu le mai poate zice nimeni să rămână pe viață la scris de mână cu pixul pe caiet, la desen clasic cu creionul pe hârtie, să scrie coduri și să prelucreze imagine “manual” (da, e haios cum se transferă conceptul de manualitate în sfera digitală), să scrie texte fără vreun asistent robot, să facă o documentare bibliografică într-o bibliotecă fizică și cu niște articole științifice în față, sau să facă georeferențieri manevrând cifre. Este, însă, esențial să le stăpânească precum mersul pe bicicletă înainte să se urce pe motoarele AI, dacă nu vreți să le șteargă toate circuitele neuronale proprii – devenind astfel ei înșiși asistenții lui AI, nu invers.

“Adolescence” (2025)

După mine, e unul dintre filmele anului, dacă nu chiar cel mai bun – chit că e miniserie. Știu că am memorie scurtă, dar nu cred să fi văzut vreun film mai bun în ultimii ani, cel puțin dacă suprapui toate capitolele la care excelează, anume problematică, impact potențial (măsurabil inclusiv științific, dacă și-ar prinde cineva mintea), dar și performanță tehnică și actoricească.

Imaginea afișului este cea mai bună metaforă vizuală pentru “buba” băiatului. Sursa: https://en.m.wikipedia.org/wiki/Adolescence_(TV_series)

A făcut valuri pe newsfeed-ul meu de Facebook în urmă cu câteva luni, când am citit tot ce-am prins despre el – în principal opinii ale diverșilor din cercurile mele, comentarii, tot ce putea fi relevant privind felul în care e primit și perceput de public. L-am “prizat” imediat ce i-au dat drumul pe Netflix, dar nu m-am simțit în stare să scriu nimic după vizionare; se scrisese deja prea mult, oricum, iar poate cei mai îndreptățiți erau psihologii – ori eu chiar am mulți psihlogi în urmărire de la un timp. Acum vreau să revin asupra lui și să las o notă personală, pentru că – nu-i așa – nu toți urmărim psihologi, iar unii dintre noi chiar îi discreditează. În situația asta, opinia unui cetățean oarecare poate să conteze mai mult.

Prima dată am vizionat Adolescence doar cu Mircea. Am considerat prudent să ne uităm întâi doar noi, adulții/părinții. După ce-am gafat-o o dată cu un film la cinema, mi-am spus că nu mai repet greșeala de a o expune la un film dur înainte să fiu pregătită emoțional să-i explic, dacă e cazul, ceea ce vede. În fine, după ce ne-am lămurit i-am spus Sofiei că trebuie să vedem filmul împreună, pentru că e foarte bun și chiar e o experiență binevenită la vârsta ei, dar a cam lăsat-o rece. Adevărul e că “ardeau” altele mai tare, precum examenul de capacitate, așa că n-am insistat. Apoi ne-am luat cu altele și am uitat.

Săptămâna trecută vine Sofi la noi și spune hotărât: “Vreau să văd Adolescence.” Hmmm, cum așa, ce ți-a venit tocmai acum, sau cu ce ocazie? – am întrebat-o. “Am văzut pe Insta că a luat puștiul de 15 ani un premiu Emmy și sunt curioasă cum joacă.” OK… orice îți captează atenția e bun, până la urmă. Noi nu reușiserăm să o convingem că merită, dar un puști de vârsta ei care câștigă un Emmy… baby, are cu totul alt calibru! Nu m-aș fi gândit că un premiu ar putea avea un asemenea efect (cu manta) asupra tinerilor, caz în care l-ar merita orice rol, oricât de slab – ceea ce clar nu e cazul aici, puștiul este excepțional… Este foarte evident că a înțeles mecanismele psihologice care-i ghidează personajul, altfel nu ar fi putut să joace atât de bine. FA-BU-LOS.

Paranteză. Probabil că asta e o chestie care poate șoca doar generațiile trecute de o anumită vârstă – să spunem, rotund, 30 de ani? -, anume precocitatea tinerilor de azi în raport cu educația psihologică; ok, poate că nu e valabil pentru toate categoriile sociale, dar cu siguranță pentru cele mai favorizate. Poate din simplul fapt că au fost expuși subiectului de mici, că au acces non-stop la informații pe linia asta (dacă-i interesează), că poate se discută ocazional la școală, în jurul lor etc., cert e că sunt din cu totul altă ligă decât ăștia mai trecuți de prima tinerețe și că au cu totul alt start în viață pe chestia asta. Acum vreo doi ani am avut ocazia, la o nuntă…, să ascult o adolescentă din familia foarte extinsă vorbind despre frații Tate, într-o discuție în contradictoriu cu unchiul (!) ei, cu vreo 20 de ani mai mare decât ea. L-a surclasat cu lejeritate. Puștoaica avea un bagaj de cunoștințe despre caz care bătea cu mult ce știam eu – mie doar îmi suna cunoscut numele lor, dar la epoca aia cam atât… – și niște argumente pe care eu le descoperisem abia recent, într-o perioadă de mare dificultate din care încă mă târam să ies. Nu pot să ascund că am fost profund invidioasă preț de câteva minute, comparându-mă involuntar cu ea când eram la vârsta ei – ce înțelegere copilăroasă aveam despre oameni și relațiile umane. Apoi mi-am dat seama că asta e creșterea firească, atunci când copiii noștri sunt expuși mai repede la cunoaștere și pot cu adevărat să învețe din greșelile noastre.

Așadar, am revăzut filmul – în două tranșe, că sunt patru episoade lungi de peste o oră -, de data asta cu Sofi. (Mircea a zis pas, nu mai vrea să revadă, e prea nasol.) Nu cred că a plâns decât la ultima scenă din ultimul episod, zicând că n-a mai bocit de mult la un film (dar poate și ea are memoria scurtă, ca și mă-sa). La final am schimbat câteva vorbe, pentru că eram curioasă ce a înțeles – în mare, că altfel erau multe dedesubturi pe care le puteam lua la bani mărunți. Răspunsul ei a fost destul de prompt: “Tragedia asta nu s-ar fi întâmplat dacă părinții i-ar fi acordat băiatului mai multă atenție.” I taught you well, my apprentice, mi-am spus – precum Oscar la cursul de șah de pe Duolingo. Bine, nu e chiar (sau doar) meritul meu, mesajul ultimei secvențe era destul de transparent în această direcție. În discuția care a urmat am elaborat pe tipul de atenție necesar pentru a dezamorsa asemenea “bombe” din viața unui copil, ca să fie clar că nu e vorba despre cât de mult îi place mâncarea de la școală sau ce note a luat la matematică. Și am convingerea că a fost clar, pentru că am avut multe astfel de discuții sensibile în ultimii ani, unele mai la rece, altele foarte inconfortabile (pentru ambele părți).

