Într-un schimb de comentarii pe tema patrimoniului construit de-acum mulți ani, pe Facebook, cineva mă lua peste picior spunându-mi că, dacă nu mi-am spart capul cu un ONG, sau ceva de genu’, nici să nu deschid gura.(*) Gen, dacă n-ai copii, atunci n-ai nici dreptul să-ți dai cu părerea, nici măcar dacă ești specializat într-un domeniu relevant. (Corolarul ar fi că, dacă ai copii, indiferent că-i faci la 15 ani într-un mediu social defavorizat, opinia ta chiar contează!) I-am dat cu flit (cel puțin în mintea mea) și la fel aș face și acum, doar că, între timp, viața a făcut să-mi sparg capul și cu un ONG. Pentru patrimoniu! ONG-ul a rămas, capul meu spart s-a reparat (oarecum), iar mai departe ne vedem fiecare de drum. Nu ne-am potrivit, sau mai bine zis nu sunt făcută pentru asta. Un ONG înseamnă, înainte de toate, management și administrativ, indiferent în ce domeniu activează. Oricât de organizată aș fi, sau aș putea să fiu (și chiar pot), nu vreau să activez în chestiuni administrative, pentru motivul foarte rotund că m-am pregătit asiduu, ani de zile, pentru altceva. ONG-ul mai înseamnă și oameni, pentru că în principiu e o asociere de forțe pentru un scop comun. Așadar, nici n-ar fi fost necesar să mă ocup eu chiar de tot, dacă aș fi avut partenerii de drum potriviți; din păcate, nu i-am avut. Precum într-un mariaj prost, nimic nu a mers; de la început, până la final.
Privind peisajul ONG de patrimoniu din România de la distanța celor câțiva ani de detașare, concluzia mea este amară. Am petrecut doar câțiva ani în mediul ăsta, dar mi-e imposibil să estimez câți ani din viață m-a costat, de fapt. Aproape un an am activat, într-o heirupeală de nedescris, sub pălăria altora, până s-a înființat ONG-ul nostru; încă vreun an am funcționat cu motoarele turate la maximum (eu, nu și restul membrilor), după care am anunțat, epuizată, că nu mai pot duce toată coordonarea singură și, ca să fiu sigură că se înțelege ideea, am sistat orice activitate. De atunci au mai trecut încă doi (!) ani până când a preluat cineva șandramaua, după ce eram la un pas de a o desființa. Pe acest val, atitudinea colegilor ongiști a fost cel mult una oportunistă. Cât timp am pedalat, auzeam în cor: “Heeei, suntem în același tren, avem aceeași misiune, hai să ne sprijinim reciproc!” – ca atunci când faci conversație de salon la un eveniment social. Când m-am oprit, nimeni – dar nimeni – nu s-a uitat în urmă, cu vreo urmă de umanitate de genul: “Ce s-a întâmplat, de ce te-ai oprit? Ești bine?” Păi… nu eram bine; că nimeni nu renunță de bine ce-i e. Pe lângă faptul că-mi epuizasem toate resursele fizice și mai ales psihice, aveam un copil de doi ani cu probleme serioase, pe care abia începeam să le conștientizez, altul adolescent pe care-l duceam la psiholog de bine ce era, iar ca să închidem cercul eram și în pragul divorțului. Știu că temele astea personale nu interesează pe nimeni, dar noi, ăia care roboțim pe rotița șoricelului și ne dăm duhul prin toate dărăpănăturile uitate de lume, dacă admitem că suntem oameni!, avem (sau ar trebui să avem) și o viață personală. Apropo, când am intrat în hora ongistă, cel mic avea… 5 luni! Da, 5 luni de când se născuse! Dar, pentru că apucata din mine era deja înapoi în activitate, nimeni dintre partenerii mei de discuții (a se vedea cât de bine mi-i aleg…) nu și-a pus problema că nu era cazul să trag tocmai eu căruța. Socotelile au fost, însă, mult mai simple: eu eram cea mai tânără, deci trebuia să mă sacrific, și eu aveam job la facultate, deci aveam cel mai mult timp liber… Restul aveau biznis de ținut, așa că ei puneau doar consultanța; hai, și contabilitatea, care de fapt n-a mai fost și am rămas tot eu cu ea. Ei nu-și permiteau să facă voluntariat, eu da! Și pe voluntariat trebuia să găsesc tot, de la colaboratori, specialiști și experți, până la contabilitate, spațiu de depozitare pentru toată dotarea de șantier și loc de parcare pentru o camionetă… A fost foarte convenabil câtă vreme am putut folosi resursele personale de spațiu, iar când n-am mai dispus de ele a devenit strict problema mea, nu a lor. Sigur, mai contribuiau și ei când le era la-ndemână, dar responsabilitatea era a mea: de la hârtii până la viețile oamenilor de pe șantier. Faină socoteală.
