Mindhunter

Aseară am profitat de weekend și am stat până la 3 noaptea să terminăm a doua (și ultima) serie din Mindhunter. După ce-am cântărit un pic, am decis că în clasamentul nostru a detronat The fall – despre care nu am scris aici pentru că e foarte dur, așa că am avut o reținere. Dacă ar fi să încheg un top 3, ar mai intra și Ripley. Nu pentru că sunt filme polițiste sau cu criminali, ci mai degrabă pentru că am ajuns să apreciez foarte mult filmele psihologice. Dintre toate componentele care fac un film bun, pentru mine partea psihologică e cea mai importantă. Aceste trei miniserii/seriale sunt absolut beton pe explorarea și explicarea minții umane – ceva esențial, care nu se învață în școală, iar de prea multe ori nici acasă (nu e decât principala cauză pentru care se și întâmplă atâtea nenorociri). De fapt, mi-am amintit de Adolescence, despre care am scris deja, și mă văd nevoită trebuie să extind topul, cu oarecare dificultăți privind ierarhia. Privind impactul și potențialul, ultimul chiar bate tot ce mișcă – cu o condiție esențială: să fie înțeles.

Revenind la Mindhunter… l-am ales în totală necunoaștere, într-una dintre nesfârșitele explorări din seria: “OK, și-acum la ce ne mai uităm…?” Cum se-ntâmplă, m-au atras titlul și coperta, l-am încercat și ne-a prins imediat. Este povestea inspirată din realitate a echipei care a teoretizat conceptul de “crimă în serie” și a explorat fundamentele psihologice ale deviațiilor comportamentale care conduc la astfel de aberații (in)umane. Dar dincolo de a reda foarte convingător pasiunea asociată acestui tip de cercetare – într-o perspectivă cu totul inedită (munca de detectiv din spatele muncii de detectiv…), ce este cu totul remarcabil la acest serial este atenția la niște detalii pe care rareori le găsești în filme (generic vorbind). A fost prima dată când am văzut redată epuizarea fizică și psihică care vin la pachet cu o muncă sisifică și inumană, acel “dau tot ce pot și un pic mai mult” pe care te vezi nevoit să-l trăiești doar ca să nu ratezi totul pentru un nimic. Cel puțin scenele din ultimile episoade au fost deosebit de elocvente în zona asta, cu răhățele pe care le credeam posibile doar în Românica (deh, perspective înguste croite de experiențe limitate): să îngreunezi o anchetă privind viața sau moartea unor copii pe chestiuni birocratice de genul procedurilor necesare pentru lipirea unor fluturași în jurisdicții vecine, sau uzura debilitantă la care poți să ajungi din lipsă de fonduri, din rațiuni politice sau dintr-o proastă gestiune a propriilor emoții. Paleta de perspective din care sunt privite personajele și situațiile e neașteptat de largă, iar prin asta filmul e foarte realist și addictive. Aici intervine partea frustrantă – foarte realistă și ea, cu totul fără intenție -, pentru că filmul fusese planificat în cinci serii, dar s-au turnat doar două, după care producția a fost sistată pe termen nelimitat. (Motivul – o combinație între costurile mari de producție, audiența limitată și uzura celor implicați.) Seria a doua se termină precum un zid cu ștrepi lăsați la calcan, cu următorul criminal în serie care-ar fi intrat în vizorul lor într-o scenă de manifestare a fanteziilor bolnave. Până la urmă, de ce nu? pentru că așa e și în viață cu jocurile infinte în care intrăm. Totul merge mai departe și după noi, cu bune și cu rele.

Filmul are la bază cartea scrisă chiar de protagoniștii din povestea reală, agenții John E. Douglas și Mark Olshaker: Mindhunter: Inside the FBI’s Elite Serial Crime Unit. Mărturisesc, eu sunt genul care preferă filmul în locul cărții pentru că lecturile mele sunt orientate în câteva domenii foarte specifice, care nu prea sunt ecranizate 🙂 De data asta, însă, cândva aș vrea să citesc și cartea, în principal pentru părțile de cercetare propriu-zisă (care sunt comune și altor domenii, le-am recunoscut foarte clar), dar și pentru fascinația pe care am dezvoltat-o pe felia psihologică. Cât de provocator și de tricky e să fii cercetător, viciat implicit de propria psihologie, studiind psihologia altora, iar viețile altora să depindă de tine… Nuanța asta s-a simțit foarte puternic și a fost explorată magistral – la fel ca în seria The Fall, amintită la început.

