Tema dominantă a rămas aceeași și luna asta – diverși monștri care atacă sau apără orașul, unul mai dinozaur ca altul (= cu unul sau mai multe capete), între care s-au inserat și personajele din Eroi în pijama. Selecția e la un pic peste jumătate. Unele au și autograf 😀
Pentru mine, așa cum mă știu de-o viață, e mindblowing, neașteptat, ???, da’ de ce? Orice post care începe cu “Radio România” însemna mereu skip în secunda următoare – o repulsie venită din copilărie, când în casa bunicilor se asculta doar Radio România Actualități. Anii ’90, gen… nu știu cum o mai fi acum și nici nu vreau să știu, dar pentru mine, atunci, era ceva de nedigerat. Nu că ar fi păsat cuiva ce ar putea prefera să asculte un copil, în vremea aia. Nu în cercurile mele, în orice caz…
Au fost ani în care ascultam mult radio acasă, la ai mei. Aveam câte o perioadă lungă un post preferat, pe care ajungeam să-l schimb(ăm) din varii motive. Era o situație de conjunctură. Acum nu mai pot să mă dau drept ascultător de radio, nici pe departe. Sunt un consumator de ocazie, două zile pe săptămână, într-un interval de o oră în care plimb copilul de la terapie la grădi. Am posturi câte butoane mi-a dat computerul mașinii și sar între ele când nu-mi place vreo piesă, sau când încep să vorbească (rar îi ascult și rămân acolo). În decembrie anul trecut, când ne-a explodat tot haurul în față, mai lăsam și pe știri, că deh… În decurs de câteva zile, știrile de la Gold FM au ajuns de neascultat (pentru mine). În trafic fiind, mi-am zis că ăstora nu mai vreau să le cresc audiența prea curând și că trebuie să găsesc repede un înlocuitor pe buton. Am apăsat >> pe frecvență până a găsit ceva care se-auzea decent. Era Radio România Muzical… m-a umflat râsul și mi-am zis – OK, orice e mai bine decât Haur FM!
Pentru o scurtă vreme ajungeam să apăs butonul ăla doar când le epuizam pe restul. Muzică clasică am mai ascultat în ultimii ani, dar opera e ceva cu care urechea mea e mai puțin obișnuită. Și totuși am rămas acolo, în ideea să experimentez ceva nou. Apoi, mai aveam zile în care realizam că poate sunt tensionată și aș face bine să mă relaxez, să nu mă mai entuziasmez sau enervez pe vreo piesă de radio mainstream. Așa că-mi începeam călătoria direct pe RRM. Am descoperit nu doar că nu mă deranjează, dar pe alocuri chiar îmi place. Intervențiile prezentatorilor sunt întotdeauna la obiect și documentate – nu întotdeauna scurte, dar rare -, cu materiale despre artiști și compozitori de demult sau din zilele noastre. O altă lume decât cea care ni se etalează cu forța în fiecare zi. O bulă, ce-i drept, dar e o bulă reală, care pare chiar frumoasă și cu o viață aflată în strânsă legătură cu propriul patrimoniu. Nu știu ce să zic despre alte bule foarte specializate, dacă se ridică măcar la genunchiul broaștei.
