Despre mine

Prezentarea de mai jos e scrisă, în bună parte, acum șase ani. La un moment dat am scos-o de pe blog pentru că am simțit (într-un moment de confuzie generalizată) că nu mă mai reprezintă; intenționam să o schimb. Am recitit-o acum și-am realizat că, totuși, nu prezintă vreun neadevăr, iar percepția mea despre mine nu s-a schimbat atât de mult în raport cu acest conținut. Pe de-o parte, e un pic bizar pentru că viața mea s-a schimbat radical între timp; pe de altă parte e normal, pentru că orice schimbare are efect doar după momentul producerii ei. Ce-a fost rămâne valabil, iar o schimbare sănătoasă presupune acceptarea și integrarea a ceea ce a fost.
Așadar, am actualizat pe ici-pe colo și… aia e. Probabil că azi, dacă aș scrie de la zero, aș schimba ordinea și proporția unor secțiuni, poate aș adăuga altele, dar momentan rămâne așa.

Provocarea

De când mă știu am căutat provocări. Nu înseamnă că le-am și făcut față tuturor, multe m-au trântit bine de tot, dar când mi-am revenit am luat-o de la capăt – fie și cu altceva, provocare să fie.

LE: dacă stau bine să mă gândesc, în ultima vreme am tendința să analizez mult o provocare înainte să-i dau curs. Am avut parte de prea multe provocări dezechilibrate, prin urmare acum mă străduiesc să le evit, înlocuindu-le cu, sau, dacă se poate, transformându-le în provocări mai mărunte și poate mai modeste, dar prin asta mai fezabile și în ansamblu mult mai sănătoase.

Paradoxul

Puțini mi-au rămas alături de-a lungul timpului, pentru că n-au avut răbdarea să mă cunoască și să mă înțeleagă, sau pur și simplu nu le-a plăcut ce au găsit. Nu pot să spun că nu-i înțeleg. Mă bucur de un fizic oarecum firav, cu o figură de copilă (dar asta știu că se termină cândva), “posedat” de o fire deopotrivă emotivă și vulcanică. O copilărie nu tocmai tristă (aparent, sau conform celei mai largi percepții – inclusiv a mea, foarte mult timp), dar nici roz; o adolescență profund nefericită; o educație foarte principială și o tinerețe cu eforturi disproporționate, dar fără satisfacții pe măsură – toate m-au constrâns să nu devin cea mai agreabilă persoană din lume. Popularitatea, deci, nu e punctul meu forte, dar cu toate astea mă străduiesc să mă simt bine cu mine (LE: din păcate, pentru foarte multă vreme nu mi-a ieșit). De altfel, nici nu cred că popularitatea e criteriul care ar trebui să ne ghideze în viață, motiv pentru care la rândul meu evit persoanele cu prea multă popularitate (LE: iar între timp am înțeles și de ce).

LE: Foarte mult timp l-am intuit, dar abia în ultimii ani am  ajuns să înțeleg ce înseamnă paradoxul în ansamblul vieții mele. Psihologia și-a făcut tot mai mult loc între preocupările mele, venind din mai multe experiențe de viață, iar în decurs de câțiva ani am făcut multă lumină în lumea și mintea mea cu ajutorul lecturii (în bună parte, de specialitate/popularizare). Astfel, paradoxul a devenit explicabil, iar efectele lui au ajuns să fie mult mai ușor de suportat.

