Faza post-Dino (care nu a trecut chiar de tot; faza Dino rămâne fundație solidă și de mare inspirație) este cu – da, ați citit bine – intestine și monștri. E chiar simpatic cum a ajuns să fie preocupat de intestin, a pornit tot de la dinozauri. În cartea noastră mai serioasă despre aceste creaturi e o imagine care ilustrează reconstituirea principalelor organe, la care îmi cerea mereu să-i explic cum funcționează (de la “intră mâncarea prin gură (…) ajunge în stomac” etc. – până la capăt!) Așa a devenit interesat de ceea ce se află înăuntru, în general, iar în paralel a mai învățat și la grădi și la terapie despre corpul uman. Așa a ajuns să se uite pe YouTube la tot felul de materiale despre anatomia omului (că despre cea a dinozaurilor nu prea am găsit), majoritatea în engleză – atât pentru oameni mici, cât și pentru oameni mari (la unele chiar nu mă puteam uita, atât de viscerale erau… iar el se uita cu ochii cât cepele). Nu știu cum a ajuns tocmai intestinul să fie subiect de maxim interes, trecem peste asta. Știu doar că prin toamnă-iarnă a început să deseneze niște guguloaie greu de înțeles, despre care el zice că sunt intestine și, vrem nu vrem, trebuie să-l credem pe cuvânt. Mai jos e ce-am strâns în ultima lună de la grădi, de când ne-am mutat în casa nouă – pe cele mai vechi n-am apucat să le aduc și să le sortez.
Recent ne-a făcut și o surpriză. După o pauză lunguță de desenat ceva cât de cât descifrabil, într-o seară a pornit brusc. Tot mâzgălea cu un creion niște piese de puzzle și nu reușeam să-l conving să nu le mai strice. Eu ziceam, eu auzeam – el avea o treabă. Am avut inspirația să-i pun o foaie albă în față; era precum un printer care rămăsese fără hârtie. Dzââât, dzââât… În câteva zile a turnat colecția de mai jos – care e o idee mai mare, aici e doar o selecție. A fost în mod clar inspirată de filmul Monsters, INC. – cel cu fetița, una dintre mini-obsesiile mai recente. Sunt foarte-foarte curioasă ce mai urmează 😀
Ieri am mai încasat o săpuneală din sfera (așa-zis) profesională. Am jelit un pic, apoi am zâmbit un pic, privindu-mi plodul de grădiniță înainte de culcare; în loc să-l expediez, cum aș fi făcut alteori, am reușit să mă hrănesc un pic din inocența lui, precum făcea Mama Gothel cu părul de aur al prințesei Rapunzel (în film, că povestea parcă-i altfel). Apoi iar am jelit, întrebându-mă, la rândul meu, a suta-mia oară: “Eu, încotro?”
Azi m-am trezit cu forțe proaspete, hotărâtă să fac un pic mai mult decât doar să-mi plâng de milă și să-mi găsesc scuze. Mi-am găsit curajul să mai trimit un mail, în speranța unei potențiale colaborări, către specialiști care, cel mai probabil, fie nu vor răspunde, fie vor răspunde british. Fac asta odată la câteva luni, în momente de criză, când simt că nu mai am nimic de pierdut – deși știu bine că am. Unii se plâng că sunt nevoiți să aplice mereu la fonduri – și îi cred că este super-greu. Mie nu-mi este super-greu, dar cealaltă fațetă este că perspectivele-mi sunt absolut modeste, dacă nu chiar jenibile (cel puțin pentru mine și aspirațiile mele inițiale, sau de parcurs; fiecare vede altfel și e firesc să fie așa). Însă, spre deosebire de ei, nu îmi permit luxul să aplic! Pentru că în aproape orice formulă de fellowship/scholarship ar trebui să plec (blocaj dublu, cu jobul ăla care mă ține în zona călduță, dar și cu familia), pentru că ar trebui să am un CV corespunzător și nu-l am (pentru că vezi mai sus) ș.a.m.d. Bun venit în cercul vicios al cercetării în Românica. Dar nu despre asta voiam să scriu; sau poate că da…