Las aici o piesă care m-a făcut alaltăieri să pierd multe minute căutând-o pe Youtube – și trebuie să recunosc că am eșuat. În final, mi-am făcut hatârul de a o reasculta în arhiva RRM… care pare să fie o mină de aur: emisiunea Arpeggio, 11 martie 2025, min. 24:45 – Tchaikovsky, Op. 66, The Sleeping Beauty (1889), aranjament la pian pentru 4 mâini de Rachmaninoff, interpretat de surorile Labèque. Am găsit apoi pe Youtube alte interpretări, dar eu o voiam pe aia… Cel mai mult îmi place ultima parte (min. 38:27), care a fost preluată în piesa mai recentă, Once upon a dream – aici, în interpretarea interesantă a Lanei del Rey pentru Disney & Maleficent. În total, vreo 17 minute de pian la patru mâini…
Secundar, toată fascinația vine și din faptul că a început să mă atragă jucăria cu pianul. După ce-am făcut cursul pe Duolingo, mi-am promis să-mi aduc acasă orga electronică pe care i-am cumpărat-o Sofiei – ceea ce am făcut. Apoi mi-am cumpărat manual (Mica metodă de pian) și m-am pus pe studiat. Cea mai mare bucurie până acum a fost să recunosc și să reproduc linia melodică Melc, melc, codobelc :)))) Firește, progresul va fi mereu ca al melcului, pentru că nu-mi permit să fac asta decât când mă dezmorțesc după vreo sesiune de lucru, sau când devine necesar să mă binedispun. Partea simpatică e că nu doar eu dau raite pe la clape, ci și copiii 🙂
Mai las și acest minunat desen mai vechi al vrăjitoarei din aceeași poveste, pe care l-am găsit întâmplător căutând piesa aia. M-a umflat râsul amintindu-mi de cotoroanța Angelina Jolie în Maleficent. Care film, apropo, este o interpretare foarte-foarte reușită și bogată în semnificații a poveștii originale, în care firul central pentru copiii mai mici e dublat de diverse fațete cu tâlc pentru copii mai mari și adulți. L-am văzut cu Sofi pe repeat, iar acum îl strecurăm cât se poate de des și cu Zeno. Nu cred c-o să mă plictisesc vreodată de el.
M-am gândit dacă să fie doar o postare pe FB care va fi oricum ignorată, sau să storc câteva cuvinte pe blog cu share pe FB, care vor fi oricum ignorate. În ultima vreme am aplicat regula că dacă e un subiect suficient de important [din punctul meu de vedere], atunci îl pun pe blog.
Nu mi-am propus niciodată să scriu despre parenting (iar n-avem un echivalent românesc, ceea ce poate fi sugestiv) și sper să nu derapez atât de mult, deși… Cel mult aș putea să scriu din perspectiva unui părinte deraiat care încearcă să se urce și stea pe șine :))) O să-mi permit, în schimb, să promovez ce scriu și susțin alții, dacă ceea ce am citit sau ascultat m-a convins. Nu atât la nivel emoțional, cât argumentația factuală.
Nu mai știu când am început să ascult genul ăsta de materiale, oricum era deja târziu în multe privințe, iar înțelegerea în zona asta se formează lent, cu multe sincope și reveniri. Poate în timpul pandemiei? Aveam dificultăți serioase cu Sofi la școală, acasă, școala devenise acasă, Zeno avea sub un an, noi lucram amândoi (!) și aveam zero ajutoare. A fost și singura perioadă din viața mea când îmi rămâneau bani de la un salariu la altul, așa că a fost ușor să cumpăr un pachet de parenting care-a costat exorbitant. Speram la un leac magic, pentru că în fuga aia amețitoare pe rotița șoricelului eram disperată că nu reușesc să descurc ițele cu copilul de 10 ani. Cel de sub 1 an nu prezenta încă probleme (sic!). Au fost bani aruncați pe fereastră; nu am avut timp, sau nu mi-am făcut timp, pentru că oricum nu m-a prins în contextul dat. Avea un conținut cu care nu am cuplat, în sensul că ceea ce susțineau părea de bun simț, dar pentru mine era contraintuitiv, sau pur și simplu nu-mi ieșea ceea ce recomandau ei. Mai târziu am realizat că eram, de fapt, mult prea defectă, iar materialul ăla era precum apa sfințită când tu ai nevoie de antibiotic. Era un pachet de parenting pentru oameni relativ sănătoși (= echilibrați emoțional), dar care poate se pierd în prea multe recomandări contradictorii din lumea îngustă sau largă. Important a fost, însă, că subiectul a rămas de interes. Am baleiat tot ce mi-a picat sub ochi pe FB, apoi în mână, când am început să cumpăr cărți pe tema asta, iar cu timpul am început să diger. Greu, foarte, foarte greu.