De ce e important să vizionăm Adolescence – ca părinte, viitor părinte și adolescent, chiar și în devenire? (să zicem că vârsta de 13 ani, cât avea personajul din film, ar putea fi o limită bună de pornire, dar cred că merge și mai jos cu un an sau doi) Pentru că psihologia de uz casnic se învață în straturi (ca orice altceva de o anumită complexitate), iar ăsta e un strat foarte consistent – precum un curs intensiv; pentru că învățăm la ce “nimicuri” să fim atenți – și unii, și alții; și pentru că fiecare efort conștient de a îmbunătăți relațiile dintre părinți și copiii lor, indiferent de vârstă și de inițiator, este un pas mic, dar important, spre mai bine. Povestea lui Jamie, un băiat de 13 ani care a ucis cu brutalitate o colegă de școală pentru că îl lezase emoțional – inspirat de o suită îngrijorătoare de cazuri reale -, e o pilulă foarte amară, dar foarte eficientă. Episoadele filmate dintr-o singură bucată (!) adaugă o presiune de mare efect psihologic, care fără îndoială fac să merite tot efortul logistic și uman din spatele camerei.

“O familie aproape perfectă” (2024)

Am vizionat aseară, la Grădina cu Filme, O familie aproape perfectă – cel mai recent film al lui Tudor Platon. S-a scris deja multișor despre acest film-documentar. Având în vedere că difuzarea lui s-a suprapus cu cea a unui alt film românesc având o tematică înrudită – Tata -, cele două filme sunt frecvent prezentate comparativ, sau cel puțin prin asociere. Pe al doilea încă nu l-am văzut, dar îl aștept cu nerăbdare de când s-a publicat vestea că va fi (adică de peste un an…). O cronică tipică este cea de la Scena 9, iar alta (care mi-a plăcut mai mult) e cea prin care am aflat, recent, despre filmul lui Platon.

Filmul propriu-zis nu mi-a plăcut-plăcut. Pentru gustul meu, atât personajele, cât și conversațiile lor sunt nesărate (impropriu spus “personaje”, pentru că sunt oameni care-și joacă propriile roluri în real life – ceea ce poate să fie o premieră absolută în cinematografie, dar n-am verificat această apreciere care poate fi doar rodul ignoranței mele). Întreg filmul aduce disconfortul de a te situa în viața unor oameni pe care nu doar că nu-i cunoști, dar nu-i simpatizezi neapărat, și face asta mai ales în momente din viața lor în care parcă nu ți-ai dori să fii martor. Deși se vorbește despre curajul și vulnerabilizarea protagoniștilor (care sunt cele mai evidente în relația dintre ei și public), eu cred că e un pic și din partea cealaltă. Filmul e intruziv în ambele direcții, dar e o intruziune de tip “medicament” – neîndulcit (pentru ambele părți). Nu mă mir când aud că mulți pleacă în timpul filmului, revoltați că se proiectează astfel de scene – așa cum ne-a mărturisit chiar Platon, aseară, după proiecție. El zice că publicul nu pleacă de plictiseală, deși eu cred că poate fi și asta o cauză, pe lângă disconfortul psihologic – care poate fi conștientizat, sau nu. Plictiseala e una dintre acele părți inerente ale vieții cu care mulți nu vor să conviețuiască, prin urmare se revoltă (ca și cum te-ai revolta că îmbătrânești…); în cazul de față ar fi, deci, o dublă revoltă, iar una nu o exclude pe cealaltă. De altfel, singura recenzie din partea publicului pe care o citisem sublinia în tușe groase doar plictiseala. Eu cred că e o apreciere injustă; la un astfel de film nu poți invoca doar plictiseala, fără a recunoaște totuși valabilitatea temei, pentru că nu văd decât două scenarii posibile pentru spectatori: 1. poți pretexta plictiseala ca paravan al disconfortului (ne)conștientizat și 2. poți să fi trecut deja, în viața ta, prin acel gen de disconfort și să rămâi doar cu plictiseala. Dar plictiseala nu e ceva rău, mai ales când ai și un strop de curiozitate (după mine, dacă rămâi doar cu plictiseala sigur mai e ceva de râcâit). Eu am avut mai multe curiozități, chiar dacă nu aveam așteptarea să-mi placă și chiar dacă la suprafață m-am plictisit: cum vede autorul filmului – în mod evident mai tânăr decât mine – această temă spinoasă a comunicării în familie (și trebuie să recunosc că a descoperit-o mult mai repede decât mine); cum și cât mă regăsesc eu în povestea lui/lor (suficient, aș spune); cum percepe Mircea toată experiența (având în vedere că nu l-am pregătit cu nici un fel de detalii, altul decât “film românesc” – după care nu se omoară) și cum reacționează publicul (pleacă, nu pleacă; comentează, e atent/distras etc.) Acum, dacă stau să mă gândesc retrospectiv, gândeam că mă plictisește în timp ce priveam, dar poate eram prea influențată de recenzia aia și poate aveam nevoie de timp să procesez ceea ce văd. După ce-am schimbat impresii cu Mircea, am înțeles mai bine de ce pe mine m-a plictisit, iar pe el nu: între el și personajul principal sunt mai multe zone comune decât între mine și oricare dintre personajele filmului. E destul de clar, deci, că mai mult decât orice alt tip de film, acesta va genera reacții dintre cele mai nuanțate; mai precis, nu există doi oameni care să-l recepteze la fel, ceea ce înseamnă că are suficientă profunzime – chiar dacă pare o banalitate. În timpul acestui exercițiu, dar și după, fiecare face în mintea lui pattern recognition, voluntar sau involuntar, conștient sau inconștient – adică în funcție de vârstă, experiența de viață, tiparul de personalitate propriu, dar și al apropiaților/cunoscuților lui etc., găsește mai multe sau mai puține zone comune cu peisajele conturate ale personajelor.