Asta e chestia pentru care am apăsat aici New Post: am făcut primul pas într-o direcție la care cumpănesc de niște ani buni. Să schimb tot pe fila profesională… Nu știu încă dacă o voi face până la capăt, dar azi am făcut primul pas real. E un pas de bebeluș, dar este. Până acum m-am smiorcăit, m-am lamentat, l-am pus pe-al meu să-ntrebe în stânga și-n dreapta și-apoi am lăsat în aer. Pentru că ar fi de luat totul de la zero. “Uite, ar cam trebui să începi cu lista asta de cursuri…” – și-mi trimite un desfășurător pe trei pagini cu multe link-uri. WTF, no shit… Stai să respir. Asta era acum câteva luni sau vreun an. Azi, ca efect al valului de ieri, am respirat adânc, am deschis primul link din listă și am făcut primul modul. Și a fost foarte fun, mi-am luat notițe, așa cum știu eu, și metanotițe, tot cum știu eu, pentru că în timp ce parcurgeam cursul lor îmi fugea mintea la cum ar putea să arate un curs/ghid de-al nostru pentru studenți din anii 2020+, versus ce se mai vehiculează încă prin facultate – și nu îndrăznesc să pun cifre aici. Când mintea zboară, poate să lege teme care par să nu aibă nici o legătură, dar de fapt acolo, (aparent) departe, sunt toate legăturile din lume. Ce-am aflat azi și pot să spun c-am aplicat pentru prima dată? Când o iei în freză, învață ceva nou! Nu ai cum să ieși prost din ecuația asta!
Esența a ceea ce am învățat azi în primul modul de Azure este că, citez: “you don’t have to worry about getting the resource needs just right” – ceea ce pentru mine este o altă cireșică bună de pus pe rană: niciodată nu mi-a plăcut să estimez, într-un proiect de orice fel, când, ce și cât. (Înțeleg rolul estimărilor, dar numai până la un punct.) Cu alte cuvinte, când alegi un sistem de tip cloud poți fii cu capul în nori 🙂 Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!
E una dintre puținele destinații de cazare turistică în care chiar am revenit – nu doar că ne-am simțit bine și ne-ar plăcea să revenim cândva, cum am zis de multe ori. Pentru bucureșteni, ploieșteni, buzoieni și tot ce e în apropiere de Urlați e, cum se spune, la o aruncătură de băț (ce vorbă depășită, nu-i așa?…) Vezi aici Conacul Nucu pe Google Maps. Noi am făcut o oră și jumătate pe ceas, traversând centrul Bucureștiului, iar cam jumătate din drum am mers pe A3; asta înseamnă șanse mari de deplasare fără trafic, ceea ce este super-lux în contrast cu peisajul punctelor fierbinți înșiruite pe DN1.
Mărturisesc că prima dată, în 2023, am ajuns acolo din pură greșeală. Vizitaserăm în urmă doi ani zona pentru un potențial obiectiv de Ambulanță – despre care merită să scriu cândva, chiar dacă direcția aia s-a șters pentru mine. În fine, ne-am cazat la o pensiune oarecare, unde se putea plăti cu cardul de vacanță – deh, bugetar + voluntariat = love Edenred. Camera a fost decentă, mâncarea foarte ieftină și ok (adică nici-nici, dacă spun “bună” se poate înțelege greșit), dar nu era un loc de revenit decât la nevoie – nici măcar pentru spart banii de vacanță în ultima clipă (pentru acest scop prefer mereu un loc nou, pentru testare). Eventual, era loc bun de cazat voluntari la Ambulanță, pentru că la vremea aia încă mai cântăream și tema asta între alte o sută. Ei, gard în gard cu pensiunea asta oarecare e un conac tare frumușel (autentic, nu făcătură ca cel de la Bran – poate o să revin la el în vreo pasă de hater pe calea mântuirii). Atunci era încă amenajat semi-sălbatic și se vedea că se lucrează la clădirea istorică, ceea ce m-a bucurat foarte mult. De fapt, la cum arată lucrurile din satelit, pensiunea la care eram noi cazați a crescut, probabil, din sau pe lângă vreo anexă de intrare a frumosului conac. Ne-am învârtit un pic și pe-acolo, inclusiv prin curte, cu gândul hotărât că revenim pentru cazare cu altă ocazie.