Contrarecomandare: Cravata galbenă versus Tár

Săptămâna trecută ne-am dus și noi, fuga-fuga, să vedem Cravata Galbenă în premieră (nu ne-am agitat chiar pentru avanpremieră). După gustul nostru, filmul e bun, dar nu chiar atât de bun pe cât ne-am așteptat. Sau neașteptat de prost, depinde din ce direcție privești. Să zicem că în mare ar fi bun, dar sunt niște chestii pe-acolo la care ți se străpezesc dinții; nu mult, dar destul cât să pierzi firul și să te întrebi dacă tam-tam-ul din jurul filmului chiar e justificat. Pentru mine clar a funcționat o falsă așteptare: John Malkovich, un titlu mișto, producție românească (care mai dă și rezultate bune din când în când) – chiar credeam că iese un film valoros.

Am văzut că între timp au curs multe recenzii proaste, nu le-am citit ca să nu fiu influențată. (L-aș fi citit cu interes pe cel al adolescentei care a generat scandalul, dar nu l-am găsit). Mi-am conturat doar câteva idei în mare, nu l-am luat la bani mărunți.

Coerența între Sergiu tânăr și cel bătrân nu mi s-a părut convingătoare, dar mi-e greu să descriu de ce. Determinarea e bine exprimată cap-coadă, dar duritatea și lipsa de flexibilitate nu se asortează între perioada când se instalează la Berlin și ce urmează după. E o zonă de racord care poate nu e prea bine exprimată. Un tânăr pasionat, dar deschis aventurii și relativ soft ca fel de-a fi, versus un senior pasionat, dar foarte rigid în tot ce face. Rigiditatea nu vine doar cu vârsta, dacă asta ar fi vrut să transmită; rigiditatea e acolo din formare, ea doar se agravează cu timpul (dacă nu se tratează). Dar asta e o impresie personală, care poate ține și de ceea ce transmite actorul și modul ușor diferit în care îl percepe fiecare dintre noi. Malkovich nu m-a impresionat în rolul ăsta ca în altele, mi s-a părut chiar plat – în două trepte: în calmul meditativ-artistic și pe valul de guru isteric; tânărul Sergiu a fost ok, dar fără să sclipească. Prin comparație, puștiul care l-a jucat pe Bob Dylan mi se pare mult peste el, ca performanță actoricească.

Ceva din regie și scenariu a scârțâit grav pe alocuri. Kate Phillips, care o interpretează pe soția lui tânără, a jucat de-a dreptul prost. Cea mai penibilă scenă a fost chiar prima în care apare, când asistă la performanța lui Sergiu din Buenos Aires. Niște zâmbete tâmpe și un anumit fel de-a se gudura pe lângă el care nu cred că l-ar fi impresionat pe adevăratul compozitor – dacă chiar era cum l-au descris în film. Iubita lui din București, în rolul de prostituată, a jucat mult mai bine. La capitolul imagine e ok, dar nimic spectaculos sau deosebit din punct de vedere artistic. Nici măcar îngrijit, dacă revin la scena cu el în prim plan performând și ea în fundal sorbindu-l din ochi; cadrul era prea îngust, iar unghiul nu-l prea avantaja.

În fine, chestia care m-a deranjat cel mai tare a fost opțiunea (foarte neinspirată și nejustificată, după mine) de a ocoli limba română, cu niște inserții de 5% de care se puteau lipsi. S-a vorbit predominant engleză (și iubesc engleza, nu-i ăsta baiul), deși contextele în care s-ar fi justificat ar fi fost foarte reduse. S-a vorbit germana, când Sergiu era în Germania, italiana când a fost în Italia, și în rest doar engleza, inclusiv în scenele din România, chiar și în fundul lumii de lângă Iași. Mi s-a părut mie, sau era producție predominant românească? Pe Wikipedia scrie că “Deoarece echipa de filmare era compusă din vorbitori de limbă franceză, engleză, germană și română, s-a stabilit ca filmul să fie turnat în limba engleză (…)”. Sigur, dacă filmul ar fi fost o ficțiune într-o țară imaginară! Dar acțiunea se petrece în bună parte în România, predominant cu români care vorbesc între ei! De ce-aș vorbi cu fratele meu român în engleză?!? Ah, da, ar fi fost nasol să-l chinui pe Malkovich să învețe română și sigur ar fi sunat prost. Dar mie asta-mi miroase a compromis, fie el și galben: e mai tare să ai un nume mare în distribuție decât să faci o treabă serioasă. E și asta o variantă de treabă românească. Ce găsesc însă tulburător este că un actor de calibrul lui Malkovich e convins de un film atât de prost… Sau nu e? În orice caz, ceva dă cu virgulă.

