Ieri am mai încasat o săpuneală din sfera (așa-zis) profesională. Am jelit un pic, apoi am zâmbit un pic, privindu-mi plodul de grădiniță înainte de culcare; în loc să-l expediez, cum aș fi făcut alteori, am reușit să mă hrănesc un pic din inocența lui, precum făcea Mama Gothel cu părul de aur al prințesei Rapunzel (în film, că povestea parcă-i altfel). Apoi iar am jelit, întrebându-mă, la rândul meu, a suta-mia oară: “Eu, încotro?”
Azi m-am trezit cu forțe proaspete, hotărâtă să fac un pic mai mult decât doar să-mi plâng de milă și să-mi găsesc scuze. Mi-am găsit curajul să mai trimit un mail, în speranța unei potențiale colaborări, către specialiști care, cel mai probabil, fie nu vor răspunde, fie vor răspunde british. Fac asta odată la câteva luni, în momente de criză, când simt că nu mai am nimic de pierdut – deși știu bine că am. Unii se plâng că sunt nevoiți să aplice mereu la fonduri – și îi cred că este super-greu. Mie nu-mi este super-greu, dar cealaltă fațetă este că perspectivele-mi sunt absolut modeste, dacă nu chiar jenibile (cel puțin pentru mine și aspirațiile mele inițiale, sau de parcurs; fiecare vede altfel și e firesc să fie așa). Însă, spre deosebire de ei, nu îmi permit luxul să aplic! Pentru că în aproape orice formulă de fellowship/scholarship ar trebui să plec (blocaj dublu, cu jobul ăla care mă ține în zona călduță, dar și cu familia), pentru că ar trebui să am un CV corespunzător și nu-l am (pentru că vezi mai sus) ș.a.m.d. Bun venit în cercul vicios al cercetării în Românica. Dar nu despre asta voiam să scriu; sau poate că da…
Asta e chestia pentru care am apăsat aici New Post: am făcut primul pas într-o direcție la care cumpănesc de niște ani buni. Să schimb tot pe fila profesională… Nu știu încă dacă o voi face până la capăt, dar azi am făcut primul pas real. E un pas de bebeluș, dar este. Până acum m-am smiorcăit, m-am lamentat, l-am pus pe-al meu să-ntrebe în stânga și-n dreapta și-apoi am lăsat în aer. Pentru că ar fi de luat totul de la zero. “Uite, ar cam trebui să începi cu lista asta de cursuri…” – și-mi trimite un desfășurător pe trei pagini cu multe link-uri. WTF, no shit… Stai să respir. Asta era acum câteva luni sau vreun an. Azi, ca efect al valului de ieri, am respirat adânc, am deschis primul link din listă și am făcut primul modul. Și a fost foarte fun, mi-am luat notițe, așa cum știu eu, și metanotițe, tot cum știu eu, pentru că în timp ce parcurgeam cursul lor îmi fugea mintea la cum ar putea să arate un curs/ghid de-al nostru pentru studenți din anii 2020+, versus ce se mai vehiculează încă prin facultate – și nu îndrăznesc să pun cifre aici. Când mintea zboară, poate să lege teme care par să nu aibă nici o legătură, dar de fapt acolo, (aparent) departe, sunt toate legăturile din lume. Ce-am aflat azi și pot să spun c-am aplicat pentru prima dată? Când o iei în freză, învață ceva nou! Nu ai cum să ieși prost din ecuația asta!
Esența a ceea ce am învățat azi în primul modul de Azure este că, citez: “you don’t have to worry about getting the resource needs just right” – ceea ce pentru mine este o altă cireșică bună de pus pe rană: niciodată nu mi-a plăcut să estimez, într-un proiect de orice fel, când, ce și cât. (Înțeleg rolul estimărilor, dar numai până la un punct.) Cu alte cuvinte, când alegi un sistem de tip cloud poți fii cu capul în nori 🙂 Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!
alexandrateodor 