Model de date pentru analiza morfologică a așezărilor romane & set de date pentru Tomis

Acest text prezintă contextul și rațiunea publicării unui pachet compus din articol și set de date, în revista ArcheoLogica Data, 5.2, 2025. Ele sunt disponibile pe site-ul revistei, al editurii și pe un Google drive personal, din motivele explicate mai jos.

Acum un an și ceva primeam pe mail un apel la contribuții pentru o revistă de specialitate de care nu mai auzisem – ArcheoLogica Data, prescurtată ALD. Căutau în special materiale pe tema arheologiei urbane, iar mie tocmai mi se publicaseră aproape simultan două studii din aceeași zonă tematică. M-am bucurat foarte tare că, dintr-un motiv sau altul, proaspetele mele lucrări le-au ieșit în “cale” și astfel am ajuns în lista lor de destinatari. Acum, la peste un an distanță, pot spune că a fost singurul efect pe care l-au avut acele articole, în afară de stegulețele din CV… În fine, să trecem peste asta.

Din apelul lor mi-a reținut atenția “the scientific journal that provides a space for sharing your datasets”. Aha, deci nu vor doar o cercetare științifică, ci și datele din spatele ei! Interesant! Grozav, chiar! În scurt timp, informația asta s-a întâlnit în mintea mea cu o mai veche problemă nerezolvată: fișele de sit din teză. Adică ghiuleaua care-mi atârna de picioare de fiecare dată când mă gândeam la publicare. De ce? Foarte simplu, sunt mari (și prin asta provocatoare pentru o lucrare tipărită), dar oricât de banale prin conținut sunt indispensabile pentru lucrarea mea. O variantă digitală era, în mod evident, singura soluție rezonabilă, doar că asta se împacă mai greu cu modelele tradiționale de publicare de un anumit prestigiu în domeniu, pentru care dacă nu e tipărit nu există…

Niște propuneri și tentative au existat, dar din variate motive au eșuat. Am scris despre asta acum doi ani, când am vărsat pungi groase de venin cu ocazia postării integrale a tezei ca literatură gri, pe pagina mea de Academia.edu. Raportat la posibilitățile de care știam atunci, era cam ultima variantă pentru a nu rămâne “în sertar” pe termen nedefinit.

Soluția de publicare de tipul celei de la ALD aduce, însă, o paletă nouă de posibilități. (După mine, publicarea seturilor de date ține de viitorul cercetării, dar despre asta voi scrie cu altă ocazie.) Din păcate, întreaga colaborare cu editorii italieni a fost exemplară fix până la setul de date… Intenția e grozavă, dar punerea în practică mai are nevoie de îmbunătățiri. Nu mai intru în toate detaliile dansului, mă limitez la a preciza că datele sunt publicate la ei (aici) în ultima formă trimisă de mine și se vor cita cu coordonatele indicate de ei (DOI dataset: 10.13131/unipi/9b48-6r69), însă recomand descărcarea lor de pe drive-ul meu de Google (aici), pentru că sunt într-o formă mai accesibilă și acolo le actualizez pe măsură ce mai găsesc erori (de exemplu, în setul trimis la ei au scăpat pdf-urile vechi aferente fișelor…). Din păcate, deși inițial au zis că se pot face actualizări ale setului de date, experiența mi-a arătat că ele sunt neașteptat de greoaie, motiv pentru care am scos varianta asta din orice calcul (la fel ca și publicarea la ei, pe viitor). Am adăugat pe drive și un document pe care mi l-au cerut, dar dintr-un motiv care îmi scapă nu se regăsește pe nicăieri în platforma lor, anume descrierea setului de date (Dataset-description-form.docx).

Momentan am inclus în setul de date asociat articolului o singură fișă – cea pentru Tomis, care este și cea mai mare dintre toate şi care răspundea cel mai bine numărului tematic legat de arheologia urbană –, cu o traducere în engleză în mod evident necesară, fie şi departe de a fi “curată”. Traducerea e oricum adaptată, deci nu chiar fidelă variantei româneşti, din motive încurcate legate de tentativele de publicare ale tezei și de studiile pe care le-am mai publicat până la finalizarea lucrării. Spre deosebire de varianta din teză, anume .pdf după fișa în Word și câteva extrase .pdf din fișierul .dwg (Autocad), aici materialul e complet pentru partea desenată și editabil, atât pentru text, cât și pentru partea desenată. Practic, oricine ar dori să folosească munca mea și să o modifice, să o actualizeze, să o integreze în altceva etc., poate face asta… evident, cu condiția să-mi citeze contribuția 🙂 Deși fișierul .dwg pare golaș la prima vedere, este (din ce știu eu) prima variantă publicată a descoperirilor arheologice mai importante de până prin 2012, în format vectorial și georeferențiat… un tip de date care încă e o raritate în 2025! Cât despre cantitatea datelor vectoriale, ele reflectă destul de bine ceea ce se cunoaște despre orașul antic – adică relativ puțin raportat la dimensiunile și importanța lui. Fișierul conține momentan doar vectorizările mele după planuri publicate (foarte rar inedite), cele din urmă fiind păstrate ca martor, pe layere distincte. Din precauție privind permisiunile de reproducere, nu am inclus (încă) în pachetul de date imaginile propriu-zise după care am vectorizat, deși a fost unul dintre lipsurile sesizate de către unul dintre recenzori. E o temă în sine și nu ar fi încăput în calendarul acestei sesiuni de publicare. Au rămas, însă, toate detaliile care permit identificarea surselor utilizate și refacerea legăturilor cu planurile suport, la nevoie – chiar dacă ar fi poate necesar să mai fac niște completări pe alocuri. Întregul sistem de lucru a fost o încrengătură prea complicată ca să permită o detașare facilă și direct inteligibilă a datelor. Oricine întâmpină probleme pe direcția asta e liber să-mi scrie. Ar mai merita precizat că .dwg-ul este, la propriu, bucătăria mea de lucru, aşadar într-o formă care n-a fost gândită să circule și în care nici n-am apucat să fac “curat”. Doar gândul în sine mă pune pe fugă, deci e mai bine așa decât deloc :))

Cel mai important aspect este, însă, cel puțin pentru mine, validarea metodei de lucru prin publicarea ei în sistem peer-review, într-o revistă italienească de arheologie, chiar şi la zece ani distanţă. N-am prea multe articole publicate cu peer-review pe bune, dar sistemul lor mi s-a părut de departe cel mai serios. A fost prima dată când lucrarea mea a fost trimisă recenzorilor fără vreo urmă de informație care să le sugereze cine a scris-o (double blind peer-review), variantă care pare să fie cea mai mare garanție de obiectivitate cu putință. Poate că n-aș fi gândit așa dacă n-aș fi avut o experiență foarte neplăcută cu un proces de single-blind peer-review – adică ei știau cine e autorul, eu nu știam cine îmi evaluează lucrarea –, în care am “beneficiat” de o recenzie părtinitoare și deloc favorabilă mie, iar prin asta cu totul neprofesionistă. Sunt destul de sigură de interpretarea mea pentru că în cercul respectiv, foarte limitat în relații profesionale pe tema mea de studiu, era imposibil ca evaluatorul să nu mă cunoască; în plus, am recunoscut în raport câteva reproșuri foarte particulare, pe care le mai auzisem cu alte ocazii. Apropo, era recenzată tocmai o prezentare a tezei într-o revistă românească (dar cu aspirații și pretenții spre un statut internațional), la invitația editorului șef… nici măcar nu fusese propunerea mea. Un eșec total, în primul rând uman.