După proiecție, schimbând impresii, Mircea și-a amintit de un alt film văzut relativ recent, tot la cinema. Prezenta tot viața unui dirijor, cu două deosebiri: protagonistul era femeie, iar povestea era o ficțiune. Categoric mult mai bun pe toate palierele, de la imagine, interpretare, scenariu, regie etc., până la complexitatea personajelor și realismul cu care le-au conturat trăsăturile psihologice și interacțiunea. Tot cu un nume mare, poate nu la fel de mare, dar într-o conjunctură mult mai favorabilă. Tár, cu Cate Blanchett în rolul principal, care chiar a meritat experiența de a-l vedea la cinema.

Doar o ultimă notă, poate e sugestivă pentru unii dintre voi. Noi mergem de regulă la un cinema de mall pe unde bate vântul – ne întrebăm des cum de nu dau faliment. Cel mai des suntem 5 oameni în sală (asta e o medie subiectivă, uneori am fost chiar singuri). La filmul cu Angelina Jolie (Maria, despre care n-am scris pentru că nu m-a impresionat, dar nici nu merita vreo săpuneală) a fost lume peste medie – din amintiri zic poate 20 de persoane? Ăsta e peisajul de trei ani încoace, de când frecventăm cinema-ul cu seriozitate de cinefili. Ei bine, la Cravata Galbenă sala era plină în pachetul din spate – nu mai era aproape nici un loc liber. Curat patriotism !

Model de date pentru analiza morfologică a așezărilor romane & set de date pentru Tomis

Acest text prezintă contextul și rațiunea publicării unui pachet compus din articol și set de date, în revista ArcheoLogica Data, 5.2, 2025. Ele sunt disponibile pe site-ul revistei, al editurii și pe un Google drive personal, din motivele explicate mai jos.

Acum un an și ceva primeam pe mail un apel la contribuții pentru o revistă de specialitate de care nu mai auzisem – ArcheoLogica Data, prescurtată ALD. Căutau în special materiale pe tema arheologiei urbane, iar mie tocmai mi se publicaseră aproape simultan două studii din aceeași zonă tematică. M-am bucurat foarte tare că, dintr-un motiv sau altul, proaspetele mele lucrări le-au ieșit în “cale” și astfel am ajuns în lista lor de destinatari. Acum, la peste un an distanță, pot spune că a fost singurul efect pe care l-au avut acele articole, în afară de stegulețele din CV… În fine, să trecem peste asta.

Din apelul lor mi-a reținut atenția “the scientific journal that provides a space for sharing your datasets”. Aha, deci nu vor doar o cercetare științifică, ci și datele din spatele ei! Interesant! Grozav, chiar! În scurt timp, informația asta s-a întâlnit în mintea mea cu o mai veche problemă nerezolvată: fișele de sit din teză. Adică ghiuleaua care-mi atârna de picioare de fiecare dată când mă gândeam la publicare. De ce? Foarte simplu, sunt mari (și prin asta provocatoare pentru o lucrare tipărită), dar oricât de banale prin conținut sunt indispensabile pentru lucrarea mea. O variantă digitală era, în mod evident, singura soluție rezonabilă, doar că asta se împacă mai greu cu modelele tradiționale de publicare de un anumit prestigiu în domeniu, pentru care dacă nu e tipărit nu există…

Niște propuneri și tentative au existat, dar din variate motive au eșuat. Am scris despre asta acum doi ani, când am vărsat pungi groase de venin cu ocazia postării integrale a tezei ca literatură gri, pe pagina mea de Academia.edu. Raportat la posibilitățile de care știam atunci, era cam ultima variantă pentru a nu rămâne “în sertar” pe termen nedefinit.