Zis și nefăcut. Doi ani mai târziu am prins din timp puntea de 1 iunie și-am apucat să rezervăm ceva înainte să fie totul luat – ca de cele mai multe ori, când mă trezesc că weekend-ul care urmează e cu punte și nu ne rămâne decât să ne învârtim în jurul cozii sau în jurul casei o zi-două în plus decât într-un weekend obișnuit. Nu mai știu cum am făcut rezervarea la Conacul Nucu, dar retrospectiv am identificat două scenarii: fie am căutat pe Booking ceva în Urlați (pentru că nu mai știam cum se numește conacul și mi-a fost lene să-l caut pe Google Maps), apoi am derulat până am văzut ceva care seamănă; fie l-am văzut pe profilul lui Mircea, care era deja în lista de prieteni pe Facebook (cumva, tot prin Ambulanță), și-am crezut că e cel pe care-l văzuserăm noi cu doi ani înainte. N-am mai gândit, nici studiat mult, am făcut rezervarea și mi-am văzut de treabă; pe vremea aia chiar n-aveam timp nici să mor, pregăteam intervenția de la Butoiu. Când am ajuns la destinație, ghici cine bombănea: “Mircea!!! [al meu] Iar ai greșit drumul! Ți-am zis de-atâtea ori să verifici traseul și locul în care trebuie să ajungi înainte să mergi ca orbetele după GPS!!!” / “Da’ am ajuns în punctul pe care mi l-ai trimis, ce vrei de la mine?!” Verific repede, nerăbdătoare să servesc replica tăioasă. La naiba, chiar eram unde i-am trimis. Dar ce-am trimis??? Unde suntem? Ce-am făcut?
Am greșit, ce să fac… Conacul la care visam eu era, într-o poziție oarecum similară, pe sprânceana unui delușor, dar o vale mai la est. Cazarea era deja plătită, de ajuns am ajuns, așa că am înghițit în sec și-am pornit în recunoaștere. OK, hai să vedem cât de tare am greșit! Vă las pe voi să evaluați…
Nouă ne-a plăcut foarte mult. Gazda ne-a primit, ne-a făcut un tur generos al casei și al curții, și-apoi a plecat. Pentru aproape o zi am avut tot conacul și curtea doar pentru noi – restul oaspeților nu ajunseseră încă, sau erau pe traseele din zonă. Am mers cu trei copii, pe care am reușit să-i ținem afară o după-amiază întreagă fără să le facem program special – fiecare ce-a avut chef. Eu am citit pe-o buturugă despre București (deja lucram la PUG și încă mai speram să fac nu știu ce studiu pe chestii istorico-arheologice); Mircea probabil s-a jucat pe telefon (sau a citit și el?), fetele-au bârfit cu telefoanele lipite de mâini, tolănite-n hamac, iar Zeno s-a ocupat cu bruiaje pe toate fronturile – de la hăituit buburuze pe scoarța copacilor, până la băi cu iarbă aruncată pe fete, o maaare distracție! Toți ne-am bucurat de aer curat, de verde (măcar în fundal), de umbra copacilor, de hamace, de gâze și de plimbări pe cărări cu bălării. Până spre seară s-au ocupat toate camerele și-am servit toți, împreună cu gazda, o cină copioasă în jurul unei mese de pomină (o vedeți în calupul de foto de mai jos). Mâncare pregătită de oameni din sat, cu ingrediente locale, degustare de vin și o atmosferă deschisă și prietenoasă din partea tuturor, deși mulți nu ne cunoșteam. Totul a picat… uns! În plus, eu m-am bucurat foarte mult să văd o casă istorică pe mâini bune, chiar și fără implicarea unor specialiști de profil. Dorința de a păstra, de recondiționa dacă e cazul, atenția la detalii și materiale adecvate se văd la fiecare colț al casei, înăuntru sau afară. Nu e ireproșabil, perfect nu există și nici nu vreau să deschid vreo listuță de exemple cu ce “nu e bine”; în ansamblu, este foarte bine!