Acum vreau să revin la metoda de lucru, cea pe care am ales să pun reflectorul în acest număr din ALD – prin articolul propriu-zis. Publicarea fișelor de sit în sine poate să pară nepotrivită, fișele având – așa cum a mai apreciat cineva la un moment dat – un aspect de maculatură. De la un punct încolo chiar este maculatură, chiar este compilație, dar de fapt asta ține de o rutină necesară de colectare a datelor. Întrucât nu m-am putut baza pe date colectate metodic la prima mână (așa cum ar fi ideal – adică pe sit, odată cu excavarea…), ci predominant pe date raportate mai mult sau mai puţin intenţional, de cele mai multe ori într-o manieră lipsită de o abordare sistematică, soluția pe care am adoptat-o a fost aceea de a desface mărunt informațiile publicate și de a le (re)asambla pe o structuctură prestabilită. Așadar, contribuția mea în aceste fișe constă în:

conceperea și adaptarea structurii dedicate temei (inclusiv din mers, cu fiecare situație nou apărută);
colectarea și selectarea datelor relevante din literatură (adică tot ce-am găsit despre structuri construite pentru siturile studiate);
în fine, asamblarea datelor pe structura dedicată. Uneori, această asamblare s-a bazat pe o interpretare diferită de a celor care au publicat datele, dar situațiile de acest fel sunt prezentate ca atare (sau cel puțin m-am străduit să mențin această coerență, chiar dacă e posibil să existe scăpări).

Nu m-am ferit să exprim rezerve privind unele interpretări, sau să formulez altele noi atunci când s-au conturat, având conștiința împăcată că, în acest gen de cercetare, rămân mereu chestiuni incerte și că este esențial să ne păstrăm mintea deschisă la cât mai multe variante de interpretare.

Deşi utilizează tehnologii depășite (chestiune care se poate actualiza relativ ușor), dar adecvate resurselor limitate de care am beneficiat, metoda de lucru pe care am construit-o în cadrul stagiului doctoral și pe care am prezentat-o parţial în acest articol este, după mine, un instrument necesar studiului oricărei așezări umane istorice – aș îndrăzni să spun indiferent de temă, chiar dacă eu mi-am focusat atenția pe configurația ei fizică, în tentă urbanistică. Una dintre componentele esențiale ale unei așezări este amplasarea ei într-un teritoriu dat (ceea ce, mai ales în epoci istorice, îi imprimă o serie de condiționări importante), iar alta este modul în care întinderea ei variază în timp – prin extindere, restrângere, densificare sau rarefiere. Indiferent ce studiem despre un oraș – literatură cu referințe topografice (pentru o așezare mai recentă), cultura materială (ceramică, sticlă, monede etc.), chestiuni antropologice legate de etnii sau categorii sociale, sau altele care nu-mi vin acum în minte, raportarea la o hartă a așezării și la aspectul și caracteristicile ei fizice, prin clădiri, străzi, spații publice sau private etc., de care se pot lega toate aceste tipuri de date, poate conduce la concluzii mult mai complexe decât analiza tematică în sine, desprinsă din contextul fizic și spațial. Cu atât mai mult, însă, este important să asamblăm cât mai precis datele spațiale, de la mare la mic, atunci când îi analizăm configurația fizică – așa cum era cazul tezei mele.

Aceste fișe scrise, complementate de partea desenată, sunt gândite să descrie ceea ce știm despre componenta construită a orașelor studiate şi pot fi un punct de plecare atât pentru studiul configuraţiei fizice în sine, cât şi pentru studii conexe care utilizează date spațiale.

Într-o formulă ideală (pe care o văd de mult ca fiind o bază de date GIS), ar fi fost asociate și imagini (fotografii) și orice alte tipuri de date mult mai accesibile în ultima perioadă (precum nori de puncte, ortofotograme etc.), însă toate cele din urmă ar fi fost imposibil de integrat într-un format clasic de teză de doctorat, care oricum a ajuns să fie supradimensionată. Documentarea din spatele a ceea ce a ajuns în cele trei volume ale tezei cuprinde şi o colecție relevantă de imagini (cam tot ce-a venit la pachet cu planurile de prin studii şi rapoarte, pe lângă propria mea colecţie foto din teren), pe care le-aş putea încărca sec într-un set de date, dar şi mai bine le-aş vedea într-o bază de date legată la GIS-ul din vis…

Revenind la realitate, în loc de concluzii:Demersul central de documentare și cercetare al tezei, reprezentat prin conceperea fișei de sit și implementarea ei prin completarea datelor pentru 15 situri din Dobrogea, constituie prima abordare sistematică pentru studiul configurației lor și o potențială fundație pentru dezvoltarea spre un proiect GIS. Titlul mult mai generic ales pentru articol, Morphological Analysis Data Model for Roman Settlements, se datorează faptului că, în principiu, e o metodă care poate fi aplicată oricărei așezări similare, ca să nu mă întind prin generalizare dincolo de preocupările mele – deși, așa cum spuneam mai sus, ar putea fi cu ușurință adaptabilă oricărui tip de așezare umană istorică.

Colecția lunii octombrie ’25 _deZeno

Am descoperit sursele de inspirație pentru Sittl și Sarihead, chiar curând după ce am postat luna trecută (când mă plângeam că nu știu de unde i-a scos). Nu m-am gândit să precizez până acum că, atunci când desenează, intră complet “în pielea” personajului – mai ales dacă e vorba despre moștri și dinozauri: se încordează, ridică brațele și rage la fel ca ei! Așadar, eram lângă el când îl desena (a suta oară) pe Sarihead și scotea niște sunete ca de RoAlert… Nu era prima dată când îi spuneam, dar am insistat (mai în glumă, mai în serios): “Știi, sirenele fac nino-nino! Cum auzi pe stradă când trec mașinile de poliție sau de ambulanță.” / “Nuuu!”, zice el. “Sarihead așa face!!!” și reia alarma de RoAlert. Atunci m-am gândit că totuși trebuie să fi văzut/auzit undeva anume dacă e atât de ferm convins, așa că am reluat căutarea. Am găsit chiar repede că Sarihead este Siren Head, o invenție bizară atribuită în sursa găsită de mine numitului Trevor Henderson. De fapt, sunetul pe care-l face e la fel cu alarma de război (pe care o știu doar din filme și din simulări, din fericire). Apoi l-am luat la “puricat” și pe Sittl, la care am muncit un pic mai mult, dar până la urmă l-am găsit. Este Sea Eater… cel mai mare monstru din coperta acestui clip – care chiar e impresionant, merită văzut! Nu doar că i-a desenat din memorie cu destulă acuratețe, dar a reținut și cum îi cheamă – după ureche, la câtă engleză știe el.