Profesia

LE: Pentru o prezentare “standard”, puteți parcurge pagina mea de pe site-ul universității unde lucrez. Pentru o perspectivă personală asupra propriei profesii, am bătut câmpii mai jos 🙂

Despre puține lucruri mi-e la fel de greu să scriu sau să vorbesc precum despre profesie. Când mă întreabă cineva cu ce mă ocup am un blocaj și de fiecare dată răspund ușor altceva. Ceea ce am ajuns să fac a pornit dintr-o totală lipsă de orientare și poate că asta se simte și acum, deși am ajuns să știu destul de bine ce vreau să fac. Din păcate, ceea ce vreau să fac nu e așa de ușor de făcut, cel puțin nu în contextul în care mă aflu, cu toate determinantele lui. Poate că am căutat prea mult provocările și nu mai știu să mă opresc.
În liceu am ales să fac arhitectura din lipsă de idei și din aceeași nevoie de provocare. Nici măcar nu a fost ideea mea, ci mi-a fost sugerată (nicidecum impusă); dintre toate variantele expuse, facultatea de arhitectură părea într-adevăr cea mai mai mare provocare. Așa a și fost — nu doar cea mai mare, dar o multiplă și perpetuă provocare: să intru, să încerc din nou, să întrerup, să revin, să trec totuși prin ea și să o termin! Fiecare episod, fie mai scurt sau aparent interminabil, a fost o experiență lungă și foarte grea (partea cu întreruptul a fost totuși cea mai ușoară — un an de zile m-am destins complet!). Paradoxul a lovit apoi din nou, pentru că am ajuns să rămân mai departe în aceeași universitate. Provocarea era acum să continui într-un mediu care-mi păruse întotdeauna nefavorabil și care foarte rar îmi lăsase o umbră de satisfacție, sub aripa singurului departament la care, ca student, mă uitasem cu admirație. Nici asta n-a fost ușor, dar e altă poveste și, fiind încă în desfășurare, poate mai bine o lăsăm pe altădată 😉
Bref, sunt arhitect și (de-o veșnicie) asistent în universitatea unde am studiat. De fapt, nu mă simt nici una nici alta cu adevărat. Sunt arhitect de formație, dar nu de profesie, pentru simplul motiv că nu am vrut să proiectez case noi. În primul rând, nu-mi plac casele noi (așa cum se fac cele mai multe la noi). Apoi, era prea simplu să mă angajez ca arhitect stagiar pe undeva, pe un salariu mizerabil, și după vreo doi ani să mă pot numi cu gura plină “arhitect”, cu un salariu mizerabil ușor crescut; eu voiam altceva… da, ai ghicit, o provocare! Îmi doream (și încă îmi doresc) să profesez în cercetarea, conservarea și patrimoniului construit. Motive? Destule, dar le voi prezenta pe larg cu altă ocazie. Revenind la fir, am acceptat (pentru că mi s-a propus, altminteri nici nu mi-ar fi trecut prin cap…) să fiu asistent universitar tocmai ca să pot profesa în domeniul în care doream; părea să fie singura portiță disponibilă în București în mod real și încă mai cred că așa este. Din păcate, portița aia e (încă) foarte mică, îngustă și meschină. Ceea ce fac în mod curent pentru job-ul de la facultate nu are treabă nici cu cercetarea (aia pe bune, cu finanțare, cu termene și cu rezultate, nu joaca de-a broșura și workshopul), și nici cu restaurarea (unde nu ieșim din nivelul teoretic). În plus, prea puțin din activitatea mea de asistent s-a bazat și se bazează pe experiența și specializarea dobândite în mod real, în schimb se axează preponderent pe generalități și proiecte adeseori abstracte și fără utilitate în plan real și imediat (cum ar putea să fie). Așa că am ajuns să fac cercetare (LE: și cam atât, că restaurarea nu s-a lipit, sau eu de ea) în timpul liber și, în mare parte, pe banii mei. Și cum se numește asta? Cu mare tristețe o spun: un hobby. Profesia mea este un hobby. Iată, de-acum voi ști ce să răspund!