Am vizitat, înainte de plecarea înapoi spre București, și conacul la care am avut intenția să ne cazăm. M-am bucurat foarte mult că am greșit. Între timp, devenise o destinație un pic prea fancy pentru gustul meu. Foarte frumos, de mers acolo cu străini – no problem; dar, pentru sufletul meu, Conacul Nucu e fix ce trebuie.
***
A doua vizită a fost iarna. Nu-i ca vara, mai ales fără zăpadă, dar tot e frumos.
După câteva Revelioane la rând în care-am parazitat niște prieteni dragi care au o pensiune foarte cozy la Măgura (da, promit să revin!), a venit momentul să ne mai vedem și de treaba noastră… So, am avut tema grea de a găsi o altă gazdă pentru o bună parte din gașcă. Tema a fost chiar lejeră până la urmă, pentru că ne-am oprit repejor la varianta Conacul Nucu din Urlați. Ce-a fost acolo rămâne acolo, mai adaug doar că am avut tot conacul doar pentru noi vreo patru zile și trei nopți, cu prelungire la cerere. Distribuția funcțională ideală pentru un astfel de eveniment: zonă de party în demisol/cramă/loc de luat masa, zonă de nani/filme la parter, cu porticul spre panoramă și podul destinat adolescenților. Mâncare pe săturate, de băutură nu se discută, jocuri, karaoke (o altă premieră bifată!) și liber la deranj, că nu deranjam pe nimeni. Ne-a plăcut foarte mult de Rev la Conacul Nucu! Din respect pentru gașcă am lăsat deoparte toate pozele cu oameni, dar se poate citi ușor printre poze 🙂 N-au lipsit nici dinozaurii, firește!
Vă invit să-i vizitați și să-i urmăriți, pentru că ce fac ei e un pic mai mult decât doar cazare și cred că merită încurajați: Conacul Nucu pe Facebook | Conacul Nucu pentru non-Facebook 🙂 Găsiți în link-uri cu ce se mai ocupă, ca să închei și eu odată postarea asta… Să tot avem așa turism în România ❤
De la o vreme îl ascult frecvent pe Simon Sinek, printre alții. E genul de vorbitor [am scris inițial speaker, apoi am șters] care devine contagios după ce prinzi o secvență argumentativă cu care rezonezi, iar apoi e mereu tentant să-ți verifici propriile perspective cu ale lui; cel puțin, așa funcționează la mine. Habar n-am ce formare are, nu l-am studiat deloc, știu doar că e un tip de succes (dar mulți au succes în lumea noastră). Îl ascult pentru că tot ce spune, de la mărunțișuri până la chestii profunde și foarte serioase este, pentru mine, de foarte mult bun simț. Iar de bun simț avem toți nevoie, mai mult decât pare. Și probabil pentru că sunt într-o perioadă în care simt nevoia să învăț și din experiența de viață a altora – cât mai mulți, din lumea cât mai largă și din domenii cât mai diverse; am multe de recuperat, iar asta vine cu multă sete.
Până acum am mai postat pe Facebook câte un discurs care m-a dat pe spate – de-al lui, sau de-al altora. Ăsta vreau să rămână ceva mai mult, ceva mai accesibil decât sacul fără fund care se adâncește la nesfârșit pe Fb, din care ocazional îți mai amintește câte o postare aniversară. Eu uit multe, foarte multe chestii care-mi trec prin fața ochilor, indiferent că mă impresionează sau nu. Pe unele chiar vreau să le țin aproape, iar asta e una dintre ele; pentru mine, e cam de talia experienței pe care am avut-o anul trecut la audierea Conferinței ABA, doar că e mult mai scurtă și, într-un fel, mai concentrată. Deloc întâmplător, nucleul ideilor transmise nu e semnificativ diverit: empatie, înțelegere, parenting, flexibilitate, modelare etc.
Ce zice Simon aici este esențial în toate rolurile pe care le am: în primul rând pentru mine, în conturarea unui sine stabil (da, atât de târziu…; se zice că mai bine mai târziu decât niciodată), apoi ca părinte a doi copii cu nevoi diferite, ca angajat sau membru în diferite echipe de lucru, și nu în ultimul rând în rolul de cadru didactic. Mă gândesc că mulți dintre noi bifăm măcar una sau două căsuțe din enumerarea asta, de unde îmi rezultă că ar fi de interes general.