Desene strânse luna asta: peste 130, aici spre 50. Majoritatea sunt variațiuni pe aceleași teme, una fiind clar predominantă – Sea Eater – pe care l-a făcut în continuare și din plastilină, pastă de modelaj, bețe magnetice etc. (nu mai pun poze). Ne-am bucurat că totuși, pe lângă moștrii de serviciu din ultima vreme au mai apărut (sau revenit) și alte teme, precum Mickey Mouse, Stitch, caracatița din Pirații din Caraibe 2, dar și bradul de Crăciun (inspirație de la soră-sa, care i-a desenat un calendar cu brăduț ca să poată vizualiza/înțelege cât mai durează până când vin cadourile – o metodă deja testată, care la noi funcționează). Dar mai sunt și altele, pe ici-pe colo, vă las să le descoperiți 🙂

Colecția lunii septembrie ’25 _deZeno

A plusat față de luna trecută, de la 50 a ajuns pe la 80 de desene și a diversificat cu acuarelă (că ne-a văzut pe Sofi și pe mine cu picturile pe numere) și cu modelajul din plastilină (cu care a lucrat la terapie). Aceleași personaje în toate formele de exprimare, realizate cu aceeași lejeritate. Pe unii îi face și din bețe&bile magnetice. Mi-a cerut să i-l cumpăr pe Sittl Lego, dar i-am explicat că, fiind invenția lui (până la proba contrarie), trebuie să facem noi proiectul; încă nu mi-am făcut curaj.

Una dintre acuarele (ultima, aici) e făcută cu o pană de porumbel găsită pe stradă…, asta după ce-i arătasem că pe vremuri se scria cu pana îmbibată în cerneală. S-a chinuit un pic la el, dar ceva tot a ieșit. A abandonat tehnica după ce i-a mâncat pisica pana; nu glumesc, chiar așa a făcut – pisica noastră mănâncă orice. Ce-a rămas din pană am aruncat repede, să nu-și amintească de ea – nici unul, nici celălalt.

Am ajuns și la secțiunea desene, din care am selectat aici un pic peste jumătate. După ce a fost new entry spre finalul lunii august, Sittl a condus scena toată luna septembrie -Sarihead și dinozaurii având doar roluri episodice. New entry pe luna asta e un personaj mai creepy, sau de-a dreptul bloody. Îi zice Sonic și este un monstru care omoară alți monștri Sonic; adică e un personaj multiplu, sau o specie de monștruleți Sonic (încă n-am înțeles și nici nu-mi bat capul), iar ăia se omoară între ei. Am și șters din selecție un desen, de sângeros ce era – m-am îngrozit eu destul! L-am tras de limbă de unde mama Sonicilor i-a sos și p’ăștia, a zis că de pe YouTube; la bunici primește tableta, unde explorează liber… L-am și găsit pe Sonic ăsta, nu pare chiar așa de fioros, dar a umplut YouTube-ul de clipuri cu jocuri (e unul de 5 ore!!!) și tot felul de trăsnăi; nu mi-e rușine nici cu videoclipurile cu seturi Lego – tot ce curge pe căi neoficiale, foarte nocive pentru că îi fac pe copii să nu mai vrea să plece de-acolo. YouTube, oricât îi iubesc și îl folosesc (de îl și plătesc!), e un hău sinistru pentru cei mici; ca și tableta și orice alt ecran pe care adulții din jurul lui nu-l pot supraveghea. Been there, done that – nu mai facem. În fine, i-am zis că e prea nasol ce se întâmplă acolo, că e prea mult sânge, după care a mai frânat puțin și la ultimul desen cu Sonic a zis că roșu e forță, nu sânge… Noroc că mai bagă și câte un curcubeu cu unicorn și căsuțe roz-zâmbitoare, ca să nu ne îngrijorăm prea tare.

“Adolescence” (2025)

După mine, e unul dintre filmele anului, dacă nu chiar cel mai bun – chit că e miniserie. Știu că am memorie scurtă, dar nu cred să fi văzut vreun film mai bun în ultimii ani, cel puțin dacă suprapui toate capitolele la care excelează, anume problematică, impact potențial (măsurabil inclusiv științific, dacă și-ar prinde cineva mintea), dar și performanță tehnică și actoricească.

Imaginea afișului este cea mai bună metaforă vizuală pentru “buba” băiatului. Sursa: https://en.m.wikipedia.org/wiki/Adolescence_(TV_series)

A făcut valuri pe newsfeed-ul meu de Facebook în urmă cu câteva luni, când am citit tot ce-am prins despre el – în principal opinii ale diverșilor din cercurile mele, comentarii, tot ce putea fi relevant privind felul în care e primit și perceput de public. L-am “prizat” imediat ce i-au dat drumul pe Netflix, dar nu m-am simțit în stare să scriu nimic după vizionare; se scrisese deja prea mult, oricum, iar poate cei mai îndreptățiți erau psihologii – ori eu chiar am mulți psihlogi în urmărire de la un timp. Acum vreau să revin asupra lui și să las o notă personală, pentru că – nu-i așa – nu toți urmărim psihologi, iar unii dintre noi chiar îi discreditează. În situația asta, opinia unui cetățean oarecare poate să conteze mai mult.

Prima dată am vizionat Adolescence doar cu Mircea. Am considerat prudent să ne uităm întâi doar noi, adulții/părinții. După ce-am gafat-o o dată cu un film la cinema, mi-am spus că nu mai repet greșeala de a o expune la un film dur înainte să fiu pregătită emoțional să-i explic, dacă e cazul, ceea ce vede. În fine, după ce ne-am lămurit i-am spus Sofiei că trebuie să vedem filmul împreună, pentru că e foarte bun și chiar e o experiență binevenită la vârsta ei, dar a cam lăsat-o rece. Adevărul e că “ardeau” altele mai tare, precum examenul de capacitate, așa că n-am insistat. Apoi ne-am luat cu altele și am uitat.

Săptămâna trecută vine Sofi la noi și spune hotărât: “Vreau să văd Adolescence.” Hmmm, cum așa, ce ți-a venit tocmai acum, sau cu ce ocazie? – am întrebat-o. “Am văzut pe Insta că a luat puștiul de 15 ani un premiu Emmy și sunt curioasă cum joacă.” OK… orice îți captează atenția e bun, până la urmă. Noi nu reușiserăm să o convingem că merită, dar un puști de vârsta ei care câștigă un Emmy… baby, are cu totul alt calibru! Nu m-aș fi gândit că un premiu ar putea avea un asemenea efect (cu manta) asupra tinerilor, caz în care l-ar merita orice rol, oricât de slab – ceea ce clar nu e cazul aici, puștiul este excepțional… Este foarte evident că a înțeles mecanismele psihologice care-i ghidează personajul, altfel nu ar fi putut să joace atât de bine. FA-BU-LOS.

Paranteză. Probabil că asta e o chestie care poate șoca doar generațiile trecute de o anumită vârstă – să spunem, rotund, 30 de ani? -, anume precocitatea tinerilor de azi în raport cu educația psihologică; ok, poate că nu e valabil pentru toate categoriile sociale, dar cu siguranță pentru cele mai favorizate. Poate din simplul fapt că au fost expuși subiectului de mici, că au acces non-stop la informații pe linia asta (dacă-i interesează), că poate se discută ocazional la școală, în jurul lor etc., cert e că sunt din cu totul altă ligă decât ăștia mai trecuți de prima tinerețe și că au cu totul alt start în viață pe chestia asta. Acum vreo doi ani am avut ocazia, la o nuntă…, să ascult o adolescentă din familia foarte extinsă vorbind despre frații Tate, într-o discuție în contradictoriu cu unchiul (!) ei, cu vreo 20 de ani mai mare decât ea. L-a surclasat cu lejeritate. Puștoaica avea un bagaj de cunoștințe despre caz care bătea cu mult ce știam eu – mie doar îmi suna cunoscut numele lor, dar la epoca aia cam atât… – și niște argumente pe care eu le descoperisem abia recent, într-o perioadă de mare dificultate din care încă mă târam să ies. Nu pot să ascund că am fost profund invidioasă preț de câteva minute, comparându-mă involuntar cu ea când eram la vârsta ei – ce înțelegere copilăroasă aveam despre oameni și relațiile umane. Apoi mi-am dat seama că asta e creșterea firească, atunci când copiii noștri sunt expuși mai repede la cunoaștere și pot cu adevărat să învețe din greșelile noastre.