Pentru mine, cea mai mișto parte a fost abia după proiecție, când organizatorii l-au avut ca invitat pe autorul și protagonistul filmului. A fost un element-surpriză, pentru că nu observasem în descrierea evenimentului sesiunea de Q&A. Cu toate că mi-a fost nesărat în continuare (totuși, fără să mă irite, fiind și simpatic pe alocuri), m-am detașat voluntar de această percepție subiectivă și l-am urmărit prin filtrul curiozității de care aminteam mai sus, ca parte dintr-o experiență psiho-sociologică. Dialogul lui cu publicul a făcut filmul mult mai valoros – și poate că fix asta lipsește din montajul așa-zis documentar: vocea naratorului. E foarte greu să înțelegi un mesaj, un scop, un demers, atunci când nu este explicat; sigur, avantajul acestei abordări deschise este tocmai că lasă posibile mai multe efecte. A fost neașteptată și reacția publicului – nu doar că nu au plecat în timpul proiecției (unii au plecat imediat după), dar au venit vreo cinci-șase intervenții cu întrebări bunicele (cam două de căciulă). Abia prin răspunsurile autorului la întrebări am reușit să mai așez niște aha-uri în sistem – de pildă, partea cu plictiseala și platitudinea conversațiilor. Cineva l-a întrebat dacă a scos la montaj episoadele conflictuale, iar răspunsul a fost sec și plauzibil – deși oarecum neobișnuit în peisajul nostru mioritic, destul de violent: tăcerea din conversație e conflictul! Și trebuie să-i dau dreptate, având la activ o pleiadă de silent treatment (doar că, în experiența mea, a fost alternată cu ieșiri zgomotoase). Deși – trebuie să subliniez – cele două tipuri de tăcere menționate sunt foarte diferite, fiecare e toxică în felul ei. Apoi, incapacitatea de comunicare (chiar și când se vorbește) e tot o formă de conflict, e chiar nodul din gât cel mai amar; subscriu: cele mai amare noduri în gât le-am avut când n-am știut să exprim ceea ce simt, urmarea firească fiind că eram neînțeleasă.

Sesiunea de Q&A cu Tudor Platon, moderată de Ileana Bîrsan, după proiecția filmului “O familie aproape perfectă”. 4 septembrie 2025, Grădina cu Filme.

Bref, recomand filmul ca pe un medicament, nu ca pe un film-ca-oricare-altul (nici nu este un film ca oricare altul). E o pilulă care invită la recunoașterea unei probleme universale – un clasic elefant din cameră – care ne urmărește pe toți, toată viața: comunicarea emoțională. Acel gen de comunicare care nu se învață (decât excepțional) în familie și care abia începe să dea niște rădăcini prin acele activități extracurriculare de alfabetizare emoțională a copiilor, despre care mai citim pe ici-pe colo. Ce mi s-a părut remarcabil, încă din primele dialoguri unu-la-unu, este cât de autentic nefuncționale erau: personajele discutau în jurul unui subiect “fierbinte” fără să-l numească (pentru mine era evident, că știam povestea filmului, dar era clar mai puțin evident pentru cineva care venea complet nepregătit) și efectiv nu erau capabile să formuleze clar nici o idee de la cap la coadă. Întregul dialog era ciuruit de expresii din familia ticurilor verbale de completare când nu mai știi cum să te exprimi – “înțelegi ce vreau să zic”, “ca să zic așa”, “eu așa simt” – și platitudini de genul “o să vezi tu” (că vei păți ca mine), (de ce cutare?) “că așa-i viața”, personajele nereușind de fapt să comunice mai nimic substanțial deasupra liniei de plutire care pare să se sintetizeze în scutul universal valabil: “părinții mei nu m-au învățat, deci n-am știut nici eu” – uneori cu variația: “dar eu am încercat”. Lipsa alfabetizării emoționale este devastatoare. Fiecare dintre personaje rămâne, de fapt, doar cu felul în care se simte el însuși după interacțiune – un amestec de emoții pe care eventual poate încerca să și le proceseze, fără să înțeleagă prea bine cum se simte celălalt; or, scopul esențial al unei conversații din sfera personală, anume comunicarea veritabilă (acea conectare despre care vorbesc psihologii), este să înțelegi cum se simte celălalt. De altfel, multe dintre conversațiile cu tentă de monolog din film încep chiar așa: Cum te simți când…? Atât că răspunsurile lasă de dorit, de prea multe ori, în special în cazul părinților (iubita e clar cea mai alfabetizată dintre toți). Nici n-au cum, bieții oameni, să explice cum se simt, pentru că 1. nu își înțeleg propriile emoții, întrucât nu știu să le identifice la nivel teoretic și 2. le lipsește vocabularul emoțional de bază. Nimeni nu se naște cu achizițiile astea. Dacă ai noroc să le înveți de la cineva, bine; dacă nu, trăiești fără ele sau pui mâna și înveți. E drept, afirmația din urmă se aplică doar mai recent, când genul ăsta de informații sunt pe toate gardurile și trebuie doar un pic de efort să le filtrezi (iar apoi un efort monumental să le procesezi…); nu cu mult timp în urmă, în viețile multora subiectul nu exista. E un aspect de care merită să ținem cont, dar în spatele căruia nu merită să ne (mai) ascundem.

Iată că acum subiectul există, iar motivul pentru care acest gen de filme mă bucură cel mai mult este tocmai că ne expun la el. De aceea, voi continua să promovez această specie, indiferent cât de mult îmi plac sau nu – că poate mie nu-mi place un film, dar altuia da. Orice prilej de a sparge această bubă este foarte binevenit, pentru că niciodată nu putem avea prea multă comunicare emoțională. Poate că abia atunci ajungem să ne plictisim într-un mod plăcut, oferindu-ne reciproc prilej de reflecție și reașezare a straturilor de înțelegere în lumini și nuanțe mereu diferite a propriilor emoții, a propriilor vieți. Ce poate fi mai frumos de-atât, la finalul unei zile, sau la finalul unei vieți?