Eu am rămas cu două fire roșii din acest discurs, pe care vă invit să-l ascultați cap-coadă. Primul, că leadership-uleste doar o altă formă de parenting; nicidecum nu e o idee nouă pentru mine, însă această argumentație a fost una dintre cele mai bine țintite pe echivalență, cu paralele foarte elocvente. (Nu intră acum în discuție ce înțelege fiecare prin parenting, sau mai bine zis ce linie adoptă.) Pornind de la această echivalență, el ridică o problemă destul de spinoasă: dacă la copil nu putem renunța, odată ce-l avem, indiferent ce provocări ne aduce, de ce ne permitem să renunțăm la un angajat, sau la un elev/student? (Doar pentru că e major, în cazul adulților? Mulți s-ar prevala de acest argument.)
Al doilea fir m-a prins pentru că desființează o generalizare – anume că toți milenialiisunt defecți (m-a pierdut un pic aici, pentru că dacă se referă la generația 1981-1996, noi n-am crescut cu social media…, dar bănuiesc că se referă totuși la următorii – nu că noi n-am fi defecți! Indiferent cum îi numim, în definiția lui sunt generațiile care au crescut cu o combinație nesănătoasă de parenting permisiv prost înțeles și social media; eu n-am prins nici una, nici alta, dar am prins altele care mi-au slăbit piulițele.) Simon zice o chestie simplă, de cele mai multe ori valabilă, care se aplică și aici: dacă toți (sau mulți) au aceeași problemă, atunci problema nu e de la ei – ci de la noi, indiferent că vorbim despre leadership, parenting și, aș adăuga aici, educație. Poate că nu este efectul nostru în mod direct, însă în rolul de lider, părinte, sau profesor pe care-l jucăm în viața lor, avem responsabilitatea de a ne ajusta perspectiva până când ajungem într-un punct în care să-i putem înțelege. Ca să-i putem ajuta, trebuie să-i putem înțelege. Cu alte cuvinte, noi trebuie să gravităm în jurul lor, nu vice versa… Într-o anumită privință, nu la modul absolut, sunt niște nuanțe foarte-foarte fine.
Ascultați-l pe Simon, o să vă placă! Și dacă devine un pic incofortabil, înseamnă că e cazul să-l ascultați chiar un pic mai mult 😉
Atenție, postarea asta este un elogiu închinat stării de bine. Dacă aveți intoleranță la chestii pozitive și motivaționale, mai bine închideți pagina.
E sezon de An Nou / zi de naștere, așa că-mi permit să scriu despre un an (aproape) încheiat. Anul în care am avut 40 de ani a fost, până acum, cel mai bun din viața mea. Chestia asta mă bucură enorm, pentru că am câștigat un reper valoros – un reper care-mi lipsea cu desăvârșire.
Mai pot identifica un singur an pe care l-am resimțit ca fiind pozitiv și lipsit de griji – ca la 20 de ani, la propriu. A fost primul an de facultate, când de fapt n-aveam încă 20 de ani și viața se schimbase subit în multe privințe. Începusem prima (și, până în prezent, ultima) relație sănătoasă și de lungă durată, învățam cât și cum aveam chef, pierdeam nopți (cu petreceri, nu cu predări), băgam maratoane de jocuri de cărți în atelierul de la ultimul etaj din turn și-aveam o mulțime de prieteni/amici/colegi cu care se legau toate. N-aveam o singură gașcă, erau cel puțin două găști și multe bisericuțe. Atunci am simțit o primă formă de libertate și bucurie de-a trăi. Însă ar fi mult spus că eram bine cu mine, de fapt nu prea știam pe ce lume sunt și nici nu lipseau semnalele că pe ici și pe colo scârțâie șandramaua. Primul semn prost a fost că nu m-am putut mulțumi cu locul la taxă pe care-l prinsesem și-am ținut morțiș să mai dau încă o dată examen. A fost primul viraj periculos, care mi-a schimbat cursul în mod semnificativ, pe aproape toate planurile. Aș fi tentată să spun că a fost o greșeală monumentală, dar cum minus cu minus uneori fac plus… e foarte greu de zis. Asta a fost și, în mare parte, a fost pe mâna mea. Dar asta e altă poveste.