Așadar, am revăzut filmul – în două tranșe, că sunt patru episoade lungi de peste o oră -, de data asta cu Sofi. (Mircea a zis pas, nu mai vrea să revadă, e prea nasol.) Nu cred că a plâns decât la ultima scenă din ultimul episod, zicând că n-a mai bocit de mult la un film (dar poate și ea are memoria scurtă, ca și mă-sa). La final am schimbat câteva vorbe, pentru că eram curioasă ce a înțeles – în mare, că altfel erau multe dedesubturi pe care le puteam lua la bani mărunți. Răspunsul ei a fost destul de prompt: “Tragedia asta nu s-ar fi întâmplat dacă părinții i-ar fi acordat băiatului mai multă atenție.” I taught you well, my apprentice, mi-am spus – precum Oscar la cursul de șah de pe Duolingo. Bine, nu e chiar (sau doar) meritul meu, mesajul ultimei secvențe era destul de transparent în această direcție. În discuția care a urmat am elaborat pe tipul de atenție necesar pentru a dezamorsa asemenea “bombe” din viața unui copil, ca să fie clar că nu e vorba despre cât de mult îi place mâncarea de la școală sau ce note a luat la matematică. Și am convingerea că a fost clar, pentru că am avut multe astfel de discuții sensibile în ultimii ani, unele mai la rece, altele foarte inconfortabile (pentru ambele părți).

De ce e important să vizionăm Adolescence – ca părinte, viitor părinte și adolescent, chiar și în devenire? (să zicem că vârsta de 13 ani, cât avea personajul din film, ar putea fi o limită bună de pornire, dar cred că merge și mai jos cu un an sau doi) Pentru că psihologia de uz casnic se învață în straturi (ca orice altceva de o anumită complexitate), iar ăsta e un strat foarte consistent – precum un curs intensiv; pentru că învățăm la ce “nimicuri” să fim atenți – și unii, și alții; și pentru că fiecare efort conștient de a îmbunătăți relațiile dintre părinți și copiii lor, indiferent de vârstă și de inițiator, este un pas mic, dar important, spre mai bine. Povestea lui Jamie, un băiat de 13 ani care a ucis cu brutalitate o colegă de școală pentru că îl lezase emoțional – inspirat de o suită îngrijorătoare de cazuri reale -, e o pilulă foarte amară, dar foarte eficientă. Episoadele filmate dintr-o singură bucată (!) adaugă o presiune de mare efect psihologic, care fără îndoială fac să merite tot efortul logistic și uman din spatele camerei.

“T A T A” (2024)

Am promis că scriu despre el și mă țin de cuvânt, dar nu prea am ce. Nu în sensul că n-aș avea nimic de zis, ci dimpotrivă – aș avea atât de multe încât mi se blochează mintea. A corespuns cu toate așteptările formate din diversele lecturi și cadre pe care le-am văzut pe net. E categoric multe clase peste contemporanul “O familie aproape perfectă” (2024) – nefericită coincidență să fi apărut deodată, zău… Singura supriză pe care am avut-o a fost că m-a bușit plânsul în trei reprize de-a lungul unui minut, de când m-am ridicat de pe scaun până când am ieșit pe poartă. Nu cred că au fost două minute, obiectiv privind, dar părea că nu se mai termină aleea aia dintre clădirea din spatele Institutului Francez și trotuarul din față, unde m-am oprit să-mi suflu nasul (pe care nu l-am putut controla) și-am reușit să-mi înghit ultimul val de plâns pentru că am început să ventilez vorbind.

Am încercat să-mi amintesc de ce mi-am reprimat, totuși, pornirea naturală și absolut explicabilă de a plânge și mi-am dat seama că-mi era rușine să fiu văzută că plâng – deși nu mă cunoștea nimeni pe-acolo, mă uitasem bine când am intrat în sală. De fapt, îmi era rușine de mine, pentru că venisem foarte convinsă că sunt super-pregătită să văd filmul ăsta – dat fiind că eu am trecut deja prin bla-bla-bla – și când colo… pac, mă pocnește plânsul! Nici n-am simțit că vine! Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, de ce-mi vine să plâng incontrolabil. Semn că în continuare aștept de la mine mai mult decât ar fi uman.

Nu cred că puteau alege un titlu mai bun. Mai puternic. Până și fontul, culoarea și distanțarea literelor sunt ceea ce trebuie. La liceu ar trebui să fie “lectură” obligatorie.

https://www.imdb.com/title/tt17044840/; https://www.facebook.com/TATA.documentary

un altfel de happy ending

N-am simțit nevoia să marchez finalul de grădiniță al lui Zeno, sau finalul de gimnaziu al Sofiei, pentru că sunt momente firești, ca multe altele, pe care le trăim toți cei care avem copii. Doar ne-am lăudat pe Facebook cu o poză – că n-ar fi fost nimic de scris – pentru prima lor zi de pregătitoare și liceu, ‘că sună cumva și a fost un moment așteptat cu emoții variabile (Zeno cel mai puțin – aparent, că n-avem acces la mai mult pe linia asta -, Sofi cel mai mult, iar noi undeva între). În schimb, simt nevoia să celebrez ceva care nu vine firesc în viața oricui, despre ceva greu de îmbrățișat cu toată inima și la care nu te-ai aștepta să-l percepi ca pe un moment care se cere marcat cu o mărgică pe firul vieții: intervenția terapeutică și inevitabilul final de etapă terapeutică.

Luna asta ne-am luat rămas bun, pe rând, de la întreaga echipă de terapie cu care am lucrat legat în ultimii doi-trei ani, la trei ani și jumătate de când am început. E mare lucru pentru că dinamica echipelor de terapie e destul de mare; am început cu o echipă care și-a tot schimbat componența până la stabilizare, din variate motive. Nu ne-am despărțit de voie, ci doar de nevoie, deși funcționam deja de mult timp într-o interacțiune foarte bună (și cât poate să dureze ceva foarte bun, fără o minimă schimbare?). Știam de ceva timp că vine despărțirea asta, pentru că ședințele noastre erau dimineața, în septembrie urma să începem școala cu program tot dimineața, iar terapeutele cu care lucram nu au program, sau nu mai au locuri libere după-amiaza.

Încep cu Anca, pentru că ea e veterana noastră… a lucrat cu Zeno aproape trei ani, de două ori pe săptămână timp de vreo doi ani și o dată pe săptămână în ultimul an. Nu a jucat mereu rolul cu “zâna cea bună”, a căutat și să-l provoace, ceea ce pentru mine a fost pansament… pentru că nici eu nu pot fi mereu pe plus. De aceea, au fost momente în care Zeno a opus rezistență și n-ar mai fi mers la Anca, dar am continuat pentru că eu rezonam cel mai bine cu ea. Uneori mi se părea că eu aveam mai multă nevoie de ea decât el… Anca a fost zâna cea bună în costum de zgândărici.