Nimeni, dar absolut nimeni nu-și pune astfel de probleme umane în lumea patrimoniului construit. Iar acum nu mai vorbesc doar despre mediul ONG, ci despre domeniu în general, pentru că am “șansa” să privesc prin gard de aproape 20 de ani (da, sunt unii intrați de-a binelea, iar alții din specia wannabe, mai mult morți decât vii, care mai scot capul din când în când cu vreo fărâmă de proiect sau de studiu). Toți suntem (iar dacă nu suntem, rușine nouă!) niște roboți antrenați (precum AI, da!) să construiască neobosit la salvarea patrimoniului construit. După cum vedeți, toată heirupeala asta dă roade fantastice, pentru că suntem pe cale să depășim orice recorduri în materie de bună practică. Ați râs cu poftă, da? Nu doar că salvăm praful de pe tobă, dar cel mai grav este că nu știm ce avem de salvat! Nimeni, dar nimeni din tot stupul ăsta de albine (să fie, oare, viespi?) nu-și pune problema elementară, fundamentală, esențială: bă, da’ noi ce avem aici? Nimeni nu vrea să aprindă lumina, cel mai bine e cu haos, că asta-i limba pe care-am învățat-o. La ce ne trebuie nouă liste, inventare, criterii, priorități? Merge și-așa, în plus, nu avem timp de astfel de prostii… Noi stingem focuri! Nino, nino!
Nino, nino! zice și Mintea mea, după ce i-am dat timp să gândească. Stop joc. Eu vreau să trăiesc, nu să roboțesc, cu patrimoniu construit sau fără.
(*) După câțiva ani, când eram în vria activității mele de ong-istă, respectivul coleg și-a cerut scuze pentru acel comentariu. Am apreciat, evident, deși nu se schimbase nimic; primeam scuzele doar pentru că devenisem activistă cu acte în regulă, nu pentru că opinia mea ar fi putut fi, oricum, valabilă.
Recomandare pro sau contra, ia fiecare ce vrea din titlul ăsta.
Noi clar nu mai călcăm acolo, cu sau fără all inclusive. Pentru cei care vor fi, totuși, tentați să încerce (dacă n-au făcut-o deja și vor chiar să revină!), las și câteva indicii suplimentare. Mă gândesc c-or mai fi și alții ca noi, în urma trendului. Firește c-am auzit de mult de Nisipurile de Aur, dar nah… nu ne-am înghesuit să bifăm. Nici la Therme n-am fost, deși am locuit câțiva ani buni în proximitate.
