Ai noștri au băgat un prefix, ca să se cumpere totuși măcar câteva bilete. Bob Dylan: A Complete Unknown e, în sfârșit, un film despre care merită să scriu fără să ezit. Ultimul la care am ezitat a fost Conclav; i-a luat fața Deceniul lui Iohannis de la Recorder și, dacă mă gândesc cu distanța celor trei luni scurse, finalul l-a stricat destul de rău, așa că nu-mi pare rău că l-am sărit. Am văzut chiar multe filme între timp, multe premiate, dar hmmm… parcă ceva m-a ținut. Maria al Angelinei e bunicel, dar e prea ea, zău. Un film în care o actriță faimoasă nu reușește să se deghizeze în altcineva și pare tot prea ea… nu e ce trebuie. Da, tipa cântă fenomenal și doar pentru coloana sonoră merită văzut în cinema. Pentru efortul ei monumental și pentru calitatea de interpret clar merită un premiu, dar filmul în sine… pentru mine, nu. Am văzut Brutalist, m-a umplut de spume, grav! Mai mult nu vreau să comentez public, pentru că aduce atingere breslei universale din care fac parte pe hârtie, cu care știu de mult că nu rezonez. L-am văzut și pe cel cu Amy, neeeh… și au mai fost. Poate pentru că s-au strâns prea multe neh și mă pripesc un pic, dar filmul despre Bob Dylan chiar a mers uns, deși a durat mai bine de două ore. Și pentru că se cântă mult (și bine), măcar pentru asta merită văzut în cinema; acasă nu poți obține același efect că sunetul te înghite cu totul. Filmul are poveste (că deh, are de unde) și nu pare forțată, chiar dacă s-au găsit unii să contabilizeze toate licențele, scurtăturile și neconcordanțele cu realitatea. Iar povestea e bine scăldată în atmosferă; mereu îmi pun problema efortului de a reda cât mai fidel o epocă în toate detaliile, iar aici îmi pare convingătoare. Deși nu mă obosesc, încă, să-i rețin numele, puștiul din Dune are un rol foarte reușit și chiar cântă… foarte bine, la fel ca și restul actorilor din distribuție. M-am bucurat de rolul lui Eduard Norton, deși m-a întristat un pic felul în care se văd anii pe chipul lui. Iar Elle Fanning se strecoară ușor între favoritele ultimelor generații, deși nu mă pot uita la ea fără să-mi amintesc de Aurora din Maleficent (în care, apropo, Angelina a jucat cel mai bun rol al ei și nici n-o văd vreodată mai bună în altul; poate pentru că era foarte ea și rolul i se potrivea mănușă? Evident, este doar o speculație).
Să mai zic, oare, c-am devenit brusc fan Bob Dylan? Tata îl mai asculta ocazional acasă, dar pentru mine era doar o voce răgușită de om beat. Eram prea mică, nu rezonam deloc – eu ascultam Take That și Guns N’ Roses (și mai ascult și-acum), dar cam atât. Nu prea cuplam la altfel de mesaje. Acum, dacă mai pot asocia și o poveste cu performanța artistului, am cu totul altă aderență. Nici pe Jacob Collier nu l-aș fi ascultat, poate, dacă nu-i știam povestea, are unele piese mult prea ciudate. Dar am înțeles, între timp, că opera completă artiștilor autentici cuprinde tot spectrul vieții lor, care inevitabil înseamnă de toate, inclusiv cu ciudățenii și stări contradictorii. La fel ca viețile noastre.
E o întrebare care mă bântuie de mult timp. De dat cu părerea, cu toții putem – specialiști, iubitori de patrimoniu, investitori (mai mult sau mai puțin iubitori), locuitori sau administratori (de clădiri, zone istorice declarate – sau nu – și orașe de patrimoniu). Dar cum ne putem lămuri dacă vrem totuși să ieșim din zona de păreristică – avizată sau nu. Există vreo metodă? Sau măcar putem construi una?
Eu n-am găsit vreo metodă, deși sunt destul de sigură că aș fi observat-o, dacă m-aș fi întâlnit cu ea. Prima incursiune în zona asta am avut-o în pregătirea lucrării de disertație, unde căutam variante optime de intervenție asupra structurilor construite din situri arheologice (v. Studii de caz și anexe). Atunci mi-am definit o serie de criterii pe care le-am urmărit selectiv, evidențiindu-le pe cele pe care le-am considerat mai relevante, în baza puținelor date pe care le-am avut la dispoziție. Deși aveam acces la internet, volumul de date disponibil era infinit mai mic, cu atât mai mult pe acest segment, iar publicații relevante (la care să am și acces) foarte puține; am lucrat, de fapt, cu imagini făcute de tata dintr-o călătorie în Spania și cu ale mele, din Dobrogea, plus ceva literatură stoarsă cu greu din biblioteca școlii și cea de-acasă, de arheolog (a mea nu prea exista încă). Libgen sau archdaily abia porneau motoarele în 2008 și oricum nu știam încă de ele când pregăteam lucrarea asta, la final de 2008-început de 2009. Pentru scopul lucrării și al proiectului de diplomă, a fost suficient. Dar cum s-ar face tema asta pe bune, într-o lume a specialiștilor preocupați de patrimoniul construit?