Denisa a fost alături de noi aproape doi ani de zile, din care vreun an a lucrat cu el trei zile pe săptămână, apoi treptat câte două și spre final o zi pe săptămână. Ca număr de ședințe (dar cine le mai numără?) poate că a prins comparabil cu Anca. Denisa a fost mereu “zâna cea bună” – o specie străină pentru mine, dar pe care o privesc cu admirație și nu pot decât să mă bucur pentru Zeno că a fost în viața lui și că a contribuit la nucleul iubirii de sine (știu că sună foarte cheesy, dar când conștientizezi că trebuie să ți-o construiești artificial la ~40 de ani nu mai e cheesy deloc). La despărțire mi-a povestit cu emoție că Zeno a fost primul copil cu care a lucrat în centru și că a îmbrățișat-o din prima zi; între ei a fost iubire de la prima vedere.

Închei cu Ileana, care a coordonat terapia lui Zeno timp de doi ani și jumătate. O dată pe lună făceam împreună inventarul reușitelor și provocărilor noi sau în lucru, iar ea ajusta planul de intervenție în funcție de obiectivele curente. Tot o zână mereu bună și cu zâmbetul pe buze, indiferent de context, care l-a îndrăgit pe Zeno în mod vizibil de la prima până la ultima întâlnire. Nu am decât poze de la final, când postarea asta a devenit premeditată 🙂

Mi-e greu să exprim în cuvinte cum a fost, de fapt, această despărțire, pentru că echipa de terapie a fost parte din familia noastră extinsă pentru jumătate din viața lui Zeno de până acum. Iar prin el, a fost parte din viețile noastre în câțiva dintre cei mai grei ani. Dacă am supraviețuit și ne-am revigorat psihic, li se datorează în bună parte. Pe lângă intervenția propriu-zisă și achizițiile permanente ale lui Zeno, aceste zâne bune au fost plasa noastră de siguranță în viața de zi cu zi. Știam mereu că dacă apare vreo dificultate, e cineva alături de noi cu o privire obiectivă și o vorbă bună, care ne poate ghida. Nu e puțin lucru când ai un copil atipic.

Ne luăm la revedere de la Anca, Denisa și Ileana, cu mulțumiri și recunoștință pentru dedicarea și profesionalismul lor, și ne continuăm drumul cu noua echipă de terapie care l-a preluat pe Zeno. Am păstrat, totuși, și ceva “vechi” – să ne poarte noroc -, pentru că am primit-o înapoi pe Andra, prima lui coordonatoare și cea care ne-a convins că terapia ABA la Autism Voice rulz!

“O familie aproape perfectă” (2024)

Am vizionat aseară, la Grădina cu Filme, O familie aproape perfectă – cel mai recent film al lui Tudor Platon. S-a scris deja multișor despre acest film-documentar. Având în vedere că difuzarea lui s-a suprapus cu cea a unui alt film românesc având o tematică înrudită – Tata -, cele două filme sunt frecvent prezentate comparativ, sau cel puțin prin asociere. Pe al doilea încă nu l-am văzut, dar îl aștept cu nerăbdare de când s-a publicat vestea că va fi (adică de peste un an…). O cronică tipică este cea de la Scena 9, iar alta (care mi-a plăcut mai mult) e cea prin care am aflat, recent, despre filmul lui Platon.

Filmul propriu-zis nu mi-a plăcut-plăcut. Pentru gustul meu, atât personajele, cât și conversațiile lor sunt nesărate (impropriu spus “personaje”, pentru că sunt oameni care-și joacă propriile roluri în real life – ceea ce poate să fie o premieră absolută în cinematografie, dar n-am verificat această apreciere care poate fi doar rodul ignoranței mele). Întreg filmul aduce disconfortul de a te situa în viața unor oameni pe care nu doar că nu-i cunoști, dar nu-i simpatizezi neapărat, și face asta mai ales în momente din viața lor în care parcă nu ți-ai dori să fii martor. Deși se vorbește despre curajul și vulnerabilizarea protagoniștilor (care sunt cele mai evidente în relația dintre ei și public), eu cred că e un pic și din partea cealaltă. Filmul e intruziv în ambele direcții, dar e o intruziune de tip “medicament” – neîndulcit (pentru ambele părți). Nu mă mir când aud că mulți pleacă în timpul filmului, revoltați că se proiectează astfel de scene – așa cum ne-a mărturisit chiar Platon, aseară, după proiecție. El zice că publicul nu pleacă de plictiseală, deși eu cred că poate fi și asta o cauză, pe lângă disconfortul psihologic – care poate fi conștientizat, sau nu. Plictiseala e una dintre acele părți inerente ale vieții cu care mulți nu vor să conviețuiască, prin urmare se revoltă (ca și cum te-ai revolta că îmbătrânești…); în cazul de față ar fi, deci, o dublă revoltă, iar una nu o exclude pe cealaltă. De altfel, singura recenzie din partea publicului pe care o citisem sublinia în tușe groase doar plictiseala. Eu cred că e o apreciere injustă; la un astfel de film nu poți invoca doar plictiseala, fără a recunoaște totuși valabilitatea temei, pentru că nu văd decât două scenarii posibile pentru spectatori: 1. poți pretexta plictiseala ca paravan al disconfortului (ne)conștientizat și 2. poți să fi trecut deja, în viața ta, prin acel gen de disconfort și să rămâi doar cu plictiseala. Dar plictiseala nu e ceva rău, mai ales când ai și un strop de curiozitate (după mine, dacă rămâi doar cu plictiseala sigur mai e ceva de râcâit). Eu am avut mai multe curiozități, chiar dacă nu aveam așteptarea să-mi placă și chiar dacă la suprafață m-am plictisit: cum vede autorul filmului – în mod evident mai tânăr decât mine – această temă spinoasă a comunicării în familie (și trebuie să recunosc că a descoperit-o mult mai repede decât mine); cum și cât mă regăsesc eu în povestea lui/lor (suficient, aș spune); cum percepe Mircea toată experiența (având în vedere că nu l-am pregătit cu nici un fel de detalii, altul decât “film românesc” – după care nu se omoară) și cum reacționează publicul (pleacă, nu pleacă; comentează, e atent/distras etc.) Acum, dacă stau să mă gândesc retrospectiv, gândeam că mă plictisește în timp ce priveam, dar poate eram prea influențată de recenzia aia și poate aveam nevoie de timp să procesez ceea ce văd. După ce-am schimbat impresii cu Mircea, am înțeles mai bine de ce pe mine m-a plictisit, iar pe el nu: între el și personajul principal sunt mai multe zone comune decât între mine și oricare dintre personajele filmului. E destul de clar, deci, că mai mult decât orice alt tip de film, acesta va genera reacții dintre cele mai nuanțate; mai precis, nu există doi oameni care să-l recepteze la fel, ceea ce înseamnă că are suficientă profunzime – chiar dacă pare o banalitate. În timpul acestui exercițiu, dar și după, fiecare face în mintea lui pattern recognition, voluntar sau involuntar, conștient sau inconștient – adică în funcție de vârstă, experiența de viață, tiparul de personalitate propriu, dar și al apropiaților/cunoscuților lui etc., găsește mai multe sau mai puține zone comune cu peisajele conturate ale personajelor.