E puțin probabil să sufăr vreodată de melancolie pentru decadele anterioare. N-am regretat niciodată anii copilăriei (cum i-am auzit pe mulţi), adolescenței, sau studenției. Și sigur n-o să regret perioada când aveam 30+. A fost poate cea mai urâtă, pentru că am început să realizez că nu-mi e bine, în sensul că nu sunt bine cu mine. Pe la 31 îmi dădeam duhul cu teza, la 33 am intrat în picaj, la 38 am atins abisul și de-atunci mă tot refac. Anul ăsta a fost primul în care pot spune, fără să ezit, că am fost bine cu mine și întâmplarea face că a fost cel cu numărul 40. În ansamblu, e reconfortant să știu că nu-mi voi regreta niciodată tinerețea. Prefer să văd această parte a paharului, decât pe cealaltă – anume că n-am știut să mă bucur de viață în tinerețe, deși sunt foarte conștientă și de partea asta. În apărarea mea, n-am avut de unde să învăț bucuria autentică (de aproape orice), sau a fost taxată sistematic, până la suprimare; mai târziu, când aș fi avut de unde, n-am înțeles limba asta stranie, venită de pe altă planetă. Unul dintre efectele acestei resemnări este că am început să percep altfel oamenii care (par că) nu se bucură de viață sau, chiar mai rău, îi intoxică pe alții; nu e vreo afurisenie, sau e doar primul strat care ascunde o incapacitate dezarmantă. Un handicap. Nu de alta, dar am fost unul dintre ei și încă mai am zile în care bifez în căsuța greșită; și știu că o să le am toată viața, pe ici-pe colo. Evident, nu pot să spun că la 40 a fost chiar cu totul bine, n-avea cum să fie. Însă am învățat cum să abordez variatele situații în care nu-mi e bine, așa încât frustrarea s-a redus simțitor. Am înțeles că stările proaste sunt ceva normal pentru toată lumea și că e mult mai uman să le tratăm cu autocompasiune decât cu (auto)respingere. Oamenii sănătoși emoțional fac asta natural, nici nu realizează procesul. Mi-ar fi plăcut să fiu așa, dar mă mulțumesc și cu varianta în cârje 🙂
La 40 de ani am început să alerg, din proprie inițiativă, deși detestam ideea și mai ales activitatea în sine; mereu am simțit un disconfort în tot corpul, la orice probă de alergare din școală sau din viață. 10 august de-acum câțiva ani a fost proba de foc și m-a bântuit după ce am realizat că aș fi victimă sigură în caz de ceva. După câteva luni de mers la sală și învățat câteva chestii de bază, am ales varianta cea mai economică și eficientă pentru mine, astfel încât să reușesc să urc o stradă în pantă sau trei etaje fără să-mi bubuie pulsul. Acum, orice ieșire la alergat e un prilej de bucurie; e bucuria că pot. Știu că efectele vin în timp, cumulat, și am răbdarea să pot, oricât de puțin pot. Am *ales* să am mai multă grijă de mine, fizic și psihic, fără să-mi mai fie jenă de vocile interioare care obișnuiau să urle că prioritizez prostii în loc de… muncă. Dacă le mai aud spontan, ca pe niște drăcușori, zâmbesc și le răspund sec: “Pentru că merit!” Apoi, în ciuda unei aparente stagnări profesionale, am avut experiențe care mi-au demonstrat (din nou) că pot avea încredere în mine și am decis că nu voi mai face greșeala să mă îndoiesc de capacitatea mea. Când totuși fac asta, îmi spun că e doar o pasă proastă pe care nu merită s-o bag în seamă, sau, dimpotrivă, e o ocazie să-mi mai descopăr vreun automatism nociv și prioritizez revenirea la starea de bine. La pachet a venit și decizia de a renunța la cai verzi pe pereți (= idei despre salvat orice, case, idei, animale, oameni etc., care de regulă se încheiau în gard și cu depresii, pentru că în primul rând trebuia să mă salvez pe mine). Mă străduiesc să mă limitez la ceea ce pot face în mod