La un moment dat, am întrezărit o oportunitate de a aborda tema asta. Un call for papers pentru o conferință cu titlul Venice Charter [Re]Framed, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la publicarea Cartei de la Veneția – considerată fundamentul politicilor de patrimoniu la nivel mondial. O evaluare complexă poate ajunge la foarte multe criterii, din perspective foarte variate, însă pentru a fi abordabilă am profitat de pretextul cartei sus-numite pentru a mă limita la criterii derivate din principiile ei. Am propus, astfel, o metodă (sau, mai bine spus, un început de metodă) pentru evaluarea intervențiilor asupra patrimoniului construit, în baza interpretărilor comune sau adaptate ale principiilor Cartei de la Veneția.
Dar, ce să vezi… aventuri cu ginta latină. Organizatorii păreau inițial foarte serioși; anunțaseră un termen pentru trimiterea lucrărilor in extenso, apoi o perioadă pentru revizuiri, trimiterea versiunii finale și abia apoi urma să aibă loc conferința. Un model rar în lumea noastră; l-am mai întâlnit doar în sferele tehnice ale domeniului, iar acolo a mers brici. Pentru mine era perfect: dacă acceptă lucrarea și rezultă că e publicabilă, poate merită să plătesc deplasarea pentru conferință; de fapt, nici nu mă gândisem atât de departe, după mintea mea exista și formula hibrid – unii la fața locului, alții online. În mintea lor, nu a fost la fel. A existat un termen inițial, pe care l-au prelungit un pic; m-am bucurat, pentru că întârziasem – în dulcele-mi stil clasic. Dar m-am ținut de al doilea. Doar că nu s-au ținut ei. La un moment dat, au anunțat că renunță la partea de review și că ne vedem cu toții, voioși, la Lisabona. Și-atunci m-am uitat la prețuri – bilete de avion, cazare… și era un pic mai sus decât mă așteptam (fusesem acolo cu un an în urmă); în plus, se cam suprapunea cu o perioadă îmbâcsită la școală, cu predări, evaluări, comisii, chestii. Le-am scris, rugându-i să-mi permită participarea online, având în vedere că eram nevoită să-mi suport cheltuielile din buzunar. Nu doar că au refuzat, dar, mai mult decât atât, au respins orice formă de evaluare a lucrării, deși era finalizată și dedicată temei-cadru. Deduc, așadar, că-i interesa mult mai puțin conținutul contribuțiilor decât baletul de la recepție. OK… țeapă. Câteva luni de muncă soldate cu un articol în sertar.
Cine a jucat sportul ăsta știe foarte bine că nu e chiar floare la ureche să adaptezi tot sistemul de citare de la o revistă la alta, cu atât mai mult cu cât nu știi dacă ți-o vor primi sau nu. Așa că am lăsat-o în aer, oricum subiectul era încheiat de câteva luni și intrasem în altele… Dar îmi părea rău. Nu pentru rândul din CV, care poate sau nu să valoreze ceva într-un punctaj sau altul, ci pentru că vreau să circule. Vreau păreri și sugestii constructive, și mai ales vreau ca acest instrument de evaluare să crească. Ca aproape tot ce visez în zona profesională, instrumentul ăsta trebuie să ajungă sub forma unei baze de date online, cu mii de înregistrări prin care să poți filtra, selecta, analiza și înțelege mai bine ce poate să însemne o intervenție bună sau una mai puțin potrivită. Cred că tărie că doar într-o astfel de expunere (pe care o văd obligatorie pentru orice intervenție pe un obiectiv de patrimoniu văzut ca bun al tuturor) vom putea spera la o îndreptare din partea specialiștilor și experților turnători de betoane.
Recent, cineva mi-a semnalat că există un portal pe care se pot publica gratuit manuscrise, care primesc automat un doi, pentru citare. Așa că, la un an după ce l-am finalizat, i-am dat drumul pe preprints.org. Ieri l-am încărcat, azi l-au publicat. Îl puteți descărca de aici, iar muzica și dansul se pot desfășura în comentarii (pentru cei care nu mă cunosc), pe Facebook, mail, sau live pentru restul. Nu mă aștept să fie, dar m-aș bucura foarte mult! În măsura în care există reacții, interes etc., mă pot mobiliza pentru o versiune de publicat într-un colțișor mai adecvat; primesc și colaboratori… cu brațele deschise!
PS 1. Pentru citare, pare că am inversat eu numele și prenumele în formularul de înscriere, iar acum nu mai pot edita. Corect ar fi: Teodor, A. Bad or Good? Proposal Towards a Quality Evaluation for Interventions on Built Heritage. Preprints 2025, 2025020952. https://doi.org/10.20944/preprints202502.0952.v1.
