#filmuldevineri a fost o producție franțuzească ce poate fi văzută prin foarte multe filtre – și n-o să mă strofoc să le identific pe toate. E genul de poveste care apasă prin banalitate și conștientizarea generalizării banalității. Personajul principal poate fi de oriunde în lumea largă (unde femeile pot umbla cum au chef pe stradă), iar povestea ei poate fi a oricui: un adolescent major cu o mamă iresponsabilă și fără tată, care trece prin diverse forme de traumă și care crește precum o buruiană, fără ca cineva să se îngrijească de educația și sănătatea lui (emoțională, între altele, dacă nu chiar în primul rând). Putea fi băiat, iar tema adaptată, dar atunci filmul n-ar mai fi putut profita de toată abundența de mărunțișuri sclipicioase și detalii aproape tehnice cu care-și sufocă zilele fetele/femeile prea rătăcite. Orice om echilibrat poate înțelege o anumită preocupare pentru un aspect plăcut, machiaj, coafură, haine etc., dar cu cât preocuparea tinde să acapareze tot mai multe resurse (de timp, bani și energie), cu atât devine mai aproape de sau mai adâncită în patologie. Iar boala aia n-are nici o legătură cu frumusețea, e în cu totul alt spectru. Tendințele de hipercosmetizare, de supraexpunere în social media pentru că devine unică resursă pentru stima de sină, la pachet cu decolarea mentală din zona realității sunt toate simptome ale unui psihic dezechilibrat, dacă nu chiar bolnav.
Pentru mine a fost o experiență interesantă să urmăresc viața unui asemenea personaj atât de aproape, având în vedere că în viața reală nu pot să le observ decât de la distanță. M-a ajutat să privesc cu mai multă compasiune acest spectru al societății, care tinde să înghită și copii crescuți în medii mai puțin defavorizate – dacă nu suntem suficient de atenți. Altfel spus, dacă am face o colecție de filme din seria “Adolescence” (care pare să fi spart gheața și tiparele printr-o abordare foarte dură), Wild Diamond și-ar găsi acolo un loc foarte confortabil.
Cu siguranță era loc de mai bine, nu atât pentru finețuri, cât chiar pentru mesajele de moralitate pe care le transmite filmul – în special cu finalul. Aș fi fost curioasă de reacția la un răspuns opus așteptărilor Lianei, adică un răspuns pe care l-ar fi primit un procent copleșitor al fetelor care au concurat cu ea pentru rol. Ea spune la un moment dat că, dacă nu primește rolul, se sinucide; ei bine, ce-ar fi făcut dacă nu-l primea? Fix acolo unde tensiunea ar fi ajuns la maximum, povestea se diluează și mesajul se pierde – dacă nu chiar se convertește într-un contra-mesaj: “Iată, dacă crezi foarte tare în tine, (doar) cu puterea gândului, o să reușești!” Până și în Prințesa și broscoiul de la Disney protagonista trece printr-o întreaga aventură inițiatică înainte ca visul să i se îndeplinească, după ce s-a rugat stăruitor la o stea (“if you make a wish on evening star it’s sure to come true” – scria într-o carte de povești pentru copii). Despre ambiguitate și ezitare în mesajul transmis de Wild Diamond se scrie și în această recenzie theguardian – în ansamblu favorabilă.
alexandrateodor 