Săptămâna trecută ne-am dus și noi, fuga-fuga, să vedem Cravata Galbenă în premieră (nu ne-am agitat chiar pentru avanpremieră). După gustul nostru, filmul e bun, dar nu chiar atât de bun pe cât ne-am așteptat. Sau neașteptat de prost, depinde din ce direcție privești. Să zicem că în mare ar fi bun, dar sunt niște chestii pe-acolo la care ți se străpezesc dinții; nu mult, dar destul cât să pierzi firul și să te întrebi dacă tam-tam-ul din jurul filmului chiar e justificat. Pentru mine clar a funcționat o falsă așteptare: John Malkovich, un titlu mișto, producție românească (care mai dă și rezultate bune din când în când) – chiar credeam că iese un film valoros.
Am văzut că între timp au curs multe recenzii proaste, nu le-am citit ca să nu fiu influențată. (L-aș fi citit cu interes pe cel al adolescentei care a generat scandalul, dar nu l-am găsit). Mi-am conturat doar câteva idei în mare, nu l-am luat la bani mărunți.
Coerența între Sergiu tânăr și cel bătrân nu mi s-a părut convingătoare, dar mi-e greu să descriu de ce. Determinarea e bine exprimată cap-coadă, dar duritatea și lipsa de flexibilitate nu se asortează între perioada când se instalează la Berlin și ce urmează după. E o zonă de racord care poate nu e prea bine exprimată. Un tânăr pasionat, dar deschis aventurii și relativ soft ca fel de-a fi, versus un senior pasionat, dar foarte rigid în tot ce face. Rigiditatea nu vine doar cu vârsta, dacă asta ar fi vrut să transmită; rigiditatea e acolo din formare, ea doar se agravează cu timpul (dacă nu se tratează). Dar asta e o impresie personală, care poate ține și de ceea ce transmite actorul și modul ușor diferit în care îl percepe fiecare dintre noi. Malkovich nu m-a impresionat în rolul ăsta ca în altele, mi s-a părut chiar plat – în două trepte: în calmul meditativ-artistic și pe valul de guru isteric; tânărul Sergiu a fost ok, dar fără să sclipească. Prin comparație, puștiul care l-a jucat pe Bob Dylan mi se pare mult peste el, ca performanță actoricească.
Ceva din regie și scenariu a scârțâit grav pe alocuri. Kate Phillips, care o interpretează pe soția lui tânără, a jucat de-a dreptul prost. Cea mai penibilă scenă a fost chiar prima în care apare, când asistă la performanța lui Sergiu din Buenos Aires. Niște zâmbete tâmpe și un anumit fel de-a se gudura pe lângă el care nu cred că l-ar fi impresionat pe adevăratul compozitor – dacă chiar era cum l-au descris în film. Iubita lui din București, în rolul de prostituată, a jucat mult mai bine. La capitolul imagine e ok, dar nimic spectaculos sau deosebit din punct de vedere artistic. Nici măcar îngrijit, dacă revin la scena cu el în prim plan performând și ea în fundal sorbindu-l din ochi; cadrul era prea îngust, iar unghiul nu-l prea avantaja.
În fine, chestia care m-a deranjat cel mai tare a fost opțiunea (foarte neinspirată și nejustificată, după mine) de a ocoli limba română, cu niște inserții de 5% de care se puteau lipsi. S-a vorbit predominant engleză (și iubesc engleza, nu-i ăsta baiul), deși contextele în care s-ar fi justificat ar fi fost foarte reduse. S-a vorbit germana, când Sergiu era în Germania, italiana când a fost în Italia, și în rest doar engleza, inclusiv în scenele din România, chiar și în fundul lumii de lângă Iași. Mi s-a părut mie, sau era producție predominant românească? Pe Wikipedia scrie că “Deoarece echipa de filmare era compusă din vorbitori de limbă franceză, engleză, germană și română, s-a stabilit ca filmul să fie turnat în limba engleză (…)”. Sigur, dacă filmul ar fi fost o ficțiune într-o țară imaginară! Dar acțiunea se petrece în bună parte în România, predominant cu români care vorbesc între ei! De ce-aș vorbi cu fratele meu român în engleză?!? Ah, da, ar fi fost nasol să-l chinui pe Malkovich să învețe română și sigur ar fi sunat prost. Dar mie asta-mi miroase a compromis, fie el și galben: e mai tare să ai un nume mare în distribuție decât să faci o treabă serioasă. E și asta o variantă de treabă românească. Ce găsesc însă tulburător este că un actor de calibrul lui Malkovich e convins de un film atât de prost… Sau nu e? În orice caz, ceva dă cu virgulă.
După proiecție, schimbând impresii, Mircea și-a amintit de un alt film văzut relativ recent, tot la cinema. Prezenta tot viața unui dirijor, cu două deosebiri: protagonistul era femeie, iar povestea era o ficțiune. Categoric mult mai bun pe toate palierele, de la imagine, interpretare, scenariu, regie etc., până la complexitatea personajelor și realismul cu care le-au conturat trăsăturile psihologice și interacțiunea. Tot cu un nume mare, poate nu la fel de mare, dar într-o conjunctură mult mai favorabilă. Tár, cu Cate Blanchett în rolul principal, care chiar a meritat experiența de a-l vedea la cinema.
Doar o ultimă notă, poate e sugestivă pentru unii dintre voi. Noi mergem de regulă la un cinema de mall pe unde bate vântul – ne întrebăm des cum de nu dau faliment. Cel mai des suntem 5 oameni în sală (asta e o medie subiectivă, uneori am fost chiar singuri). La filmul cu Angelina Jolie (Maria, despre care n-am scris pentru că nu m-a impresionat, dar nici nu merita vreo săpuneală) a fost lume peste medie – din amintiri zic poate 20 de persoane? Ăsta e peisajul de trei ani încoace, de când frecventăm cinema-ul cu seriozitate de cinefili. Ei bine, la Cravata Galbenă sala era plină în pachetul din spate – nu mai era aproape nici un loc liber. Curat patriotism !
alexandrateodor 