PS 2. Studiul de caz este intervenția recentă de la Capidava. În arhiva din secțiunea Supplementary Material e încărcată ilustrația separat – în principiu, la o calitate mai bună decât cea din pdf. Las mai jos câteva mostre, poate-poate prinde…
Ieri mă săturasem de psihologul de serviciu, deși am ascultat câteva materiale super-utile la rând (tipul are nevoie de o prezentare specială, pentru care trebuie să-mi fac puțin curaj; dacă las doar link s-ar putea să vă speriați, deci rămâne pe altă dată). În fine, după o doză bună e chestii prea serioase aveam nevoie de un pic de optimism 🙂 așa că m-am întors la Simon. Am luat la mână lista lui de podcasturi, pentru că pe cele mai multe le-am parcurs deja și nu mai merge doar să-l las pe YouTube să-mi servească o nouă sugestie. Până la urmă l-am pornit pe cel încărcat acum câteva zile, deși titlul nu mă atrăgea în nici un fel. Invitat este un muzician – câștigător de Grammy – de care nu auzisem în viața mea, Jacob Collier. M-a impresionat repejor maturitatea cu care vorbește, ceea ce m-a făcut să ridic o sprânceană pentru că fizionomia lui îmi sugera ceva gen 20-ish. Am răsuflat ușurată să constat că are, totuși, 30, dar chiar și așa… jos pălăria!
Întregul podcast, care durează o oră, este un rollercoaster jucăuș de idei foarte variate și muzică, cu puternice filoane psihologice. Foarte relevante sunt ancorele în copilăria lui Jacob (butoane pe care Simon apasă cu fiecare invitat, fără excepție), din care înțelegi destul de repede sursa dezinvolturii, deschiderii, încrederii de sine și a vocabularului pe care le are și pe care le poartă cu o autenticitate imposibil de disimulat. Toate astea se văd, încă o dată, în felul în care cântă: spontan, improvizat, efectiv curge muzica din el. Pentru el, muzica e prima limbă – chiar limba maternă. Ce să vezi, mama lui e muzician și dirijor… Și povestește cum la câțiva anișori (greu de crezut că doar doi, cum zice el, dar e irelevant) asista la spectacolul “de magie” al mamei sale dirijând orchestra, sau se simțea precum vioara din mâinile ei… Bro, asta e muzică băgată în vene! Și să vedeți ce face băiatul cu publicul! Ceva nemaipomenit, ceva ce numai un muzician-performer crescut cu dirijorul în casă ar putea face. Este absolut senzațional! [scuze, n-am găsit un echivalent românesc pentru “a person who entertains an audience”]
Evident că i-am căutat muzica. O fi de la algoritmii viciați pe ceea ce consum deja, dar mi s-a servit direct un duo cu Chris Martin… În care Chris e invitatul lui Jacob. Cum spuneam, Coldplay e mai mult decât o trupă rock. În cele câteva minute vezi doi oameni și artiști care rezonează profund, inclusiv și mai ales prin curajul de a fi vulnerabili în public: unul îi cânta piesa celuilalt, iar celălalt orbecăia în interpretarea inedită a celuilalt, totul acompaniat de public! Asta înseamnă creativitate și magie curată, indiferent cum sună pentru fiecare. Oamenii plâng în public, femei și bărbați deopotrivă, ca efect al emoției la unison a mii de persoane… Câți știm să smulgem asta?
So… Simon, Jacob și Chris 🙂 Până aici, cele mai frumoase companii pentru optimism, curiozitate și creativitate. ❤❤❤ u guys!
Simon Sinek intră deja la “default”, pentru că nu prea trece zi să nu ascult un material cu el – că e podcast, discurs la vreun ceva, sau invitat pe undeva. Ce lasă omul ăsta în urmă este imens: mii de ore disponibile online la un preț modic, sau chiar gratuit, în care poți înțelege, treptat sau cu Ahaa!, cum gândește un om echilibrat și care a ajuns la ceea ce am descoperit că se numește maturitate emoțională. Ceea ce găsesc ca fiind cel puțin la fel de impresionant este calitatea oamenilor pe care-i invită la propriul podcast. Am ascultat deja mulți invitați, dar acum am dat de unul care m-a lăsat paf. Abia aștept să văd filmul inspirat de viața lui, pentru că am avut deja un preview din propria lui povestire și e incredibil de frumoasă. Mi-a venit spontan comparația cu “Contele de Monte Cristo” – că tot am văzut recent ultima ecranizare; n-a fost rea, dar parcă nici nu merita să scriu despre -, ca încă o dovadă că viața bate filmul (sau ficțiunea, pentru că întâi a fost cartea).
E prima dată când aud/înregistrez despre Leopoldo López. O fi vreun personaj controversat și-o să-mi aud, poate, fluierături – fie! Am ales să merg pe mână lui Simon, dar l-am și ascultat pe López vorbind aproape 50 de minute (cât o jumătate de curs universitar). Omul e un reper de umanitate, înțelepciune și tenacitate, cum rar am mai întâlnit pe viu sau povestit. Nu intru în mai multe detalii, vă las să-l ascultați.
alexandrateodor 