LE: în ultima vreme mă consider cercetător, înainte de orice altceva (profesional vorbind). Am realizat că orice pregătire aș fi avut la bază, tot în cercetare ajungeam. Îmi place să înțeleg (iar uneori înțeleg greu și am nevoie de multe verificări), dacă nu înțeleg îmi place să sap, să caut acul în carul cu fân, să leg, să corelez, să speculez și apoi să verific și, pe măsură ce acumulez cunoștințe, să înțeleg chestii noi pentru mine, din care ajung să leg mereu alte direcții de căutare. Cu alte cuvinte, odată ce am prins un fir într-un domeniu, mă pot duce pe el la nesfârșit; dacă nu o fac înseamnă că am fost limitată de niște constrângeri, caz în care găsesc alt fir; iar firele astea sunt infinite. În cercetare, cum spunea o mai veche (și rătăcită) prietenă, the sky is the limit (firește, n-o zice doar ea, dar eu din gura ei am reținut-o, într-un moment cheie din viața mea; iar ea o zicea în cu totul alt sens, care nu s-a adeverit defel – așa că i-am găsit un alt sens, prin vecinătate). 

Dincolo de profesie

În ciuda unei dedicații uneori aproape bolnave profesiei (LE: cu care deja lucrez spre normalizare, de ani buni), cineva a avut grijă să am o mică familie. Îl am mereu alături pe partenerul meu de aproape o jumătate de viață (aia mai plină), căruia îi datorez tot ce e normal și frumos în lumea mea. Avem o fetiță (devenită între timp adolescentă) care iubește viața într-un mod molipsitor; ce mă străduiesc eu să învăț de la ea e mult mai prețios decât voi putea eu să-i ofer vreodată. LE: În cei șase ani de când am scris inițial acest text s-a mai adăugat un membru, un băiețel. E o dulceață de copil, care ne aduce multă bucurie, dar și multă provocare. A fost diagnosticat cu TSA (tulburare de spectru autist) în urmă cu doi ani, ceea ce a ne-a transformat viețile semnificativ și categoric pe plus – nu diagnosticul în sine, ci modul în care am învățat, în timp, să ne raportăm la acest mod de funcționare atipică a copilului nostru, înțelegând în paralel și multe “de ce”-uri din propriul nostru mod de funcționare. Autismul a ajuns să fie, în viața noastră, precum substanța de contrast în imagistică.

Așa cum rezulta și de mai sus, am păstrat, sau am rămas cu foarte puțini prieteni, dar știu că ei sunt best of the best pentru mine. Prieteniile, ca orice altă relație, se pierd întotdeauna din ambele părți – dacă au fost vreodată astfel. 

LE: De fapt, sunt un cercetător și în afara profesiei, pentru că aplic aceleași principii de lucru și în viața personală. Dacă ceva nu funcționează, odată ce am conștientizat intru pe procedură: diagnostic, cauze, posibile măsuri, implementare, experimentare, re-evaluare și tot așa. Nu am nici o șansă de plictiseală.

În plus, am început să reduc semnificativ unele bariere convenționale dintre viața personală și cea profesională; consider că se întrepătrund atât de mult, încât e o ipocrizie să consideri că se pot separa cu adevărat. Totul este o negociere continuă și prevalența uneia sau alteia depinde foarte mult de modul nostru de a le percepe și de prioritizarea pe care o alegem în fiecare zi. Profesia face parte din mine, mă definește într-o bună parte, dar la un moment dat am descoperit că e periculos să mă definesc doar prin profesie. Prin urmare, am învățat să reevaluez și să caut constant echilibrul între cele două. Echilibrul este unul dintre conceptele cheie pe care le-am îmbrățișat în ultimii ani și pe care încerc să-l aplic în toate spectrele vieții mele. Un autor pe care l-am citit cu nesaț, Pete Walker, spune că este esențial să echilibrăm munca, odihna și… surpriză (pentru mine) joaca! Sau ceva pe-acolo. O să caut, cândva, un citat mai precis, ideea de bază rămâne aceeași. Muncă, odihnă și joacă. Cum ar arăta viețile noastre dacă am reuși să implementăm acest raport într-un mod echilibrat? Eu la asta lucrez acum, cel mai intens… 🙂

*** publicat: 27 august 2018 | actualizat: iulie 2024 ***