Soluția de publicare de tipul celei de la ALD aduce, însă, o paletă nouă de posibilități. (După mine, publicarea seturilor de date ține de viitorul cercetării, dar despre asta voi scrie cu altă ocazie.) Din păcate, întreaga colaborare cu editorii italieni a fost exemplară fix până la setul de date… Intenția e grozavă, dar punerea în practică mai are nevoie de îmbunătățiri. Nu mai intru în toate detaliile dansului, mă limitez la a preciza că datele sunt publicate la ei (aici) în ultima formă trimisă de mine și se vor cita cu coordonatele indicate de ei (DOI dataset: 10.13131/unipi/9b48-6r69), însă recomand descărcarea lor de pe drive-ul meu de Google (aici), pentru că sunt într-o formă mai accesibilă și acolo le actualizez pe măsură ce mai găsesc erori (de exemplu, în setul trimis la ei au scăpat pdf-urile vechi aferente fișelor…). Din păcate, deși inițial au zis că se pot face actualizări ale setului de date, experiența mi-a arătat că ele sunt neașteptat de greoaie, motiv pentru care am scos varianta asta din orice calcul (la fel ca și publicarea la ei, pe viitor). Am adăugat pe drive și un document pe care mi l-au cerut, dar dintr-un motiv care îmi scapă nu se regăsește pe nicăieri în platforma lor, anume descrierea setului de date (Dataset-description-form.docx).

Momentan am inclus în setul de date asociat articolului o singură fișă – cea pentru Tomis, care este și cea mai mare dintre toate şi care răspundea cel mai bine numărului tematic legat de arheologia urbană , cu o traducere în engleză în mod evident necesară, fie şi departe de a fi “curată”. Traducerea e oricum adaptată, deci nu chiar fidelă variantei româneşti, din motive încurcate legate de tentativele de publicare ale tezei și de studiile pe care le-am mai publicat până la finalizarea lucrării. Spre deosebire de varianta din teză, anume .pdf după fișa în Word și câteva extrase .pdf din fișierul .dwg (Autocad), aici materialul e complet pentru partea desenată și editabil, atât pentru text, cât și pentru partea desenată. Practic, oricine ar dori să folosească munca mea și să o modifice, să o actualizeze, să o integreze în altceva etc., poate face asta… evident, cu condiția să-mi citeze contribuția 🙂 Deși fișierul .dwg pare golaș la prima vedere, este (din ce știu eu) prima variantă publicată a descoperirilor arheologice mai importante de până prin 2012, în format vectorial și georeferențiat… un tip de date care încă e o raritate în 2025! Cât despre cantitatea datelor vectoriale, ele reflectă destul de bine ceea ce se cunoaște despre orașul antic – adică relativ puțin raportat la dimensiunile și importanța lui. Fișierul conține momentan doar vectorizările mele după planuri publicate (foarte rar inedite), cele din urmă fiind păstrate ca martor, pe layere distincte. Din precauție privind permisiunile de reproducere, nu am inclus (încă) în pachetul de date imaginile propriu-zise după care am vectorizat, deși a fost unul dintre lipsurile sesizate de către unul dintre recenzori. E o temă în sine și nu ar fi încăput în calendarul acestei sesiuni de publicare. Au rămas, însă, toate detaliile care permit identificarea surselor utilizate și refacerea legăturilor cu planurile suport, la nevoie – chiar dacă ar fi poate necesar să mai fac niște completări pe alocuri. Întregul sistem de lucru a fost o încrengătură prea complicată ca să permită o detașare facilă și direct inteligibilă a datelor. Oricine întâmpină probleme pe direcția asta e liber să-mi scrie. Ar mai merita precizat că .dwg-ul este, la propriu, bucătăria mea de lucru, aşadar într-o formă care n-a fost gândită să circule și în care nici n-am apucat să fac “curat”. Doar gândul în sine mă pune pe fugă, deci e mai bine așa decât deloc :)) 