Pentru mine, cea mai mișto parte a fost abia după proiecție, când organizatorii l-au avut ca invitat pe autorul și protagonistul filmului. A fost un element-surpriză, pentru că nu observasem în descrierea evenimentului sesiunea de Q&A. Cu toate că mi-a fost nesărat în continuare (totuși, fără să mă irite, fiind și simpatic pe alocuri), m-am detașat voluntar de această percepție subiectivă și l-am urmărit prin filtrul curiozității de care aminteam mai sus, ca parte dintr-o experiență psiho-sociologică. Dialogul lui cu publicul a făcut filmul mult mai valoros – și poate că fix asta lipsește din montajul așa-zis documentar: vocea naratorului. E foarte greu să înțelegi un mesaj, un scop, un demers, atunci când nu este explicat; sigur, avantajul acestei abordări deschise este tocmai că lasă posibile mai multe efecte. A fost neașteptată și reacția publicului – nu doar că nu au plecat în timpul proiecției (unii au plecat imediat după), dar au venit vreo cinci-șase intervenții cu întrebări bunicele (cam două de căciulă). Abia prin răspunsurile autorului la întrebări am reușit să mai așez niște aha-uri în sistem – de pildă, partea cu plictiseala și platitudinea conversațiilor. Cineva l-a întrebat dacă a scos la montaj episoadele conflictuale, iar răspunsul a fost sec și plauzibil – deși oarecum neobișnuit în peisajul nostru mioritic, destul de violent: tăcerea din conversație e conflictul! Și trebuie să-i dau dreptate, având la activ o pleiadă de silent treatment (doar că, în experiența mea, a fost alternată cu ieșiri zgomotoase). Deși – trebuie să subliniez – cele două tipuri de tăcere menționate sunt foarte diferite, fiecare e toxică în felul ei. Apoi, incapacitatea de comunicare (chiar și când se vorbește) e tot o formă de conflict, e chiar nodul din gât cel mai amar; subscriu: cele mai amare noduri în gât le-am avut când n-am știut să exprim ceea ce simt, urmarea firească fiind că eram neînțeleasă.

Sesiunea de Q&A cu Tudor Platon, moderată de Ileana Bîrsan, după proiecția filmului “O familie aproape perfectă”. 4 septembrie 2025, Grădina cu Filme.

Bref, recomand filmul ca pe un medicament, nu ca pe un film-ca-oricare-altul (nici nu este un film ca oricare altul). E o pilulă care invită la recunoașterea unei probleme universale – un clasic elefant din cameră – care ne urmărește pe toți, toată viața: comunicarea emoțională. Acel gen de comunicare care nu se învață (decât excepțional) în familie și care abia începe să dea niște rădăcini prin acele activități extracurriculare de alfabetizare emoțională a copiilor, despre care mai citim pe ici-pe colo. Ce mi s-a părut remarcabil, încă din primele dialoguri unu-la-unu, este cât de autentic nefuncționale erau: personajele discutau în jurul unui subiect “fierbinte” fără să-l numească (pentru mine era evident, că știam povestea filmului, dar era clar mai puțin evident pentru cineva care venea complet nepregătit) și efectiv nu erau capabile să formuleze clar nici o idee de la cap la coadă. Întregul dialog era ciuruit de expresii din familia ticurilor verbale de completare când nu mai știi cum să te exprimi – “înțelegi ce vreau să zic”, “ca să zic așa”, “eu așa simt” – și platitudini de genul “o să vezi tu” (că vei păți ca mine), (de ce cutare?) “că așa-i viața”, personajele nereușind de fapt să comunice mai nimic substanțial deasupra liniei de plutire care pare să se sintetizeze în scutul universal valabil: “părinții mei nu m-au învățat, deci n-am știut nici eu” – uneori cu variația: “dar eu am încercat”. Lipsa alfabetizării emoționale este devastatoare. Fiecare dintre personaje rămâne, de fapt, doar cu felul în care se simte el însuși după interacțiune – un amestec de emoții pe care eventual poate încerca să și le proceseze, fără să înțeleagă prea bine cum se simte celălalt; or, scopul esențial al unei conversații din sfera personală, anume comunicarea veritabilă (acea conectare despre care vorbesc psihologii), este să înțelegi cum se simte celălalt. De altfel, multe dintre conversațiile cu tentă de monolog din film încep chiar așa: Cum te simți când…? Atât că răspunsurile lasă de dorit, de prea multe ori, în special în cazul părinților (iubita e clar cea mai alfabetizată dintre toți). Nici n-au cum, bieții oameni, să explice cum se simt, pentru că 1. nu își înțeleg propriile emoții, întrucât nu știu să le identifice la nivel teoretic și 2. le lipsește vocabularul emoțional de bază. Nimeni nu se naște cu achizițiile astea. Dacă ai noroc să le înveți de la cineva, bine; dacă nu, trăiești fără ele sau pui mâna și înveți. E drept, afirmația din urmă se aplică doar mai recent, când genul ăsta de informații sunt pe toate gardurile și trebuie doar un pic de efort să le filtrezi (iar apoi un efort monumental să le procesezi…); nu cu mult timp în urmă, în viețile multora subiectul nu exista. E un aspect de care merită să ținem cont, dar în spatele căruia nu merită să ne (mai) ascundem.

Iată că acum subiectul există, iar motivul pentru care acest gen de filme mă bucură cel mai mult este tocmai că ne expun la el. De aceea, voi continua să promovez această specie, indiferent cât de mult îmi plac sau nu – că poate mie nu-mi place un film, dar altuia da. Orice prilej de a sparge această bubă este foarte binevenit, pentru că niciodată nu putem avea prea multă comunicare emoțională. Poate că abia atunci ajungem să ne plictisim într-un mod plăcut, oferindu-ne reciproc prilej de reflecție și reașezare a straturilor de înțelegere în lumini și nuanțe mereu diferite a propriilor emoții, a propriilor vieți. Ce poate fi mai frumos de-atât, la finalul unei zile, sau la finalul unei vieți?

Colecția lunii august ’25 _deZeno

E poate cea mai bogată de până acum, chiar dacă tema dominantă e tot în zona monștrilor. S-au strâns 50 de desene pe hârtie și alte câteva digital; cele mai multe au fost câte 5, două zile la rând (15 și 16 august, când a fost liber la grădi și fără bunici, deci s-a plictisit mult acasă). Aici e o selecție cu desenele cele mai simpatice/complete.