Revenind. Primul semn prost, dar foarte prost, a fost cu parcarea. Un criteriu care mă încântă e o destinație în care putem merge cu mașina; asta ca să pot căra, ca nehalita, orice am eu chef, să pot pleca într-o fereastră de câteva ore (nu minute) dintr-o parte-n alta, să pot opri oriunde am chef etc. Dar să ajung la hotel, să mă tragă pe dreapta în stradă, cu avariile pornite, să mă pună să dau repede jos bagajele ca să mutăm repede-repede mașina într-o parcare-nu-se-știe-care, mno… e o cădere abruptă din norișorul meu de confort. Și dac-ar fi doar atât, aș înghiți în sec, dar nu asta m-a zgâriat cel mai tare. Pe moment n-am realizat, dar apoi, tot urcând scara pe deasupra intrării în hotel, am observat… Băieții au, chiar în dreptul străzii unde te pun să tragi pe dreapta, un peron acoperit cu două fire de circulație – care, ghici ce?!? A fost gândit fix pentru asta: să oprești mașina acolo, în fața hotelului, fără să încurci circulația din stradă. La plecare am adus eu mașina din parcarea-de-la-mama-naibii și nu m-am putut abține să nu-l întreb pe băiețașul care ocupa cu un scaun un loc de parcare în dreptul intrării spre peron: Baby, dar tu știi la ce folosește spațiul ăla acoperit, din fața intrăriiîn hotel? Zice: Da, acolo oprește șefu’! Într-adevăr, era lăbărțat acolo un SUV Audi argintiu, ca de boss. Mno, ce să zic mi-a luat piuitul (omul avea dreptatea lui), dar baba din mine tot i-a mai zis: Yes, baby, te cred, da’ să știi că bossu’ tău habar n-are cum se folosește clădirea și se cam kk în capul clienților. Locul ăla e gândit tocmai ca să nu ne țineți cu avariile în stradă! OK… până și pe-asta am putea s-o punem pe seama unei carențe de educație, n-o fi vina lor. Dar mai e. Nenea care ne trage pe dreapta la sosire și ne zice să ne mișcăm repede (!), ne indică mai mult prin semne și câteva parcări din zonă. Parcări multicele, locuri de parcare – yok. Totul plin. De bine ce-am ajuns, unul căuta parcări prin stațiune, celălalt păzea bagaje și copii la recepție (Franz, dacă vii singur cu un copil mic, sau poate doi, ce naiba faci? Lași copiii să păzească bagajele?). Întreb la recepție, poate totuși au vreo recomandare mai elegantă… ne roagă frumos să vorbim cu “colegii” de-afară – adică cei care ne-au tras pe dreapta. Să ne înțelegem, “colegii” de-afară erau bișnițari ca ai noștri, nu aveau vreo uniformă de hotel, de primărie, sau vreo firmă, ceva… După ce primesc a treia oară același răspuns (se cam făceau că nu pricep), le spun tăios că stimații “colegi” n-au fost prea amabili și că am dori o recomandare de la ei, din partea hotelului. N-au știut decât să se ducă tot la “colegi”, să-i întrebe pe limba lor unde am putea parca. Nu mai spun cât de greu am obținut o localizare pe Google Maps, tot insistau să-mi povestească prin semne un loc pe care nu-l cunoșteam. După vreo oră de învârtit în jurul hotelului, unul dintre recepționeri ne-a direcționat spre o parcare de vis… urât. Ceea ce părea un teren viran (dar era, de fapt, piațeta sufocată a unor clădiri publice, între care și o depășită poștă – clădiri pe care efectiv nu le mai vedeai) era ocupat cu mașini pe două sau trei rânduri de jur împrejur, cum aveai noroc: pe rândul unu, doi, sau trei. Dacă stăteai un pic mai mult, ca noi, te așezau frumos în spate – că doar n-ai nevoie să mai ieși până pleci, așa-i? Uite-așa, n-a văzut nici Varna… am preferat să renunț, decât să mă mai otrăvesc cu parcările lor. Era oricum totul plătit în avans, cash, fără bon fiscal… Da, ăsta a fost aranjamentul recomandat cu insistență de personalul de la hotel. După chipul și asemănarea boss-ului. Mno, atât s-a putut, ne-am zis; bieții de ei, n-au altfel de parcări, sunt încă în stadiul ăla în care eram și noi acum doar câțiva ani în București… fie, treacă de la noi!
Apoi a fost înghesuiala, pe care n-o putem pune decât în contul proiectanților. Hotel la mare, deci cu ocupare intensivă pe timp de vară, cu peste două sute de camere, are în mod evident un restaurant subdimensionat, atât la interior, cât și la exterior. Indiferent la ce oră mergeai în intervalele de mic-dejun, prânz sau cină, abia prindeai loc la o masă în interior și niciodată pe terasă – erau două terase mici, ca de cartier, cu câte (poate) zece, hai 15 mese fiecare. Ventilație în interior? Saună, Franz! dar asta măcar era inclusă în prețul de all inclusiveplus (!?), spre deosebire de aia care costa extra. Ah, iar toaletele din zona de recepție-restaurant erau probabil rezervate tot pentru boss, întrucât e greu de crezut că proiectanților și verificatorilor le puteau scăpa tocmai budele; bref, singurele bude disponibile din zona publică erau la piscină, în exterior – și zău c-aminteau de budele de la ștrand din anii ’90, da’ cu hârtie; nu lipseau nici tănticile de pe banca de-afară, atât că nu-ți cereau bani la intrare. Așteptau și ele la umbră, lângă o stivă de șezlonguri de plastic rupte și prăfuite, să vină următoarea tură de dat cu mopu’.