Cel mai important aspect este, însă, cel puțin pentru mine, validarea metodei de lucru prin publicarea ei în sistem peer-review, într-o revistă italienească de arheologie, chiar şi la zece ani distanţă. N-am prea multe articole publicate cu peer-review pe bune, dar sistemul lor mi s-a părut de departe cel mai serios. A fost prima dată când lucrarea mea a fost trimisă recenzorilor fără vreo urmă de informație care să le sugereze cine a scris-o (double blind peer-review), variantă care pare să fie cea mai mare garanție de obiectivitate cu putință. Poate că n-aș fi gândit așa dacă n-aș fi avut o experiență foarte neplăcută cu un proces de single-blind peer-review – adică ei știau cine e autorul, eu nu știam cine îmi evaluează lucrarea –, în care am “beneficiat” de o recenzie părtinitoare și deloc favorabilă mie, iar prin asta cu totul neprofesionistă. Sunt destul de sigură de interpretarea mea pentru că în cercul respectiv, foarte limitat în relații profesionale pe tema mea de studiu, era imposibil ca evaluatorul să nu mă cunoască; în plus, am recunoscut în raport câteva reproșuri foarte particulare, pe care le mai auzisem cu alte ocazii. Apropo, era recenzată tocmai o prezentare a tezei într-o revistă românească (dar cu aspirații și pretenții spre un statut internațional), la invitația editorului șef… nici măcar nu fusese propunerea mea. Un eșec total, în primul rând uman.

Acum vreau să revin la metoda de lucru, cea pe care am ales să pun reflectorul în acest număr din ALD – prin articolul propriu-zis. Publicarea fișelor de sit în sine poate să pară nepotrivită, fișele având – așa cum a mai apreciat cineva la un moment dat – un aspect de maculatură. De la un punct încolo chiar este maculatură, chiar este compilație, dar de fapt asta ține de o rutină necesară de colectare a datelor. Întrucât nu m-am putut baza pe date colectate metodic la prima mână (așa cum ar fi ideal – adică pe sit, odată cu excavarea…), ci predominant pe date raportate mai mult sau mai puţin intenţional, de cele mai multe ori într-o manieră lipsită de o abordare sistematică, soluția pe care am adoptat-o a fost aceea de a desface mărunt informațiile publicate și de a le (re)asambla pe o structuctură prestabilită. Așadar, contribuția mea în aceste fișe constă în

  • conceperea și adaptarea structurii dedicate temei (inclusiv din mers, cu fiecare situație nou apărută); 
  • colectarea și selectarea datelor relevante din literatură (adică tot ce-am găsit despre structuri construite pentru siturile studiate); 
  • în fine, asamblarea datelor pe structura dedicată. Uneori, această asamblare s-a bazat pe o interpretare diferită de a celor care au publicat datele, dar situațiile de acest fel sunt prezentate ca atare (sau cel puțin m-am străduit să mențin această coerență, chiar dacă e posibil să existe scăpări). 

Nu m-am ferit să exprim rezerve privind unele interpretări, sau să formulez altele noi atunci când s-au conturat, având conștiința împăcată că, în acest gen de cercetare, rămân mereu chestiuni incerte și că este esențial să ne păstrăm mintea deschisă la cât mai multe variante de interpretare.

Deşi utilizează tehnologii depășite (chestiune care se poate actualiza relativ ușor), dar adecvate resurselor limitate de care am beneficiat, metoda de lucru pe care am construit-o în cadrul stagiului doctoral și pe care am prezentat-o parţial în acest articol este, după mine, un instrument necesar studiului oricărei așezări umane istorice – aș îndrăzni să spun indiferent de temă, chiar dacă eu mi-am focusat atenția pe configurația ei fizică, în tentă urbanistică. Una dintre componentele esențiale ale unei așezări este amplasarea ei într-un teritoriu dat (ceea ce, mai ales în epoci istorice, îi imprimă o serie de condiționări importante), iar alta este modul în care întinderea ei variază în timp – prin extindere, restrângere, densificare sau rarefiere. Indiferent ce studiem despre un oraș – literatură cu referințe topografice (pentru o așezare mai recentă), cultura materială (ceramică, sticlă, monede etc.), chestiuni antropologice legate de etnii sau categorii sociale, sau altele care nu-mi vin acum în minte, raportarea la o hartă a așezării și la aspectul și caracteristicile ei fizice, prin clădiri, străzi, spații publice sau private etc., de care se pot lega toate aceste tipuri de date, poate conduce la concluzii mult mai complexe decât analiza tematică în sine, desprinsă din contextul fizic și spațial. Cu atât mai mult, însă, este important să asamblăm cât mai precis datele spațiale, de la mare la mic, atunci când îi analizăm configurația fizică – așa cum era cazul tezei mele. 