Leadership, Parenting, Millennials

De la o vreme îl ascult frecvent pe Simon Sinek, printre alții. E genul de vorbitor [am scris inițial speaker, apoi am șters] care devine contagios după ce prinzi o secvență argumentativă cu care rezonezi, iar apoi e mereu tentant să-ți verifici propriile perspective cu ale lui; cel puțin, așa funcționează la mine. Habar n-am ce formare are, nu l-am studiat deloc, știu doar că e un tip de succes (dar mulți au succes în lumea noastră). Îl ascult pentru că tot ce spune, de la mărunțișuri până la chestii profunde și foarte serioase este, pentru mine, de foarte mult bun simț. Iar de bun simț avem toți nevoie, mai mult decât pare. Și probabil pentru că sunt într-o perioadă în care simt nevoia să învăț și din experiența de viață a altora – cât mai mulți, din lumea cât mai largă și din domenii cât mai diverse; am multe de recuperat, iar asta vine cu multă sete.

Până acum am mai postat pe Facebook câte un discurs care m-a dat pe spate – de-al lui, sau de-al altora. Ăsta vreau să rămână ceva mai mult, ceva mai accesibil decât sacul fără fund care se adâncește la nesfârșit pe Fb, din care ocazional îți mai amintește câte o postare aniversară. Eu uit multe, foarte multe chestii care-mi trec prin fața ochilor, indiferent că mă impresionează sau nu. Pe unele chiar vreau să le țin aproape, iar asta e una dintre ele; pentru mine, e cam de talia experienței pe care am avut-o anul trecut la audierea Conferinței ABA, doar că e mult mai scurtă și, într-un fel, mai concentrată. Deloc întâmplător, nucleul ideilor transmise nu e semnificativ diverit: empatie, înțelegere, parenting, flexibilitate, modelare etc.

Ce zice Simon aici este esențial în toate rolurile pe care le am: în primul rând pentru mine, în conturarea unui sine stabil (da, atât de târziu…; se zice că mai bine mai târziu decât niciodată), apoi ca părinte a doi copii cu nevoi diferite, ca angajat sau membru în diferite echipe de lucru, și nu în ultimul rând în rolul de cadru didactic. Mă gândesc că mulți dintre noi bifăm măcar una sau două căsuțe din enumerarea asta, de unde îmi rezultă că ar fi de interes general.

Eu am rămas cu două fire roșii din acest discurs, pe care vă invit să-l ascultați cap-coadă. Primul, că leadership-ul este doar o altă formă de parenting; nicidecum nu e o idee nouă pentru mine, însă această argumentație a fost una dintre cele mai bine țintite pe echivalență, cu paralele foarte elocvente. (Nu intră acum în discuție ce înțelege fiecare prin parenting, sau mai bine zis ce linie adoptă.) Pornind de la această echivalență, el ridică o problemă destul de spinoasă: dacă la copil nu putem renunța, odată ce-l avem, indiferent ce provocări ne aduce, de ce ne permitem să renunțăm la un angajat, sau la un elev/student? (Doar pentru că e major, în cazul adulților? Mulți s-ar prevala de acest argument.)

Al doilea fir m-a prins pentru că desființează o generalizare – anume că toți milenialii sunt defecți (m-a pierdut un pic aici, pentru că dacă se referă la generația 1981-1996, noi n-am crescut cu social media…, dar bănuiesc că se referă totuși la următorii – nu că noi n-am fi defecți! Indiferent cum îi numim, în definiția lui sunt generațiile care au crescut cu o combinație nesănătoasă de parenting permisiv prost înțeles și social media; eu n-am prins nici una, nici alta, dar am prins altele care mi-au slăbit piulițele.) Simon zice o chestie simplă, de cele mai multe ori valabilă, care se aplică și aici: dacă toți (sau mulți) au aceeași problemă, atunci problema nu e de la ei – ci de la noi, indiferent că vorbim despre leadership, parenting și, aș adăuga aici, educație. Poate că nu este efectul nostru în mod direct, însă în rolul de lider, părinte, sau profesor pe care-l jucăm în viața lor, avem responsabilitatea de a ne ajusta perspectiva până când ajungem într-un punct în care să-i putem înțelege. Ca să-i putem ajuta, trebuie să-i putem înțelege. Cu alte cuvinte, noi trebuie să gravităm în jurul lor, nu vice versa… Într-o anumită privință, nu la modul absolut, sunt niște nuanțe foarte-foarte fine.

Ascultați-l pe Simon, o să vă placă! Și dacă devine un pic incofortabil, înseamnă că e cazul să-l ascultați chiar un pic mai mult 😉

Coldplay e mai mult decât o trupă rock, sau pop, sau comercială, sau ce vreți voi

Aveam un draft de vreo 4 pagini, dar l-am băgat în rezerve (pentru că nu pot să șterg nimic, defel); m-am întins prea mult și n-am de susținut vreo teză Coldplay, de fapt. În plus, mi se imprimase din inerție înverșunarea împotriva căreia simt nevoia să mă exprim și nu reușisem să schimb macazul doar cu intervenții locale, era necesar să reiau pe “foaia” albă. De-aia nici nu reușeam să finalizez textul, pentru că mă frâna subversiv ideea că m-a cuprins și pe mine aversiunea, deci n-are cum să fie bine.

Esența postării mele este despre oameni și sper să nimeresc cât mai bine nuanța pe care mi-o doresc; cred că este foarte bine asortată cu felul în care gândesc băieții de la Coldplay – așa cum îi înțeleg eu în prezent. Nu mă aștept să citească cineva textul ăsta și să rezoneze perfect, nu prea are cum.

Oamenii rezonează între ei variabil în timp – dacă rezonează vreodată. E valabil atât pentru cei care interacționează direct, cât și pentru cei care nu se cunosc niciodată și poate știu doar unul de altul, nu și vice versa. Pot rezona și anacronic, prin intermediari – scris/cărți, filme, muzică, whatever. Într-o anumită (și consistentă) măsură, rezonanța asta depinde de compatibilitate, puncte comune, punți, deci chestii care leagă. Într-adevăr, însă, e și o chestiune de timing, care (doar) de la un punct încolo scapă din controlul nostru, al tuturor; putem arunca liniștiți creditele spre Univers.