realist, cu un entuziasm pe care-l moderez constant (da, lecția cu limita era bună, dar venea dintr-o direcție fundamental greșită, așa ca era necesară o schimbare drastică de perspectivă ca s-o pot procesa sănătos). Anul ăsta am descoperit că-mi place enorm să cânt la pian, fie și cu clape de touchscreen. Nu sunt chiar așa de cizmă cum ziceau ai mei (cel puțin, Duo mă încurajează!), așa că sunt hotărâtă să exersez curând cu un pian cât mai adevărat. Tot cu Duo am extins și cunoștințele de limbi străine, așa că rutina mea zilnică include, obligatoriu, ceva germană, italiană, latină, portugheză, sau ce mi se cășunează pe moment. Investesc cel mai mult în mine, ca să pot investi cu plăcere și în alții sau altele – fără să simt că mi se scurge acolo, în afara mea, toată energia vitală; sau cel puțin ăsta e planul, chiar dacă uneori mai calc pe lângă. Am reușit să mai câștig un pic și în fața cântarului, recunoscând că lupta e tot cu mine și identificând mai bine mecanismele de autosabotare. Nu în ultimul rând, după vreo două luni de căutări intense (care m-au consumat, recunosc, mai mult decât era cazul), am găsit ceea ce cred că este locuința visurilor noastre – bine, recunosc, puternic influențate de visurile mele. Sau de pierderile mele.
Poate cea mai importantă revelație a venit tot acum, la 40 de ani, după nenumărate lecturi și podcasturi corelate cu propria experiență, când am descoperit (!) noțiunea de maturitate emoțională și-am realizat că, în ceea ce mă privește, abia acum am început să ating acest prag. Deși conștientizarea asta a venit cu un nod mare, amar și tare greu de înghițit, am ales să nu las nici o umbră de jenă sau rușine, constatând că în jurul meu sunt considerabil de mulți adulți care ar mai avea mult de lucru pe direcția asta (doar că cel mai probabil nu vor realiza niciodată că au o asemenea nevoie) și, poate cel mai important, înțelegând că nimeni nu alege calea asta conștient. Toți nefericiții ăștia suntem victime ale unei educații minate cu idei preconcepute, automatisme nocive, dar întotdeauna bine intenționate. Nimeni nu ne învață (sau nu ne-a învățat la timp) despre emoții și acceptarea lor; dimpotrivă, emoțiile au fost și mai sunt considerate o prostie siropoasă, un non-subiect. Nici măcar nu e rezonabil să căutăm vinovați în această speță, pentru că e o problemă transmisă din generație în generație, din negura timpului. Dar e loc sub Soare pentru toată lumea; de când am schimbat culoarul, am descoperit mulți oameni care gândesc ca mine, sau eu ca ei, ceea ce îmi dă speranța că măcar copiii noștri vor fi mai alfabetizați emoțional și că, în timp, ar putea fi loc de mai multă stare de bine, mult mai devreme decât am prins eu – dacă nu chiar din prima zi de viață. Sunt bucuroasă că am ocazia să le transmit copiilor mei, fie și cu un decalaj regretabil, ceea ce cred acum că este absolut esențial pentru o viață pe care să o putem resimți ca fiind împlinită în orice moment: starea de bine autentică, internă, care nu depinde de stimulente externe.
YouTube mi-a făcut un rezumat excelent pentru 2024. Procentele nu sunt absolute. Uneori e o probă doar să pot asculta ceva trist sau dramatic, chiar dacă eu nu sunt în acea stare. Pentru mine e o probă de stabilitate emoțională. Dar și dac-ar fi procente absolute, cred că o viață divers colorată și echilibrată poate să arate și așa:
Tot ce pot să-mi doresc de-acum înainte este să-mi fie cel puțin la fel de bine ca la 40 de ani 🙂 Acum am reperul, am fixat ținta, știu că se poate. Starea de bine este o alegere.
Adio şi mulțumesc, 2024! Bun venit, 2025! La mulți ani!
alexandrateodor 