Al doilea semn prost, tot în prima zi, au fost la pachet show-ul, muzica și mise-en-scène-ul de seară. În fața balconului-terasă (nesimțit, e drept…) al camerei noastre era, un etaj mai jos, terasa de lângă piscină (se numea așa doar pentru că se vedea piscina de-acolo; altminteri, funcțional vorbind, era terasa de lângă păcănele; or, nu puteau să-i spună chiar Terasa Păcănele…). După sauna de la cină am mers să ne răcorim acolo, fiind singura terasă liberă la ora mesei. În scurt timp s-a umplut și-acolo; urma spectacolul, doar că noi nu știam – eram încă neinițiați. A început OK-ish, cu un număr oarecum simpatic pentru copii (deși n-ar trebui să gustăm toți, avem-n-avem, show-uri de copii… zic), apoi continua promițător cu diverse șlagăre din culturile învecinate, după o piramidă care reflecta naționalitățile clientelei. Cei mai mulți fiind români (Ups!, am uitat să precizez… acesta a fost, de fapt, al doilea semn foarte-și mai prost, deși nu cred că e o surpriză pentru nimeni), erau cam de toate – de la lăutărească, Pupăza din tei (zău c-a ajuns să-mi placă!) și nelipsitele… știți voi, alea care se-ascultă cu Coldplay (mi-e și jenă să le mai zic pe nume, simt c-aș comite un act de rasism). Totul, într-o splendoare de decor cu balcoane înșirate pe vreo 10 etaje, la care se-aprindea la unison lumina într-o apăsare de buton, pe la 9 seara și se stingea, așișderea, pe la 11. Așadar, dac-ai fi vrut să te retragi în briza și intimitatea propriului balcon cu vedere la mare, alegeai să fii parte din decor… și ne-am bucurat de privilegiul de-a ne situa în prima linie :))) Mno, aia e. De-acolo, din lojă, am putut admira în prima seară (fiind deja captivi și fără un plan be) probe de dans și (diverse, nu știu ce, c-am stat mai mult în cameră), răsplătite cu – țineți-vă bine – bere și hârtie de budă! No sh*t! Am văzut cu coada ochiului și un sutien învârtit, în timp ce mai făceam o dat’ stânga-mprejur spre cameră. Dac-ar fi fost doar până la 11, hai, dar programul de fun continua și după ce se stingeau complet luminile (nu doar la balcoanele-decor, dar și pe terasă); lumea continua relaxată programul muzical de pe propriile telefoane. Mai venea și câte-o gașcă de flăcăi veseli pe la 4 noaptea să bea o bere la o bârfă… Știți, n-am nimic cu oamenii care vor să se simtă bine în vacanță. Tot la proiectanți și verificatori mă întorc, pentru că proximitatea aia jenantă dintre balcoanele camerelor și terasă deranjează la orice oră, nu doar seara, sub lumina proiectoarelor pe care nu le poți controla, sau noaptea, în sunete de zaruri, table și hăhăieli… Dar hei, în bulele unora chestia asta e probabil foarte sexi. Dimineața aveam parte de un peisaj contrastant și sugestiv, când personalul strângea stive de pahare și gunoaie aruncate și reașezau scaunele la mese. Era bine doar de la prânz încolo, spre seară, când terasa era aranjată și… goală. Vorba aia românească (în sensul că se potrivește frecvent pe meleagurile noastre) se aplică și acolo: “Ce țară frumoasă, păcat că e locuită!” Și nu doar pentru că-s mulți turiști români – nici bulgarii nu-s mai buni.