Chiar de la începutul lunii s-a conturat un nou personaj pe care n-am reușit să-l identificăm prin desenele la care (știm noi că) se uită el – se numește Sarihead. Sarihead e, de cele mai multe ori, un monstru cu mai multe capete, care capete se numesc sirene (nu știu de unde i-a venit, dar le-a potrivit – probabil că fac niiino–niiino). Apoi, sirenele se pot afla oriunde pe corp, nu doar atașate capului; orice e rotund pe un Sarihead este o sirenă… Un alt “semn” distinctiv al lui Sarihead sunt fulgerele, pentru că el fulgeră (deci nu tună, doar fulgeră). Mai apare destul de des Mugetul Roșu, care e clar monstrul din The Sea Beast (2022). Spre finalul lunii a introdus și un Sittl (așa l-am scris eu, el zice Sitîl); el are niște nori negri în loc de fulgere. Uneori îi desenează în serie (31 august) și apoi zice că se întâlnesc și se bat. Episodic, mai apar Batman (pentru că i-a cumpărat taică-su o mască șmecheră de batman, de care nu s-a desprins câteva săptămâni) și Stitch (din Lilo & Stitch), sau chiar noi, cei din familie – inclusiv patrupedele. Și nelipsitul Godzilla, care s-a “topit” oricum în diverși moștri. Un personaj super-simpatic (tot cu sursă necunoscută) este TiVi (sau TV, 21 august), posibil inspirat de jucăria unui coleg de la grădi. Cele mai multe acțiuni se petrec în oraș (din Godzilla), sau pe mare (din The Sea Beast – și Godzilla). Oamenii au de multe ori în mână câte un pistol sau o sabie, cu care se apără de bestie. Undeva e și o domnișoară salvată de la înec de doi (!) băieți…

În vacanță am experimentat și desenul pe tabletă, merge brici… le recunoașteți ușor, sunt cele cu fundalul alb-imaculat. I-a plăcut așa de mult că n-ar mai fi pus mâna pe creion, dar am virat-o repede înapoi. Va avea timp de tabletă când n-o să mai facem față cu restricțiile 🙂

Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi

Sunt foarte mândră de Zeno și de mine, pentru că aseară am terminat de citit împreună, încet și sigur, prima carte pentru copii mai serioasă și mai puțin desenată. Nu era vreun scop în sine pe care să-l fi prestabilit, ci e o reușită venită din insistența de a-i citi, totuși, ceva, într-un program de rutină care să meargă și pentru el, dar și pentru mine… Că suntem doi în relația asta cu cititul (care a intrat în fișa postului meu; Mircea are programul lui de seară separat, chiar înainte să intru eu în tură, de Speedy Gonzales live reenactment – o poezie în sine…, dar e altă poezie).

De fapt, drumul până la Habarnam n-a fost deloc ușor, chiar dacă ultima bucată a mers relativ uns. În urmă cu doar câteva luni primeam feedback de la terapeuți că are deficiențe de înțelegere a textelor scurte la prima audiție sau mai puțin cunoscute, proba finală fiind repovestirea în câteva propoziții. Evident că nu era o surpriză pentru noi și nici nu-l vedeam pregătit pentru nivelul ăsta, dar terapeuții au niște obiective prestabilite, iar scopul lor este să le atace și să le atingă; iar mai devreme sau mai târziu chiar le iese! Tema poveștilor intrase de mult timp în planul de lucru; am vrut să verific pentru că aveam și amintiri destul de vechi pe zona asta: s-a întâmplat chiar în primele două luni de terapie…

În primul plan de lucru în care a fost introdus (17 august 2022 – e foarte simpatic să constat că aseară se împlineau fix trei ani de la această dată, cu totul aleatorie pe ambele capete), obiectivul era cuprins în “Programe pentru dezvoltarea limbajului receptiv” și era compus din trei puncte: să asculte povestea până la final; să arate personajele principale din poveste și să imite acțiuni simple din cadrul poveștii. Treaba cu imitatul a prins cel mai bine. N-aveam cum să uit, pentru că vreun an de zile (și nu exagerez, am înregistrări datate) ne-a căpiat cu Punguța cu doi bani. A început de la replica neobosită (dar epuizantă) a cocoșului (Cucuriguuu, boieri mari, daaați punguța cu doi bani!) și-a ajuns până la a repovesti aproape întreaga poveste din memorie, cu o predilecție clară pentru replici. (Era plăcerea lui să redea doar dialogul, fiind complet neinteresat de orice spunea povestitorul, de unde-am dedus că ar merita să-l trimit la cursuri de teatru – ceea ce am și făcut.) Dar nu așa, ocazional… ajunsese să fie program în fiecare seară să-i citesc “Punguța cu doi bani”. Acum, eu fac eforturi pentru el, dar nu pot chiar orice și la nesfârșit și nici nu cred că e sănătos. Deși îmi era simpatică povestea, la un moment dat mi se făcuse lehamite, așa că încercam alte povești. Dezinteres total! Nimic nu e la fel de amuzant precum Cucuriguuu, boieri mari, daaați punguța cu doi bani! La un moment dat mi-am amintit că găsisem mai demult o colecție de povești Electrocord pe YouTube, am identificat povestea și-am dat play, ușurată și recunoscătoare producătorilor pentru realizare, iar internetului și YouTube pentru simplul fapt că există! Curând după reușită dădeam play și ieșeam repede din cameră, ca să n-o mai aud! Dar biata Sofi încă mai dormea cu el în cameră, așa că n-avea unde să fugă, așa că am încercat și alte povești Electrocord… Nup. Nimic nu e la fel de amuzant precum Cucuriguuu, boieri mari, daaați punguța cu doi bani! Pe alocuri mai mergea cu “Cei trei purceluși”, “Ursul păcălit de vulpe” sau “Ridichea uriașă”, dar de toate mă săturasem. Grav. Majoritatea au un limbaj învechit și chinuit (niște forme de trecut la care ți se-mbârligă limba-n gură), pentru mine e un chin să le citesc și să tot refac frazele din mers ca să nu mă zgârie pe urechi. Chiar să le rescriu n-am avut pornire, să-mi fie cu iertare… îmi place să scriu, dar nici chiar așa. (Sau nu încă, cine știe ce microb mă mai apucă!)