La începutul anului 2022 am urmărit un film documentar despre Coldplay. Între altele, l-am apreciat pentru că reda și vulnerabilitățile lui Chris (vocalistul, front-man-ul trupei) și problemele lui de viață, nu doar părțile care dau bine la public. Făceam deja terapie de câteva luni, așa că am recunoscut ușor unele bube, dar nicidecum pe toate – eram încă la început și mai aveam multe de procesat. Îmi amintesc acum că se punea mult accentul pe faptul că este un perfecționist încăpățânat și încă mi se părea cool – mulți dintre oamenii pe care (încă)-i admiram erau așa și, de ce să mă ascund, perfecționismul mă lucra și pe mine din greu. Firește că perfecționismul e bun în multe domenii și nu era nicidecum prezentat ca un mega-defect, dimpotrivă; problema este doar că perfecționismul ascunde traume. Întotdeauna, invariabil; o zic psihologii, nu o zic eu; și e un numitor comun, nu o teorie aflată într-o infinită dezbatere.

După ce-am văzut documentarul am înțeles și mai bine conexiunea pe care o aveam cu muzica lor. Notam atunci, la cald, ceea ce mă impresionase cel mai mult: “Trupa asta e legată de o frumoasă și lungă prietenie între membrii ei, care au dezvoltat împreună un spirit de echipă fantastic. Am fost teribil de invidioasă. Câți dintre noi se bucură de apartenența la o echipă adevărată? Vise, multe vise.” Încă mai sunt invidioasă, pentru că n-am avut parte până la 40 de ani nici de o echipă adevărată, nici de prietenii similare (cu o singură excepție, semnificativ diferită). Tot ce pot să fac e să transform invidia într-o acceptare a faptului că nici eu n-am avut cea mai bună stofă, chiar dacă, mergând înapoi pe fir, există o cauză “obiectivă” și pentru asta (adică una care n-a depins de mine, sau nu într-un mod conștient).

Acolo a început rezonanța mea reală cu trupa Coldplay. Nu este o rezonanță perfectă, nu îmi plac toate piesele lor și multe dintre discursurile lor mi se par poate prea politically correct – dar cea din urmă poate fi doar o rezultantă a faptului că ei par să fi lucrat mult la fațeta asta, ajungând undeva la nivel de master, pe când eu sunt abia la grădiniță. În plus, ei sunt persoane publice, ceea ce impune o anumită etichetă; eu n-am astfel de griji. Însă din acel filon de rezonanță psihologică am identificat ca fiind verosimilă înclinația lor spre diversitate, incluziune, toleranță, bla-bla; nu ca fiind o însușire înnăscută, ci în mod evident una educată. Și nu mă refer la educația formală (deși în sistemul lor british mă aștept să existe), ci la auto-educația lor de life long learning. Cine n-a călcat în viața lui în camera unui psiholog (fie și virtuală), și-a dat reject oricărui mesaj venit din zona asta, o să spună by default că e doar mult rahat. Poate fi, nimic nu e exclus pe lumea asta, dar a porni de la premisa că sunt niște țepari frizează un pic cu aripa de teorie conspiraționistă. Eu am preferat să le acord prezumția de nevinovăție și i-am “citit” doar ca pe niște oameni care au învățat să lucreze cu ei înșiși în direcția de a fi, cu fiecare zi în plus pe care o trăiesc, oameni mai buni – mai înțelegători, mai deschiși, mai toleranți, mai înțelepți. Cu alte cuvinte, să nu îmbătrânească degeaba. Impresia asta mi-a fost întărită de fiecare interviu pe care l-am urmărit cu ei – și-am văzut câteva în ultimile luni. OK, poate sunt eu credulă; n-ar fi nici prima, nici ultima dată.

Episodul manele & Coldplay a fost, din perspectiva mea, o piatră dură pentru ei. Cum ar spune unii, un episod dificil. Noi am prins bilete abia în a doua zi. Am avut emoții, în sensul că așteptam cu nerăbdare să văd și să simt cum va gestiona trupa chestiunea sensibilă; știam dinainte că sunt câteva variante în care m-ar putea dezamăgi, mai ales că citisem toate prostiile care se turnaseră pe Facebook – inclusiv pronosticuri și variante la variante. Indiferent ce-ar fi ales, de fapt, ar fi dezamăgit într-o direcție sau alta și o făcuseră deja lată în prima seară. Cel mai mult m-ar fi dezamăgit dacă n-ar fi menționat nimic despre episodul sensibil, dacă l-ar fi minimizat prin ignorare.

Cineva a greșit, nici nu contează cine; ăsta e un punct pe care aș vrea să-l reținem. Cineva a greșit și a deschis cutia Pandorei. Și-a venit potopul. (Inclusiv la propriu, a fost o ploaie torențială, cu grindină, imediat după al doilea concert.) Pe mine nu m-au dezamăgit, dimpotrivă, consider că au mers pe cel mai bun compromis pe care-l puteau alege. Au aplicat politica părintelui suficient de bun*, care s-a trezit în mijlocul unui conflict cu copiii lor cum nu se poate mai dezbinați – fie și doar într-o chestiune de moment; și-au spus ceva de genul (o torn din amintiri, pentru că am sorbit fiecare cuvânt și cred c-am reținut binișor ideea):

Înțelegem că am făcut ceva greșit; nu ne este încă foarte clar ce anume, dar este evident că undeva am greșit. Nu a fost intenția noastră să greșim [dăăă, cine ar vrea să greșească?!?]. Intenția noastră a fost să vă transmitem că vă iubim indiferent ce religie sau culoare a pielii aveți, sau ce muzică ascultați. N-am vrut să jignim pe nimeni. // Ne-a afectat foarte mult episodul de ieri, așa că azi-noapte, în loc să ne odihnim [cum ar fi fost uman] ne-am tot răsucit cum să facem ca s-o dregem, pentru că nu știam cum e mai bine. Eram furioși, ne-a încărcat negativ reacția publicului de ieri. Apoi, ne-am dat seama că ne depărtăm tocmai de miezul credinței noastre; [vrem să = este o alegere] vă iubim pe toți, indiferent că ne-ați huiduit sau nu. Noi dorim, totuși, să ne asumăm alegerea pe care am făcut-o, tocmai pentru că e în spiritul a ceea ce credem. Și înțelegem foarte bine dacă nu vă place, dar vă rugăm să ne oferiți acest moment sau să luați o pauză de cinci minute dacă nu doriți să ne fiți alături [=să abordați o reacție civilizată]. Uite, haideți să huiduim acum împreună, ca să ne detensionăm!