Să fie, deci, vreo cinci ani de când citesc și ascult chestii de parenting. Să fi ascultat interviul ăsta acum 20, 15 sau 10 ani este foarte, dar foarte puțin probabil. M-ar fi enervat undeva în prima jumătate de oră și aș fi închis. (Simon zice o chestie: dacă ceva te irită într-un feedback, atunci [ceva] e adevărat…) Cu experiența pe care o am acum, îmi doresc să-l fi ascultat cu forța *înainte* să fi avut primul copil. Nici măcar wishful thinking nu se aplică. N-a fost să fie, iar asta nu doar pentru că interviul are mai puțin de o lună, ci pentru că ideilea din zona asta se așează greu și au nevoie de un anumit context ca să crească. Teoria atașamentului datează de prin 1950, dar asta nu înseamnă că a difuzat instant în lumea largă. Dimpotrivă, tendințele care existau deja s-au dezvoltat exponențial, cu fiecare nouă generație de copii care urmau la rândul lor să aibă copii. Opoziția e puternică și azi, și e foarte previzibil să continue. Pachetul de parenting pe care-l cumpărasem era mulat pe teoria atașamentului (din ce pot să-mi amintesc), dar, cum spuneam, (încă) nu rezonam.
Erica Komisar, intervievată în acest podcast, încă nu are pagină pe Wikipedia. Pare să fie antifeministă, antiprogres, antigendertrend etc. Asta am citit pe alocuri, după ce-am ascultat interviul. Eu n-am reperat nimic din cele de mai sus, în schimb am ascultat argumente pertinente, științifice, referitoare la efectele unei detașări prea timpurii a mamei de copil, la efectele îngrijirii timpurii de către tată, de ce trebuie să fie un rol de mamă și unul de tată, indiferent că e un cuplu tradițional sau altfel etc. Un subiect pe care nu l-au atins este cel al mamelor indisponibile emoțional pentru ferestrele 0-3 și 9-25, dar ăsta chiar e un alt subiect, deși se leagă intrinsec. Aici sunt predominant explicații referitoare la efectele asupra copilului și doar tangențial cele referitoare la părinți și ceea ce poate să fi condus la dezechilibru.
Nu pot servi cu forța nimănui acest material (în afara copiiilor mei, la momentul potrivit). Pe mine m-a convins, așa că îl las aici. Internetul e mare și fiecare-și alege conținutul. În final, fiecare este responsabil pentru felul în care își crește copiii și pentru modul în care alege să se poziționeze apoi, în timp, față de felul în care și-a crescut copiii. Eu știu, acum, că am ratat fereastra de 0-3 ani cu ambii copii. Știu și de ce. Ambele sunt realități pe care le-am procesat deja în ultimii ani, deci nu m-au inundat emoțional acum, ascultând acest podcast. Mai am speranță să recuperez ceva până în 25 și, dacă aș fi ratat-o și pe aia, atunci aș fi putut măcar să-mi ghidez copiii să nu repete greșelile mele cu copiii lor 🙂 Ceea ce voi face oricum, dacă voi mai fi pe-aici.
E o selecție făcută pe la jumătate, sunt vreo 40 în total – unele mai mâzgăleli decât altele. În tema lunii au rămas monștrii (par să fi dispărut intestinele), care moștri bântuie și distrug (sau apără!) orașe. Avem și câteva case, mașini și oameni în peisaje 🙂 Și străzi! Zice el că pe alocuri sunt și copaci, dar încă sunt greu de recunoscut. Pe undeva apare și Mini a lui Mickey Mouse, dar numai noi știm unde.
Săptămâna asta am urmărit The Regime. Fără vreo recomandare, alta decât Kate Winslet. Dacă aș face vreodată un top – și sper să nu -, ar candida pentru locul 1 feminin. Cred că doar Gillian Anderson ar putea fi un echivalent în topul preferințelor, însă pe Kate am văzut-o în semnificativ mai multe roluri mișto, grele și diferite.
Deși mi s-au străpezit dinții repede, am rezistat de dragul ei. E un film greu de digerat, o bizarerie bolnavă atât în plan fizic / vizual, cât și în plan psihic / emoțional, cele două fiind legate cu o finețe remarcabilă. Kate clar nu m-a dezamăgit nici de data asta, a demonstrat că știe să fie în pielea aproape oricărui tip de femeie, ceea ce arată o complexitate aparte a omului. Filmul este, foarte străveziu, o satiră politică, socială și culturală, deopotrivă actuală și, destul de previzibil, fără moarte.
alexandrateodor 