La un moment dat am încercat să introduc prima carte cu Apolodor, care chiar îmi place foarte mult, dar nu reușeam neam să trecem de primele zece pagini. Mereu voia de la început și mă frustra; mă plictisisesm de început și nu știam cum se termină :)) A cuplat mai bine la Apolodor în Delta Dunării, dar aia e relativ scurtă și după o vreme am simțit că iar stăm de prea mult timp pe repeat. De la terapeuți am fost sfătuită să caut povești cu dinozauri, că deh… ăia-i plac. A fost o misiune în sine, dar eșuată… În primă fază am căutat pe internet. O tonă de cărțulii, dar nu aveam cum să le văd conținutul – ca să-mi dau seama dacă au fraze compatibile cu creierul meu, sau o să-mi vină să dau cu ele de pereți. Așa că n-am cumpărat de pe net, am mers în librării. Cred că am luat la mână vreo cinci-șase de-a lungul a câteva săptămâni, n-am găsit nimic să mă convingă. În librării nu le găsești așa ușor după cuvinte cheie (adică le găsești în stoc, dar nu le găsești la raft să dai cu bomba, pentru că n-au sistem de corelare cu baza de date), iar dacă întrebi vânzătoarele te trimit la cărți despre dinozauri. Le-am explicat cum am știut eu mai bine că vreau cărți cu personaje dinozauri, nu cărți care te învață despre dinozauri (d’alea avem, oricum); tot n-am găsit, n-a fost să fie. Așa că am abandonat pista cu dino, deși știu că într-o zi sau alta o să mă “împiedic” de ele prin librării. Mi-a rămas să dau raite prin casă și prin cutiile din toate casele prin care-am trecut în ultimii ani (și care tot rămân restante pe câte undeva, că nu ne mobilizăm odată să ne mutăm de tot). La un moment dat am găsit cărțulia asta verde, rămasă de prin biblioteca mai veche a Sofiei. O primise recomandare de lectură de la școală, prin clasa a doua sau a treia. A citit câteva pagini din ea și-a lăsat-o, iar eu eram încă pe formația de școală veche: ai învățat să citești? Dă-i bice! Oricum niciodată nu am simțit că ar pasiona-o să-i citesc și nu a fost nimeni să-mi spună: insistă, la un moment dat o să prindă… Fiind păstrătoare (eu), n-am dat-o mai departe. Mereu m-a amuzat numele, așa că am fost curioasă să mă uit prin ea, cu toate că era clar pentru o vârstă mai avansată decât nivelul lui Zeno. Lectura era plăcută, frazele cât de cât normale, așa că mi-am încercat norocul. Eram sceptică mai ales pentru că e sumar ilustrată, alb-negru, dar nu știu prin ce minune a prins. Nu știu exact ce i-a plăcut în toată experiența asta, pentru că în mod evident eu citeam ca un radio stricat, iar el găsea mereu câte un prilej de distragere. Când îl mai întrebam câte ceva din ultimile fraze citite, cam la 4 din 5 răspundea greșit sau găsea câte o replică ocolitoare; recent începuse să-mi spună: “Nu m-a mai întrebat nimeni asta!” :))) La un moment dat era mai atent la cifrele de la numerotarea paginilor decât la ce citeam eu, sau doar îl căuta pe Habarnam în micile desene, în care-l recunoștea după pălăria lunguiață. Cu toate astea, deși îl plictisea crunt, în fiecare seară aștepta povestea cu Habarnam de dinainte de nani. Nu mai cerea altă carte, trebuia să continuăm capitolul sau să începem unul nou. Când în sfârșit am terminat cartea, după câteva luni înșirate de citit puțin câte puțin în fiecare seară, l-am întrebat ce s-a întâmplat în poveste și n-a știut să-mi spună. Probabil că a reținut unele detalii, dar povestea de ansamblu e lungă și i-a trecut pe lângă ureche. Așadar, suntem încă departe de a ne fi atins obiectivele pentru programul “Dezvoltarea limbajului expresiv”, care în ultima variantă de plan cuprinde și “să repovestească 3-5 evenimente principale după prima audiere a unei povești (sau pe poveștile mai puțin cunoscute)“, dar cu toate astea am reușit să creștem premisele pentru un context favorabil și mai variat (esențial, atât pentru noi, cât și pentru el). Acum vrem să cumpărăm și restul cărților din seria cu Habarnam, iar poate cu timpul o să vrea să și urmărească poveștile, nu doar să asculte ca la radio, în timp ce trage mâța de coadă (la propriu, că mai nou avem pisică… pardon, pisoi) și mângâie dinozaurul. Nu de alta, dar se apropie de vârsta la care o să-l intereseze tema, care apropo, este mereu actuală: prichindeii care nu vor să aibă de-a face cu prichinduțele și aventurile prin care trec ei până ajung să se împrietenească cu ele. Bine, cu Zeno nu-mi fac probleme pentru că el chiar are fete prietene și are una mai mare în casă, ziceam și eu pentru prieteni… aud la mulți că băieții lor nici nu vor să audă de fetițe, de parc-ar fi aliens. Ce să vezi, exact ca prichindeii din Habarnam! Și exact ca pe vremea mea, deși sună bizar să gândesc asta cu “vremea mea”.

Personajele sunt simplu trasate și au nume adorabile, singura problemă pentru copiii mai mici (sau mai ca Zeno) fiind că există riscul confuziei cu niște cuvinte obișnuite. Pe prichindei îi cheamă – pe lângă protagonistul Habarnam (fără cratimă, ca să fie clar) – Știetot, Probabil, Posibil, Dondănel, Piuliță, Elice, Limonadă, Gogoașă etc., iar pe prichinduțe le cheamă Ochi-albaștri, Rândunica sau Pisicuța. Pentru mine a fost o plăcere să o citesc și să-i descopăr o mulțime de substraturi moralizatoare, în special pe cele cusute pe personajul principal. Habarnam este portretul perfect al copilului arogant, rău, chiar bully, mincinos, lăudăros și laș, care de multe ori străbate cu mare avânt și vârsta adultă. Povestea procesului prin care el se dă pe brazdă este, desigur, ideală, dar cam ăsta e rolul poveștilor, nu-i așa? Când copilul nostru o să prezinte simptome specifice o să-i amintim de Habarnam și cum i-a făcut să se simtă pe ceilalți când s-a purtat la fel. Dacă facem asta suficient de consecvent, efectul pozitiv e garantat.

Ce mă intrigă cel mai mult legat de Habarnam nu este că n-am citit-o când eram mică; nici măcar n-am auzit vreodată de ea, până când n-a ajuns pe lista de cumpărături de la școala Sofiei. N-am auzit nici în familia mea, nici la colegii și cunoștințele de părinți responsabili. Cartea e scrisă de Nikolai Nosov în 1954; născut la Kiev în 1908, în Imperiul Rus (cum sună asta, mai ales azi…), e mai bine cunoscut prin literatura pentru copii și adolescenți, deși a mai scris “schițe umoristice, un roman scurt și o trilogie de basme” (totul de la wiki citire). Nu am reușit să aflu când a fost tradus la noi Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi; un rezumat AI zicând că “Traducerea în limba română nu are o dată specifică menționată în sursele disponibile, dar cartea a devenit rapid populară și a fost publicată în numeroase ediții și traduceri în diverse limbi, inclusiv în română, după succesul său inițial.” Nici pe Grupul Humanitas nu scrie în mod explicit despre traducerea românească, ci doar că “Cel mai îndrăgit dintre eroii săi este fără îndoială Habarnam, protagonistul unei trilogii – Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi, 1953-1954; Habarnam în Oraşul Soarelui, 1958; Habarnam pe Lună, 1964-1965 – care în ultimele patru decenii nu a lipsit nici o clipă din rafturile librăriilor.” Librăriile lor, sau librăriile noastre? Și care 40 de ani? Ai mei, sau cei de după publicare?, că împreună sunt vreo 80… Nevermind, prezentări reciclate și făcute formal, ne-am obișnuit. Ediția noastră din 2022 moștenește versiuni care merg în urmă până în 2003, plauzibil să fie chiar anul primei traduceri în limba română.

Voi l-ați citit Habarnam când erați mici? Măcar în rusește, dacă nu în românește? 🤭

Colecția lunii iulie ’25 _deZeno

Treaba bună cu desenele astea este, între altele, că le face cu plăcere și în locuri în care chiar ne prinde bine să-l ținem ocupat – cum ar fi la terase, vara, unde altfel s-ar plictisi. Nu face doar asta, evident, dar părinții de băieți știu ce înseamnă cinci minute legate de liniște… Uneori cere el să deseneze, alteori îi propunem noi și acceptă fără ezitare; când nu vrea e pace, știm că nu se poate cu forța. Ah, cât despre “terminarea” desenelor… ca să fie clar pentru toată lumea: doar artistul decide când e gata, chiar dacă a colorat doar jumătate de cap. Poate că acolo îl doare capul pe monstru, poate că l-a vopsit cineva la mișto, orice este posibil. Realitatea e că poate atunci îl chemăm la masă și chiar îi e foame, sau acolo ajunge când se plictisește brusc. Din ce-am observat, nu-i place să revină asupra unui desen. Cum a înțepenit când l-a lăsat din mână, așa rămâne, chiar dacă uneori insistăm să-l termine și promite că “mâine”. Așadar, priviți și nu judecați 🙂