Am respirat adââânc și ne-am propus să ne simțim bine, în ciuda contextului nefavorabil (nouă). Nu de alta, dar eram prizonieri locului, cu mașina blocată, pentru următoarele patru zile pline, și mai și plătiserăm distracția. În seara următoare ne-am planficat o plimbare la ora show-ului; copiii au rămas la TV. (Apropo de TV, meniul era în bulgărește și după o raită scurtă căutând vreo engleză, sau ceva recognoscibil, am renunțat; noroc cu laptoul meu și hotspotu’ de pe telefon, că wifi-ul hotelului era complet nefuncțional pe toate rețelele). Am dat o tură prin juma’ de stațiune – ar fi mers și cealaltă jumătate, dacă nu ne-am fi lămurit că realmente nu e nimic de văzut. Doar hoteluri, parcări improvizate, muuulte tarabe cu marfă chinezească care căptușeau toate străzile și aleile și câteva magazine. ATÂT. O stațiune apărută în mod evident pentru valorificarea plajei foarte frumoase și dezvoltată haotic doar pe criterii de exploatare comercială. Singura chestie care merită semnalată este o parcare foarte elegantă, cu barieră, același tarif ca la negru și aparate de plată cu cardul, în capătul sudic al stațiunii. Era aproape goală, deși distanța de la hotelul nostru era echivalentă cu cea până la parcarea improvizată de bișnițari în piațeta Poștei. Bieții de ei, recepționerii și “colegii” lor, cu tot cu boss-ul lor, pesemne că nici nu știau de ea. Bișnița de Balcani la ea acasă, vizitați Mamaia Bulgariei!
După ce-am epuizat și varianta plimbării de seară, am ajuns la programul tipic de iarnă – seară de film, cu ușile de la balcon închise (să aplatizăm show-ul), aerul condiționat pornit și wifi-ul din hotspot.
Deși hotelul se numea ceva cu Beach, serviciile all inclusive plus nu includeau și ceva locuri pe plajă, care era a altor bișnițari cu care probabil boss-ul nu e în relații prea bune. Plaja era, într-adevăr, frumoasă, iar apa – cel puțin aparent – era curată. Dar era plin de lume și puteai să uiți în orice clipă că te afli într-o țară străină. Că erai în Vamă, la Mamaia, în Eforie sau la Nisipurile de Aur – tot aia vedeai și auzeai. Om lângă om în apă, umbrelă lângă umbrelă pe plajă și română lângă română în ureche.
Mâncarea… stai, interesează pe cineva mâncarea? Nfine, mâncarea a fost de la decentă spre bună. În principiu acoperă toată plaja de nevoi culinare. Cu băuturile se zgârcesc destul de grav, dar cum noi n-avem standarde prea înalte am trecut ușor peste și-am mai compensat de la supermarket. Absolut grețos, în schimb, peisajul meselor lăsate cu farfurii umplute mâncare, probabil ultima șarjă care n-a mai încăput nici în stomace, nici în pachetele pregătite pentru plajă. O risipă de-aia… all inclusive. Iar asta clar nu mai e în contul hotelului, ci doar al clienților – majoritatea ro… da, am spus deja!
Ză iend!
P.S. 1 Vom reveni în Varna, cu o cazare prin centru și o umbreluță pe plaja publică. Drumul e mai scurt decât până la Sibiu – pân’ s-o face autostrada -, iar orașul mă aștept să merite vizitat măcar o dată.
P.S. 2 Iertați slaba documentare foto, am fost atât de dezumflată de peisaj încât nici telefonul nu mi-a venit să-l folosesc; pe Sony mi l-am cărat aproape degeaba, că pe plajă n-am avut curaj să-l iau (oricât de mic și discret e), iar în singura seară în care am umblat pe străzi nu m-a inspirat chiar nimic. Noroc cu veselia copiilor în ochi, muzica din Downloads în căști și cărțile de psihoterapie în minte 🙂
S-a dat pe Facebook, zilele trecute, știrea că s-a mai dus o casă veche și frumoasă din Constanța. Era favorita mea all times, pentru că era mică, cochetă (dar nu foarte) și chiar lângă mare, în cel vechi oraș în viață din Românica. Îmi imaginam des cum ar fi să locuiesc acolo, să ies din casă sau să merg spre ea și să văd asta:
Am descoperit-o, am fotografiat-o și am revăzut-o cu fiecare drum pe care l-am mai avut în Constanța – ca pe un prieten bun. Am vrut și să las un bilet într-un an, dar ploua și n-am avut unde. Acum vreo doi ani, când era deja în șantier, mi-a trimis cineva poze din interior. Într-adevăr, era foarte degradată, iar în afară de fațade și câteva detalii nu s-au găsit elemente valoroase. Chiar și așa, când ai o asemenea delicatesă nu o pui jos. O ții în cârje, o dai cu fixativ, faci orice, dar nu o dai jos. Nu toată casa, dar fațada… nu sunt deloc adepta acestei soluții, de principiu, pentru că de multe ori structura interioară poate fi păstrată. Aici aș putea să înțeleg că nu era cazul, dar nu pot să înțeleg că nu s-ar fi putut păstra fațada. Scuza asta NU EXISTĂ. Și mă interesează prea puțin că era proiectată de un arhitect faimos. Era valoroasă în sine, prin imaginea pe care o oferea străzii.
