E genul de film care vrea să transmită un mesaj, dar mesajul nu prea se-aude în zgomotul din jur. Nu face nimeni liniște ca să asculte o voce timidă – asta zic din proprie experiență. Nuremberg nu e soft, dar are din păcate niște tușe dulcege, dacă nu chiar de prost gust. E păcat, ținând cont de temă.
Russell Crowe a avut un rol decent, poate chiar ușurel pe alocuri, dar prestația lui Rami Malek din rolul psihiatrului Kelley a fost chiar subțire. L-am recunoscut din Bohemian Rhapsody (2018), unde l-a interpretat pe Freddy Mercury; i s-a potrivit mai bine.
După cum l-am citit eu, scopul filmului în acest moment istoric este să ne atragă atenția asupra faptului că orice nație poate să nască monștri capabili de atrocități – până și americanii (o și afirmă la final, cu subiect și predicat). Greu de zis cât poate să ajute, dar acum îmi dau seama că e chiar mai bine să fie un film ușurel decât să fi fost o operă de artă a realismului. Dacă zic că e “ușurel” nu înseamnă că nu are și scene șocante, ca (aproape) orice film despre naziști și lagărele de concentrare. Am pus “aproape” între paranteze pentru că îmi amintesc acum de singurul film pe care l-am reținut să nu prezinte imagini șocante, ci doar un mesaj sufocant – The Boy in the Striped Pyjamas. Deși a fost primit mai prost de către critici (65% pe Rotten Tomatoes), după mine e mult peste Nurenberg (cotat cu 71% opinii pozitive).
În fine, voi continua să încerc orice film cu Russell Crowe – îmi rămâne foarte-foarte simpatic, în ciuda diferitelor roluri mai mult sau mai puțin inspirate pe care a ales să le interpreteze după ce s-a consacrat cu Gladiator (2000).
alexandrateodor 