Mărturisesc că eu am plâns de bucurie. Am plâns pentru că am înțeles situația ingrată în care s-au trezit (de lucru manual, capitalist sau altfel) și pentru că, de-acolo de unde stăteam eu, pe-un anumit spectru psihologic, s-a văzut drept cea mai bună reacție cu putință. Pentru mine, au trecut examenul. Au demonstrat că și-au citit cărțile, și-au procest ședințele de terapie, emoțiile, stările, reacțiile și că sunt niște adulți responsabili și calzi, maturi emoțional, care-și asumă greșelile și ne invită să-i iubim în ciuda faptului că greșesc. Pentru mine asta înseamnă Coldplay și îi iubesc și mai mult de la episodul cu manele, chiar dacă manele n-am să ascult decât în acele împrejurări pe care nu le pot controla, sau pe care aleg să le las să fie, tocmai pentru că ar trebui să avem toți loc sub Soare și nu s-a născut nimeni cu vreo stea în frunte.

Las mai jos un interviu din care rezultă destul de limpede nu doar că *le pasă* de toate cârcotelile care li se vâjâie – pentru că e uman să-ți pese și e cinstit să recunoști o asemenea evidență -, dar și că știu să le trateze cu umor. Pentru mine, Coldplay e mai mult decât o trupă rock, sau pop, sau comercială, sau ce vreți voi. Coldplay este o echipă de oameni mișto, autentici, generoși și empatici, care-și trăiesc viața din plin, la potențialul lor maxim. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!

Ah, era să uit: a greși este uman. Toți greșim, absolut toți. Foarte puțini, însă, sunt capabili să vadă greșelile proprii înaintea greșelilor altora; e una dintre cele mai grele încercări umane, psihologic vorbind. Dar e ceva ce se învață și, în mod paradoxal, a-ți recunoaște greșeala este una dintre experiențele care aduc cele mai mari satisfacții emoționale.

* Nu am apelat la o expresie întâmplătoare; conceptul părintelui suficient de bun este unul binecunoscut în psihologie.

Lecția noastră de smerenie

Când Zeno avea vreo doi ani locuiam încă la casă, într-un cartier rezidențial. Într-o seară am ieșit amândoi cu el la plimbare, cu căruciorul. Îmi amintesc că a fost una dintre puținele ocazii când chiar a stat în cărucior; altminteri, de când a învățat să meargă pe picioare (destul de repede, mult sub un an) a preferat să și le folosească la orice ieșire, alergând în toate părțile. Cele mai multe încercări de a-l ține în cărucior (ca să ne plimbăm și noi liniștiți…) se terminau cu el zvârcolindu-se până se atârna de centuri, mai mult în afara căruțului decât înăuntru. În seara aia eram victorioși, ne plimbam liniștiți și ne minunam de bebe al nostru care crescuse și devenise mai liniștit.

În dreptul unei case de pe străzile învecinate era un băiat ceva mai mare, avea poate 4 sau 5 ani. S-a “lipit” de noi de cum ne-a văzut – mai precis, de Zeno. Deși nu ne cunoșteam și nici nu ne-am oprit să încurajăm vreo interacțiune, a pornit cu noi la drum. Iar mama lui, care era lângă el, odată cu noi. Ni s-a părut bizar, fără să putem schimba vreo opinie până când ne-am îndepărtat de ei, ceva mai târziu. Nu mai țin minte cât timp ne-au mers alături; nouă ni s-a părut foarte mult, dar poate a fost ceva între un sfert și o jumătate de oră. Băiatul tot încerca să-i atragă atenția lui Zeno – care-n mare îl ignora -, iar mama lui îl ruga să se întoarcă acasă, pretextând diverse. Au reușit să-l desprindă aducând tatăl mașina în dreptul nostru, la câteva străzi distanță de casa lor, pretextând o plecare (sau poate chiar plecau). Cât timp a durat interacțiunea, am avut o singură certitudine – anume că băiatul avea o problemă. Alte două chestiuni mă nedumereau însă destul de tare: mama avea o abordare liniară, repetitivă și o răbdare infinită, pe care nu puteam să le cuprind cu mintea și firea mea, ceea ce mă făcea să cred că poate avea și ea o problemă. A doua chestiune, nu-mi era clar dacă mama realizează că băiatul ei are o problemă. Nimic din comportamentul ei nu ne-a lăsat de înțeles că știe și că ne confirmă bizareria situației și eventualele suspiciuni. Și mai era încă o problemă, în momentul respectiv era mare de tot: nu știam cum să reacționez. Clar, nici Mircea. Zeno era, în schimb, foarte cool și răbdător, cum putea el să fie de când era bebeluș, impresionând în stânga și-n dreapta. Am fost foarte mândri de el… Și foarte ușurați, la gândul că, spre deosebire de părinții acelui copil, am fost norocoși să avem un (al doilea) copil normal. Poate un pic cam dificil uneori, dar totuși normal.

“Oare mama realizează că are un copil cu probleme?” – m-a bântuit întrebarea asta mult timp, când îmi aminteam scena. Iar când ieșeam la plimbare ocoleam zona casei lor, sau ne uitam de la depărtare să vedem dacă e cineva pe-acolo. De ce? Din simplul motiv că nu știam cum să ne comportăm. Nu ne-am confruntat niciodată cu astfel de situații, n-am fost vreodată nici măcar pregătiți teoretic, așa că pentru noi a fost cel mai ușor să evităm. Îmi închipui că sunt mulți alții care reacționează la fel ca noi, conștient sau nu. Nu-mi venise în minte “autist”, pentru că era un termen pe care-l asociam doar cu sensul vulgarizat și nu cunoșteam nici măcar un simptom tipic. Am înțeles doar că avea dificultăți de înțelegere a ceea ce i se comunică și/sau de a se conforma cerințelor care i se comunică.