Constanța este încă orașul în a cărui istorie mi-am scurs cei mai mulți neuroni, ceea ce m-a făcut să-l iubesc foarte tare. Nu pentru că am scurs mulți neuroni, ci pentru că am realizat că este o bijuterie neînțeleasă. Având eu însămi o relație strânsă cu (ne)înțelesul, când găsesc vreun frățior sau vreo surioară cu o soartă similară devine mult mai ușor “de suflet” decât orice altă chestie, de succes, performantă, la modă sau altfel.
Nu sunt singura care vede încă valoare în Peninsula Constanței. Sunt destui care deplâng zilnic ce-am avut și ce-am pierdut, dar și ce pare să fie cu un picior în groapă. Dar când zic că “este” o bijuterie nu înseamnă că va fi pentru totdeauna. Patrimoniul nu este o resursă regenerabilă. Cu fiecare casă veche dărâmată, se mai stinge un pic din sclipirea ei, chiar și prăfuită. Când va fi doar betoane, n-o s-o mai iubească nimeni.
De ani de zile mă învârt în jurul cozii cu mamutul, mooonstrul cu trei capete care este teza mea de doctorat. De ani de zile îmi aud “Când publici teza?”. Jur că e la fel, dacă nu mai rău decât: “Când termini teza?”, “Când te însori/măriți?”, “Când faci un copil?” E mai rău, hali-m-ar dracii, că e ceva ce *ai terminat* și poate nu ai chef să mai revii asupra lui; poate că nu mai vrei să răscolești căcatul. Poate căcatul e prea mare și pur și simplu prea greu de învârtit cu lingurița, polonicul, sau lopata, și preferi să-l lași și gata. Atât.
Am încercat, de altfel. Vreo trei-patru ani am lucrat efectiv la teză, iar un an l-am petrecut, după o pauză de vreun an, cu ambiția să o public. Am stat două luni în două biblioteci faimoase din Oxford și din Roma, unde am fotografiat mii de pagini de articole și cărți. Am avut și contract de publicare cu o editură olandeză super-prestigioasă, cu un editor pe măsură. Am clacat. Că de fapt nici cu editorul nu m-am înțeles (nici eu pe el, nici el pe mie), n-ar fi nimic. Eram, de fapt, la capătul resurselor. Motivația mea era la câțiva metri sub pământ, într-un loc în care n-o să sape nimeni prea curând. De ce? Pentru că lucrând la publicarea ei retrăiam, zi de zi, trauma experienței de câțiva ani buni cu lumea arheologiei românești. Am profitat de primul semn serios de fisură cu editorul și am spus “stop joc”. Uite așa am intrat înapoi în văgăună, ratând ocazia de a mă afirma pe plan internațional (aici râdeți în hohote, da?) Am realizat că nu pot și că insistența de a merge mai departe mă va trage cu totul acolo unde era motivația.
M-am ocupat apoi de depresii, de tumuli, de ambulanțe și iar de depresii. Și încă un copil. Dar tema nerezolvată a rămas acolo, precum și vocea colectivă: “Când publici teza?”, care ocazional mai ieșea pe gura vreunui cunoscut. Ideea de a-i da drumul ca literatură gri încolțise de mult. Am pus-o deoparte, de back-up, cu gândul că totuși, poate voi reuși într-o zi.
