Leadership, Parenting, Millennials

De la o vreme îl ascult frecvent pe Simon Sinek, printre alții. E genul de vorbitor [am scris inițial speaker, apoi am șters] care devine contagios după ce prinzi o secvență argumentativă cu care rezonezi, iar apoi e mereu tentant să-ți verifici propriile perspective cu ale lui; cel puțin, așa funcționează la mine. Habar n-am ce formare are, nu l-am studiat deloc, știu doar că e un tip de succes (dar mulți au succes în lumea noastră). Îl ascult pentru că tot ce spune, de la mărunțișuri până la chestii profunde și foarte serioase este, pentru mine, de foarte mult bun simț. Iar de bun simț avem toți nevoie, mai mult decât pare. Și probabil pentru că sunt într-o perioadă în care simt nevoia să învăț și din experiența de viață a altora – cât mai mulți, din lumea cât mai largă și din domenii cât mai diverse; am multe de recuperat, iar asta vine cu multă sete.

Până acum am mai postat pe Facebook câte un discurs care m-a dat pe spate – de-al lui, sau de-al altora. Ăsta vreau să rămână ceva mai mult, ceva mai accesibil decât sacul fără fund care se adâncește la nesfârșit pe Fb, din care ocazional îți mai amintește câte o postare aniversară. Eu uit multe, foarte multe chestii care-mi trec prin fața ochilor, indiferent că mă impresionează sau nu. Pe unele chiar vreau să le țin aproape, iar asta e una dintre ele; pentru mine, e cam de talia experienței pe care am avut-o anul trecut la audierea Conferinței ABA, doar că e mult mai scurtă și, într-un fel, mai concentrată. Deloc întâmplător, nucleul ideilor transmise nu e semnificativ diverit: empatie, înțelegere, parenting, flexibilitate, modelare etc.

Ce zice Simon aici este esențial în toate rolurile pe care le am: în primul rând pentru mine, în conturarea unui sine stabil (da, atât de târziu…; se zice că mai bine mai târziu decât niciodată), apoi ca părinte a doi copii cu nevoi diferite, ca angajat sau membru în diferite echipe de lucru, și nu în ultimul rând în rolul de cadru didactic. Mă gândesc că mulți dintre noi bifăm măcar una sau două căsuțe din enumerarea asta, de unde îmi rezultă că ar fi de interes general.

Eu am rămas cu două fire roșii din acest discurs, pe care vă invit să-l ascultați cap-coadă. Primul, că leadership-ul este doar o altă formă de parenting; nicidecum nu e o idee nouă pentru mine, însă această argumentație a fost una dintre cele mai bine țintite pe echivalență, cu paralele foarte elocvente. (Nu intră acum în discuție ce înțelege fiecare prin parenting, sau mai bine zis ce linie adoptă.) Pornind de la această echivalență, el ridică o problemă destul de spinoasă: dacă la copil nu putem renunța, odată ce-l avem, indiferent ce provocări ne aduce, de ce ne permitem să renunțăm la un angajat, sau la un elev/student? (Doar pentru că e major, în cazul adulților? Mulți s-ar prevala de acest argument.)

Al doilea fir m-a prins pentru că desființează o generalizare – anume că toți milenialii sunt defecți (m-a pierdut un pic aici, pentru că dacă se referă la generația 1981-1996, noi n-am crescut cu social media…, dar bănuiesc că se referă totuși la următorii – nu că noi n-am fi defecți! Indiferent cum îi numim, în definiția lui sunt generațiile care au crescut cu o combinație nesănătoasă de parenting permisiv prost înțeles și social media; eu n-am prins nici una, nici alta, dar am prins altele care mi-au slăbit piulițele.) Simon zice o chestie simplă, de cele mai multe ori valabilă, care se aplică și aici: dacă toți (sau mulți) au aceeași problemă, atunci problema nu e de la ei – ci de la noi, indiferent că vorbim despre leadership, parenting și, aș adăuga aici, educație. Poate că nu este efectul nostru în mod direct, însă în rolul de lider, părinte, sau profesor pe care-l jucăm în viața lor, avem responsabilitatea de a ne ajusta perspectiva până când ajungem într-un punct în care să-i putem înțelege. Ca să-i putem ajuta, trebuie să-i putem înțelege. Cu alte cuvinte, noi trebuie să gravităm în jurul lor, nu vice versa… Într-o anumită privință, nu la modul absolut, sunt niște nuanțe foarte-foarte fine.

Ascultați-l pe Simon, o să vă placă! Și dacă devine un pic incofortabil, înseamnă că e cazul să-l ascultați chiar un pic mai mult 😉