Aceste fișe scrise, complementate de partea desenată, sunt gândite să descrie ceea ce știm despre componenta construită a orașelor studiate şi pot fi un punct de plecare atât pentru studiul configuraţiei fizice în sine, cât şi pentru studii conexe care utilizează date spațiale. 

Într-o formulă ideală (pe care o văd de mult ca fiind o bază de date GIS), ar fi fost asociate și imagini (fotografii) și orice alte tipuri de date mult mai accesibile în ultima perioadă (precum nori de puncte, ortofotograme etc.), însă toate cele din urmă ar fi fost imposibil de integrat într-un format clasic de teză de doctorat, care oricum a ajuns să fie supradimensionată. Documentarea din spatele a ceea ce a ajuns în cele trei volume ale tezei cuprinde şi o colecție relevantă de imagini (cam tot ce-a venit la pachet cu planurile de prin studii şi rapoarte, pe lângă propria mea colecţie foto din teren), pe care le-aş putea încărca sec într-un set de date, dar şi mai bine le-aş vedea într-o bază de date legată la GIS-ul din vis…

Revenind la realitate, în loc de concluzii:Demersul central de documentare și cercetare al tezei, reprezentat prin conceperea fișei de sit și implementarea ei prin completarea datelor pentru 15 situri din Dobrogea, constituie prima abordare sistematică pentru studiul configurației lor și o potențială fundație pentru dezvoltarea spre un proiect GIS. Titlul mult mai generic ales pentru articol, Morphological Analysis Data Model for Roman Settlements, se datorează faptului că, în principiu, e o metodă care poate fi aplicată oricărei așezări similare, ca să nu mă întind prin generalizare dincolo de preocupările mele – deși, așa cum spuneam mai sus, ar putea fi cu ușurință adaptabilă oricărui tip de așezare umană istorică.

Colecția lunii octombrie ’25 _deZeno

Am descoperit sursele de inspirație pentru Sittl și Sarihead, chiar curând după ce am postat luna trecută (când mă plângeam că nu știu de unde i-a scos). Nu m-am gândit să precizez până acum că, atunci când desenează, intră complet “în pielea” personajului – mai ales dacă e vorba despre moștri și dinozauri: se încordează, ridică brațele și rage la fel ca ei! Așadar, eram lângă el când îl desena (a suta oară) pe Sarihead și scotea niște sunete ca de RoAlert… Nu era prima dată când îi spuneam, dar am insistat (mai în glumă, mai în serios): “Știi, sirenele fac nino-nino! Cum auzi pe stradă când trec mașinile de poliție sau de ambulanță.” / “Nuuu!”, zice el. “Sarihead așa face!!!” și reia alarma de RoAlert. Atunci m-am gândit că totuși trebuie să fi văzut/auzit undeva anume dacă e atât de ferm convins, așa că am reluat căutarea. Am găsit chiar repede că Sarihead este Siren Head, o invenție bizară atribuită în sursa găsită de mine numitului Trevor Henderson. De fapt, sunetul pe care-l face e la fel cu alarma de război (pe care o știu doar din filme și din simulări, din fericire). Apoi l-am luat la “puricat” și pe Sittl, la care am muncit un pic mai mult, dar până la urmă l-am găsit. Este Sea Eater… cel mai mare monstru din coperta acestui clip – care chiar e impresionant, merită văzut! Nu doar că i-a desenat din memorie cu destulă acuratețe, dar a reținut și cum îi cheamă – după ureche, la câtă engleză știe el.

Desene strânse luna asta: peste 130, aici spre 50. Majoritatea sunt variațiuni pe aceleași teme, una fiind clar predominantă – Sea Eater – pe care l-a făcut în continuare și din plastilină, pastă de modelaj, bețe magnetice etc. (nu mai pun poze). Ne-am bucurat că totuși, pe lângă moștrii de serviciu din ultima vreme au mai apărut (sau revenit) și alte teme, precum Mickey Mouse, Stitch, caracatița din Pirații din Caraibe 2, dar și bradul de Crăciun (inspirație de la soră-sa, care i-a desenat un calendar cu brăduț ca să poată vizualiza/înțelege cât mai durează până când vin cadourile – o metodă deja testată, care la noi funcționează). Dar mai sunt și altele, pe ici-pe colo, vă las să le descoperiți 🙂