A venit însă ziua în care m-am întrebat “La ce bun?” La CV? Sigur… și cu ce cost? Să mă întorc mental câteva luni (în cel mai bun caz) în lumea hienelor cătrănite și să mă consum psihic? Care era scopul lucrării, inițial? Să acumulez cunoștințe într-un domeniu în care doream să intru; să arăt, să demonstrez că pot și că vreau, că mă interesează și că nu dau bir cu fugiții la primul semn de greutate. Nu cât pentru o teză standard, ci cât pentru o cercetare făcută pe bune, cu metodă și cu muncă titanică. Nu vă uitați doar la cele 900 de pagini. În spatele lor e foarte multă marfă brută; sunt mii de fișiere într-un folder numit “doc” de pe HDD-ul cu nr. 6. Mai precis, 13,370 Files / 1,212 Folders în 32.0 GB, îmi zice sistemul. Plus mii de alte pdf-uri și poze la cărți strânse în folderul de bibliotecă. Sute de ore petrecute în bibliotecile din București făcând poze la literatură și scanuri de planuri. Sute de ore de prelucrare imagine. O bază de date la care am lucrat luni de zile ca să gestionez informația și pe care am abandonat-o pentru că se transforma într-o teză pe IT; am dat-o pe Zotero, în care am investit alte sute de ore pentru centralizarea literaturii și a extraselor din literatură. În Zotero am strâns toate extrasele din care am distribuit informația pentru volumul fișelor de sit. Au fost trei-patru ani de muncă intensă, în care mi-am neglijat familia și m-am neglijat pe mine; în care zi de zi planau deasupra mea fantomele hienelor: nu ai făcut teren, nu ai istoria la bază, habar n-ai arheologie, unde te bagi? pierzi prea mult timp cu aia și cu aialaltă, n-ai citit cărțile X, Y, Z esența fundamentului urbanismului roman (niște compilații de mare prestigiu, de fapt, care nu-mi foloseau la fix nimic pe subiectul meu). Iar eu am lucrat mereu pentru a le demonstra hienelor că #rezist. Și ce-a zis hiena șefă după câțiva ani despre teza mea (fără nume și prenume, dar… știm că nu s-au susținut prea multe teze de urbanism istoric), într-o conferință publică? “Un asemenea doctorat (…) e de neconceput în alte părți.” Fiecare va judeca afirmația asta după propria minte. Citatul e transcris după înregistrarea live, cine vrea să se convingă să dea play aici și skip la 2h:09 min.
În țara hienelor hâde, există însă și oaze de lumină. Am fost bursier NEC timp de un an, pe un subiect de – ține-te bine! – urbanism istoric 🙂 Unde nu doar că am fost tratată uman, dar am fost creditată cu încredere și plătită ca cercetător. Wow! Mai mult decât atât, am știut clar de la început ce se așteaptă de la mine și nimic nu s-a schimbat pe parcurs. Nu mi-a cerut nimeni hocus pocus și numere magice de descoperiri senzaționale. Nu m-a criticat nimeni, nu s-a băgat nimeni în ciorba mea și nu mi-a zis nimeni “dă-te mai încolo”. Nimeni n-a mai făcut asta pentru mine. M-am simțit om ca cercetător. M-am simțit om.
Și-atunci, de ce m-aș întoarce, vreodată – fie și 5 minute -, în lumea hienelor? Pentru nimic în lume. V-am pupat, să vă mâncați între voi. Eu am învățat că nu trebuie nici să calc pe cadavre, nici să sug lăptic de hienă acrită ca să exist în lumea asta. Din fericire, există mai multe lumi. Am găsit o lume în care pot să studiez exact ce vreau eu, cum vreau eu și (mai mult sau mai puțin) când vreau eu, folosindu-mă de marfa produsă de alții. Să știți că și teza e o mega-compilație de marfă produsă de alții. Dar… ăsta e rolul unei sinteze, până la urmă. Vă las pe voi să produceți marfa brută, băieți. Eu m-am specializat pe sinteze și n-aveți decât să mă mușcați de glezne sau să-mi săriți la gât, că nu mă atingeți. Dacă m-ați fi primit în lumea voastră m-ați fi umplut de sânge. Acum, că mi-am găsit lumea mea, nu mă puteți atinge. Vă sunt profund recunoscătoare că nu mi-ați găsit loc, oriunde e mai bine decât între voi.
Îi dedic teza nepublicată Sofiei, pe care am privat-o de o mamă suficient de bună ca să cresc acest copil diform de 900 de pagini întru mulțumirea hienelor… Și deopotrivă tuturor celor care au încercat să se implice în arheologia românească și au rămas cu experiența de culoare pământie și cu gust amar. Toți am fost privați de o mamă suficient de bună.
alexandrateodor 