După o vreme, când Zeno era deja diagnosticat cu autism, iar noi ne mutaserăm înapoi în București, post-pandemie, am aflat și despre băiatul cu pricina. Acolo era “lumea mică”, iar cei mai conectați la comunitate știau unii despre alții – nu era cazul meu, știam doar ce ajungea la mine din întâmplare, dacă nu uitam în secunda următoare. Am aflat, așadar, prin apropiații noștri de-acolo, că băiatul era de mult diagnosticat cu autism și că între timp plecaseră în altă țară, special pentru (alt) tratament (poate am reținut greșit acest detaliu). În aceeași tranșă de “știri” am mai aflat, cu stupoare, și că băiețelul cu care Zeno se juca cel mai mult la grădiniță – în sensul că se târau împreună pe jos, deși amândoi puteau alerga – fusese la rândul lui diagnosticat cu autism. Îl văzusem de câteva ori, mi se păruse normal… dar da, comportamentul lui se potrivea mult cu al lui Zeno, deci efectul de “surprinzător” s-a anulat destul de repede.

Deci, mama știa foarte bine, prea bine, că avea un copil cu probleme. Am înțeles, retrospectiv, că trebuie să fi fost foarte antrenată să aibă răbdare, înțelegând că nu se poate altfel. (Am avut și eu acel aha, chiar și înainte să-l ducem la vreun medic; doar că atunci încă mă mai lăsam influențată de mediu, în care unii îmi sugerau, mai mult sau mai puțin discret, că poate răsfăț copilul cu prea multă indulgență. Iar eu am avut nevoie să trec de mai multe praguri de aha pentru răbdare…) Procesând vestea și comparând-o cu aminitirile despre plimbarea noastră comună, am realizat, cu multă umilință, cu câtă ușurare și ușurință ne-am considerat copilul normal. E drept că doar atunci, de la doi ani încolo, treptat, prin experiențe repetate și neobișnuite pentru mine (având în vedere că mai crescusem un copil; dar deh, fată…, deci nu aveam experiență cu un băiat), am început să bănuiesc că ceva, totuși, nu e chiar normal. Dar asta nu schimbă cu nimic realitatea că, deși nu aveam încă nici o urmă de suspiciune, copilul nostru era deja, într-un fel, în aceeași barcă cu acel băiat.

Trei copii într-un cartier de 300 de case, doar cei despre care știam eu – și am explicat deja că nu știam mai nimic. Statisticile oficiale vă pot ajuta să vă faceți o idee. La nivel mondial, 1/100; în SUA, cele mai recente cifre sunt în jur de 1/40. În România nu avem o statistică oficială, dar asta nu va surprinde pe nimeni. Iar statistica ar fi prea puțin relevantă, pentru că foarte mulți copii nu sunt diagnosticați, în ciuda unor comportamente evidente; sunt, însă, evidente numai pentru aceia dintre noi alfabetizați minimal cu ce înseamnă autismul. Cei care nu au luat contact cu aceste informații (cum eram și noi, înainte să suspectez că avem ceva probleme) pot să considere foarte ușor că au un copil cu personalitate, apropiații să creadă că e doar foarte râzgâiat, sau, cum multora le place să spună: “E băiat, așa fac băieții.” Plauzibil, doar că tot băieții au și scoruri mai mari la statistică.

La grădinița unde este acum (deși o vom schimba foarte curând), am identificat cel puțin un copil pentru care aș putea paria că e diagnosticabil. Face doar logopedie, pentru dificultățile de comunicare; dar, în mod evident pentru mine, nu doar de comunicare. Are acum probabil 6 ani și nu face contact vizual, nu se angajează în activități și evită interacțiunea. Mai este o fetiță cu care Zeno se înțelege de minune, dar care mi se pare suspectă prin comportamente repetitive, foarte puțin variate și foarte sărace în semnificație – alergat, sărit, țopăit, urcat în copaci și s-a terminat lista. Vorbim despre un grup de maximum 15 copii. Iar în ultimii doi ani, pentru că nu m-am ferit să expun situația lui Zeno, am aflat despre o mulțime de cazuri de la cei cu care am ajuns la acest subiect. Desigur, a și fost o temă pentru care interesul meu a crescut. Inclusiv fiica verișoarei mele din Spania, acum majoră, a fost încadrată în spectru, după foarte multe bâlbe de diagnosticare.

Ce vreau, de fapt, să transmit cu acest text, este o încurajare pentru părinții de copii mici (sau chiar mai mari, mai bine mai târziu decât prea târziu), cu care întâmpină dificultăți repetate de orice fel, să reflecteze cu toată seriozitatea la clișeul “Mie (sau copilului meu) nu (m)i se poate întâmpla așa ceva”, și să se informeze. Nu invit pe nimeni la panică, ci doar la o minimă alfabetizare pentru o condiție care, din punct de vedere statistic, face ca normal să-și piardă semnificația cu care ne-am obișnuit în spectrul comportamental al copiilor. Iar exercițiul de a-ți privi copilul, din când în când, cât mai obiectiv cu putință nu poate decât să fie benefic pentru toate părțile. Orice i se poate întâmpla oricui! Iar copii mici, mai ales cei cu simptome discutabile, au șanse mari de recuperare; lipsa intervenției, însă, poate costa mult pe termen lung. Până la urmă, ne-am considerat norocoși să trăim într-un oraș mare, cu multe opțiuni în privința terapiei, respectiv într-o epocă în care cunoașterea în domeniu a progresat și terapia are rezultate. Cei care au copii mari, adulți, n-au avut șansa noastră. După umilință, am ajuns la recunoștință.

Am învățat să alerg

La propriu. Să “alerg” la figurat am învățat de mult, iar acum sunt în etapa în care am învățat: 1. să frânez și 2. modul langsam deliberat și asumat. Nu am de gând să mai schimb vreodată viteza, altfel decât ocazional și punctual, după ce voi fi cântărit bine dacă merită. În general, NU merită – din experiența mea.

Să alerg, la propriu, n-am putut niciodată mai mult de 1-2 minute urmate de gâfâit. Nici la 30+, nici la 15 ani, nici la 5. Mereu am detestat să alerg, tocmai pentru că nu puteam. Când eram nevoită, la orele de sport din școală, era un chin absolut – și nu eram vreo supra-ponderală, dimpotrivă. Pe la 20 de ani am fost diagnosticată cu astm, ceea ce a indus o oarecare explicație implicită: păi e clar că nu pot, aia e!

