Am promis că scriu despre el și mă țin de cuvânt, dar nu prea am ce. Nu în sensul că n-aș avea nimic de zis, ci dimpotrivă – aș avea atât de multe încât mi se blochează mintea. A corespuns cu toate așteptările formate din diversele lecturi și cadre pe care le-am văzut pe net. E categoric multe clase peste contemporanul “O familie aproape perfectă” (2024) – nefericită coincidență să fi apărut deodată, zău… Singura supriză pe care am avut-o a fost că m-a bușit plânsul în trei reprize de-a lungul unui minut, de când m-am ridicat de pe scaun până când am ieșit pe poartă. Nu cred că au fost două minute, obiectiv privind, dar părea că nu se mai termină aleea aia dintre clădirea din spatele Institutului Francez și trotuarul din față, unde m-am oprit să-mi suflu nasul (pe care nu l-am putut controla) și-am reușit să-mi înghit ultimul val de plâns pentru că am început să ventilez vorbind.
Am încercat să-mi amintesc de ce mi-am reprimat, totuși, pornirea naturală și absolut explicabilă de a plânge și mi-am dat seama că-mi era rușine să fiu văzută că plâng – deși nu mă cunoștea nimeni pe-acolo, mă uitasem bine când am intrat în sală. De fapt, îmi era rușine de mine, pentru că venisem foarte convinsă că sunt super-pregătită să văd filmul ăsta – dat fiind că eu am trecut deja prin bla-bla-bla – și când colo… pac, mă pocnește plânsul! Nici n-am simțit că vine! Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, de ce-mi vine să plâng incontrolabil. Semn că în continuare aștept de la mine mai mult decât ar fi uman.
Nu cred că puteau alege un titlu mai bun. Mai puternic. Până și fontul, culoarea și distanțarea literelor sunt ceea ce trebuie. La liceu ar trebui să fie “lectură” obligatorie.
https://www.imdb.com/title/tt17044840/; https://www.facebook.com/TATA.documentary
alexandrateodor 