Nici unul dintre profii de sport cu care am avut de-a face, de-a lungul celor 12 ani de școală + cei doi ani din facultate în care se făceau musai ore de sport, nu și-a bătut capul să ne explice rolul exercițiilor de încălzire, să ni le arate și să se asigure că le facem consecvent. “Azi, program de voie!” – care “azi”?, era mereu program de voie, mai puțin când erau constrânși de calendar să ne pună niște note. Și să vezi atunci tortură – evident, fără încălzire. Îmi pare rău s-o zic, dar e necesar: orele de sport se făceau la mișto, dar la mișto grav; salarii halite zeci de ani, pe nimic. 20 de ani mai târziu am învățat de la un trainer de 20 de ani, dintr-o sală unde se lucrează preponderent pe forță, tot ce n-am învățat de la profii din școală: că exercițiile de încălzire sunt esențiale, că fiecare trebuie să lucreze în ritmul și în limitele lui și că se poate face (aproape) orice, cu mult exercițiu. Sigur, cunoșteam principiile astea și din alte sfere, dar cumva mi se părea by default că la sport nu mi se aplică; era doar un gând automat menit să mă scutească de frustrare.

În definitiv, problema mea nu era că nu fac sport. Nu mi-am dorit niciodată și n-am fost încurajată în direcția asta. Am o mulțime de cunoștințe care merg la maratoane – mă lasa complet rece genul acesta de performanță. Problema mea era că mă ramoleam fizic. Sensibil. Am de urcat o pantă când merg să iau copilul de la grădiniță. Erau zile când mă opream de trei ori în 300 de metri, să-mi reglez respirația. Dacă mă grăbeam să ajung undeva și eram nevoită să alerg după vreun autobuz, mă durea pieptul de-mi bubuia capul. La 35+, nu la 70. Mi-am pus problema foarte serios care va fi capacitatea mea fizică la 70, dacă acum sunt așa; mai bine, doar de la sine, n-are cum să fie.

Cu toate aceste gânduri care rulau deja de ceva timp, tot a fost nevoie de un trigger ca să mă pun pe treabă. Am văzut-o pe soacră-mea, care tocmai trecuse de 70, cum se degradează pe zi ce trece din lipsă de mișcare. M-am trezit într-o dimineață cu anxietatea în tavan și, după ce-am analizat motivul real de panică, tema a devenit prioritate zero. Așadar, am început acum un an să merg la sală. Am ales o sală mai altfel decât cele clasice pe care le știam, în primul rând pentru că e foarte aproape de casă. Am mers destul de conștiicioasă cam 8-9 luni, după care m-am lăsat coruptă de câteva mărunțișuri și-am renunțat. După ce-a trecut frigul mai aprig știam că trebuie să reiau, dar nu mă mai atrăgea foarte mult ideea cu sala. Învățasem cam tot ce se putea din ce se făcea pe-acolo (se lucra, oricum, la alte standarde decât puteam eu, sau aș fi avut interes să performez) și rămăsesem cu câteva informații și concluzii: că trebuie să fac cardio pentru a-mi crește capacitatea pulmonară și că sunt anumite tipuri de mișcare la care plămânii mei clachează – alergatul fiind unul dintre ele. Ce însemna să fac cardio? Să rezist cât mai mult într-o activitate solicitantă. Un tip de mișcare în care rezistam bine era mersul, însă nu era suficient de solicitant. O prietenă mi-a sugerat să încerc să alerg foaaarte încet. Și asta am făcut. (Nu vă spun cât de ciudat a fost să descopăr, prin experimentare, ce naiba înseamnă să alergi foaaarte încet. Când am reușit parcă învățasem să zbor, așa de fericită am fost!) Am înțeles că n-o să pot face nici asta foarte mult, dar știam și că progresul depinde doar de exercițiu.

Într-o zi de luni am dat startul. Mi-am propus să ies zilnic, în ideea să exersez cât mai des; firește, nu reușesc să ies zilnic. Sunt săptămâni cu acoperire full, sunt săptămâni cu doar două zile, dar în fiecare zi cântăresc dacă încape sau nu. Iar când le pun pe toate cele în balanță nu mă gândesc că e vreun răsfăț, ci că e sănătatea mea pe termen lung. Da, e mai importantă și decât munca, pentru că la un moment dat n-o să mai pot munci dacă nu sunt sănătoasă. Uneori reușesc să strecor doar juma’ de oră, alteori o oră și jumătate. Uneori ies dimineața, alteori la mijlocul zilei (când parcul pare să fie doar pentru mine!), sau seara, în funcție de vreme și de program. Uneori nu sunt prea odihnită și nu alerg mai deloc, doar merg cât pot de repede; în zilele bune merg doar cât să-mi reglez respirația, în rest alerg încet. Și e incredibil de satisfăcător când realizez că am uitat de mine alergând. Sau că-mi place! Parcă sunt alt om – mai bine, deci mai bun.

Mă bucur inclusiv că îmi folosesc ceasul smart și pentru altceva decât monitorizarea pașilor și a somnului. Acum mă uit cu interes pe rapoartele detaliate ale sesiunilor de mișcare, iar progresul se vede și pe cifre: am început de la 31 min. moderat + 6 min. cardio din 90 de minute, în prima zi, și am ajuns la 14 min. moderat + 46 min. cardio din 64 de minute, în mai puțin de două luni. De ce contează asta? Simplu. Când mintea îți joacă feste și ți se pare că nimic nu merge, cifrele, graficele și notițele luate consecvent te vor contrazice și te vor întoarce din drumul accelerat spre spirala descendentă. Am învățat asta din multiplele forme de terapie cu care m-am întâlnit în ultimii ani. A, inclusiv documentarea foto ajută, mai ales când înseamnă să îmbini un hobby cu utilul. Mi-am făcut un fel de rutină (în sensul că sunt incapabilă de o rutină curată, pentru că uit): să fac, în fiecare zi când ies la mișcare, câte (minimum) o fotografie.

Diferența dintre cele două fotografii de mai jos e poate cea mai bună metaforă pentru progresul sănătății mele între prima zi și cea mai bună zi de până acum, la distanță de două luni. Desigur, e doar o coincidență de calendar, dar e o coincidență frumoasă 🙂